Un mare critic si un mare scriitor
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura literară »
Autor: Nicolae Barna
Evocarea unei personalitati de talia si, mai ales, de structura particulara a celei care a fost a lui Valeriu Cristea nu e deloc o treaba lesnicioasa, un exercitiu de rutina. Pericolul cel mai mare, în asemenea împrejurare, ar fi, fireste, sa dai drumul unei însiruiri de elogii netarmurite, de aprecieri superlative, formulate, fortamente, conventional, chiar daca ele poarte girul sinceritatii si al angajarii afective.
Exista acest asa-zis pericol, pentru ca elogiile sunt „materialul“ care se afla, în chip exclusiv, la îndemâna celui care s-ar încumeta sa enunte evocarea. Or, se stie ca o evocare, ca sa fie – conform orizontului de asteptare obisnuit – credibila si convingatoare, are nevoie si de tuse de umbra, ori macar de accente de pitoresc, eventual de scaparari de malitie, necesare, pare-se, „umanizarii“ personajului portretizat. Din pacate, atât opera, cât si amintirea omului Valeriu Cristea nu ofera „materie“ pentru o astfel de operatiune de „credibilizare“, asa ca ramân la îndemâna numai elogiile. Elogii vizând, deopotriva, criticul (adica opera, asa cum ne-a ramas ea, si ramâne) si omul (asa cum l-au putut cunoaste, mai de aproape sau mai de departe, dupa sansa pe care au putut-o avea, unii dintre contemporani, de altfel tot mai putin numerosi, o data cu trecerea anilor…).
Excelenta deopotriva a criticului si a omului care a fost Valeriu Cristea, atât de vadite si de impresionante încât pot paraliza sau bloca o bine-intentionata tentativa de omagiere, ramân, din câte ni se pare, oarecum deranjante pentru posteritate. Poate ca de totdeauna, dar parca astazi mai mult ca oricând, atunci când e vorba de referirea mediatica la o personalitate, ne place, ori ne intereseaza prezentarea critica, satira, pamfletul, bârfa, înjuratura. Laudele sau izbucnirile de admiratie, chiar administrate în doze mici, au devenit somnifere garantate, procedari suspecte din principiu si necreditabile prin definitie.
Ce-i drept, în timp, excesul de elogii si admiratia nemasurata – la adresa contemporanilor ori a înaintasilor – au fost manipulate si compromise de regimuri totalitare, de miscari extremiste, de grupuri de interese neonorabile etc., în asa masura, încât par depreciate în chip persistent.
Cultul valorilor, cultul stramosilor, al înaintasilor vrednici, omagierea contemporanilor de mare merit par sa fi devenit practici desuete, prudent repudiate ori evitate, daca nu demonizate ori ridiculizate. Lucru care, însa, nu e de fapt nici dezirabil, nici oportun, si nici menit sa dureze la infinit. Ne-o spune bunul simt si sunt sigur ca ne-o vor dovedi si evolutiile ulterioare, într-o masura mereu crescânda. Acest „apel“ la mortii ilustri, o anumita canonizare laica, recurgerea la memoria unor personalitati exemplare ramân demersuri nu numai ca legitime si posibile, dar – îndraznesc sa spun – si necesare. Care se pot face si în absenta unei retorici inflamate si gaunoase, uzate, dupa cum stim.
În acest context, literatura – respectiv marile personalitati ale creatiei literare – a parut ca „pierde teren“, în ultima vreme. Marii clasici sunt îmbalsamati si mumificati, par scosi din discutie. Contemporanii remarcabili, o data trecuti în nefiinta, sunt uitati repede si nedrept. Si totusi, în pofida aparentelor, acel „teren pierdut“, literatura se pare ca îl recâstiga. Nu se mai face mare caz de panteonul marilor autori, dar un asemenea panteon, inevitabil, exista, si ramâne o entitate pilduitoare. Care, din pacate, îsi sporeste rândurile prin trecerea în eternitate – la vârste diferite, dar întotdeauna în chip neasteptat si tragic – a unora dintre cei mai remarcabili alcatuitori ai breslei literare. Am spus ca e bine sa ne ferim de retorica inflamata, dar nu pot sa-mi retin observatia ca pe niste oameni si creatori precum – dintre cei care
s-au stins în ultimul deceniu – Cornel Regman, Micea Nedelciu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Gheorghe Craciun, nu-i putem privi decât – în cheie laica, desigur – ca pe un fel de sfinti.
Valeriu Cristea a fost un mare critic. Unul dintre marii critici literari ai epocii postbelice, unul dintre membrii de vaza ai faimoasei echipe de mari canonizatori ai literaturii noastre contemporane. Este un lucru evident ca României postbelice si contemporane nu i-a fost dat sa aiba un (singur) „Mare-Critic-Literar“ en titre, unic si incomparabil între contemporani, care – precum un Maiorescu ori un Lovinescu, la vremea lor – sa domine peisajul de la mare altitudine si al carui nume sa fie identificabil cu o epoca. Lucru, de altfel, deloc straniu, ci, dimpotriva, firesc, atribut al unei culturi evoluate. În ultimele câteva decenii, selectia si consacrarea valorilor literare – si, implicit, scrierea „din mers“ si prin observare „pe viu“, a istoriei literaturii actuale, în plina evolutie – a fost opera colectiva a unui consistent „batalion“ de critici, din rândul caruia alcatuitorii unui adevarat „pluton“ de elita – probabil vreo cinci-sase, poate ceva mai putini, poate ceva mai multi – au atins cotele maxime ale fiabilitatii si autoritatii critice. În rândul acelui „pluton de elita“, pe un loc de frunte, s-a aflat Valeriu Cristea, de-a lungul a trei decenii si jumatate de activitate literara.
A fost un neobosit cronicar, ori, mai bine zis, a oficiat cu straduinta si stralucire pe tarâmul criticii de întâmpinare, pentru ca textele sale erau deseori mai mult decât ori altceva decât obisnuita cronica literara propriu-zisa. Receptarea productiei literare de actualitate o realiza cu deschidere catre text, cu viziune a situarii în istoria literara, sa-i spunem, de proximitate, dar si – si poate ca mai ales – cu o deosebita disponibilitate sufleteasca si simpatetica si cu recurs implicit la valorile general umane, nu neaparat strict literare.
Autor al unor ample eseuri critice, de interpretare si sinteza, vizând nu numai literatura româna, ci si marea literatura universala (Cervantes, Dostoievski…), Valeriu Cristea a publicat numai carti exceptionale, perene si exemplare, delectabile în cel mai înalt grad. Extraordinarele dictionare ale personajelor lui Dostoievski si, respectiv, Creanga ramân fara pereche, iar cartea despre „Spatiul în literatura“ e fara tagada unul dintre monumentele criticii noastre eseistice de la sfârsitul veacului trecut. Ca eseist-memorialist, Valeriu Cristea ne-a dat doua memorabile volume – care pot fi considerate, de fapt, doua parti ale unei aceleiasi scrieri – „Dupa-amiaza de sâmbata“ si „Bagaje pentru paradis“. Dar toate aceste mentiuni ale unor opere ale sale nu se vor o încercare de analiza ori prezentare, fie cât de succinta. Opera scriitorului e uriasa, ca volum si ca nivel valoric, iar un comentariu adecvat nu se poate însaila în pripa.
Ce pot, însa, si sunt dator sa fac acum, e sa recomand calduros citirea ori recitirea ei de catre cei care, din motive desigur diferite, fie n-o cunosc, fie nu au revenit asupra ei. Vor trai cu totii bucuria întâlnirii cu marea literatura.
Lui Valeriu Cristea i-a placut sa repete, vorbind (si) despre sine, cu „modestie si orgoliu“, în ocazii perfect adecvate de altfel, o vorba lovinesciana: „Sunt critic, nu mai mult decât atât, dar nici mai putin“. Îmi pare cu cale sa-l contrazic. A fost un mare critic literar – unul din cei mai importanti din a doua jumatate a veacului trecut –, dar a fost – este ! – si mai mult decât atât: un mare scriitor, „scriitor“ într-un fel în care nu toti marii critici ajung sa fie. Este „scriitor“ si în calitate de critic: critica lui, vom remarca, nu difera – în privinta implicarii totale a eului auctorial si a capacitatii de a revela sensuri nebanuite pornind de la lucruri care par îndeobste neînsemnate ori opace – de textele lui eseistic-confesive. Spirit afin cu Sorin Titel, Lucian Raicu, Livius Ciocârlie, autor pasionat (patimas!) de adevarul omenesc si artist totodata („artist“ în sensul major al cuvântului, conotând nu abilitate tehnica, ci… pur si simplu capacitatea de a crea opere de arta), a înnobilat critica si eseistica, înaltându-le, din locul lor presupus inevitabil „subaltern“, alaturi de genurile literare cele mai „aristocratice“, de proza si de poezie.
Un scriitor important a fost Valeriu Cristea, si, în acelasi timp, un om cu totul rar si o constiinta cum rareori ne e dat sa putem admira. E un aspect peste care, în cazul lui, nu se poate trece prea usor.
Spectacolul desavârsirii morale este, s-o recunoastem, un fel de curiozitate. Pentru ca este de o raritate extrema. Valeriu Cristea a avut fericirea – si, sub un anumit raport, poate ca si necazul – de a întruchipa o astfel de, rarisima, desavârsire. Vadita tuturor celor care l-au cunoscut.
O atât de putin raspândita însusire, pe cei din jur, care nu o au – majoritatea dintre noi -, dupa caz, îi poate stupefia, cufundându-i în cea mai adânca admiratie, dar îi poate si irita, învederându-le propria lor nedesavârsire în materie.
Desavârsirea morala a lui Valeriu Cristea a produs ambele feluri de efecte, a avut parte de ambele feluri de „receptare“.
Din aceasta excelenta morala – dublata, dupa cum e firesc, de intransigenta si de independenta de spirit – au decurs, indirect, si o suma de evenimente biografice care i-au umbrit ultimii ani de viata.
Ce s-a întâmplat, de fapt, ce a „patit“ Valeriu Cristea dupa Revolutia din 1989 – pe care, marturisea el, a trait-o cu o „extraordinara, imensa bucurie“, considerând ziua de 22 decembrie 1989 ca „vârful existentei mele în plan istoric“? Ei bine, el a „platit“ pentru ceva ce n-ar putea fi, în nici un sistem de referinta, considerat o vina: pentru incapacitatea de a fi oportunist, de a se alinia la conformisme profitabile. Criticul a „îndraznit“ sa nu se ralieze unui anumit curent politic, unor perceptii si etichetari particulare, devenite majoritare între scriitori. „Greseala“ lui („vina“!!) a fost de a fi luat democratia de buna, de a fi crezut în putinta existentei efective a pluralismului (mult trâmbitat de multi, acceptat în fapt de putini), de a se fi refuzat propensiei spre gregaritate convenabila. Si, mai mult, a „îndraznit“ sa constate – cu voce tare, adica în scris – caracterul inautentic, fortat, „fabricat“, neverosimil – si, de aceea, orice s-ar spune, suspect – al unora dintre ralierile la acel curent politic majoritar în cadrul breslei si al mediului carora el însusi, Valeriu Cristea, le apartinea. „Unde-am gresit? Am confundat libertatea de exprimare cu sinceritatea“ – observa el, în „Bagaje pentru paradis“. În consecinta, fara sa fi fost un „ceausist“, un învârtit, un profitor, un nostalgic al vechilor rânduieli de dinainte de decembrie 1989 (si al avantajelor lumesti pe care colaborarea lui cu regimul prabusit sa i le fi adus), a avut parte – în presa, prin condeiele confratilor -, mai mult decât destui adevarati „ceausisti“, profitori etc. de atacuri brutale, nedrepte, nu o data suburbane. Si a fost atacat de catre oameni despre care credea ca-i cunoaste si ca-l cunosc, si cu o violenta (verbala), cu o perseverenta si cu o lipsa de bun simt consternante.
Vremea a trecut, fanatismele s-au mai înmuiat, unii dintre fostii sai detractori temporari au mai atenuat, tardiv, virulenta anatemelor, ori chiar le-au retractat, punându-le pe seama „temperaturii“ contextului istoric al momentului, si reconsiderându-l pe marele scriitor si omul admirabil care a fost Valeriu Cristea. Din pacate, el nu mai este de fata, ca sa poata înregistra atenuarea tardiva a vulnerarilor sufletesti carora le-a fost supus.
Prin acel regretabil episod, al ostracizarii lui necugetate de catre confrati temporar orbiti de ardoarea combativitatii moral-politice, biografia scriitorului a adus, vai, o dovada de autentificare a justetii unor considerente pe care Valeriu Cristea le-a formulat în „Bagaje pentru paradis“, si pe care îmi îngadui sa le citez: „De ce nu e bine sa-i judecam cu asprime pe altii? Nu e bine sa-i judecam cu asprime pe altii, oricât de evidente ar fi defectele lor, deoarece poate sa vina o zi în care cele mai drepte judecati ale noastre ajung sa ne împovareze ca niste greseli, ca niste pacate. În fata suferintei oamenilor ne simtim si mai vinovati. Toata dreptatea noastra nu mai valoreaza doi bani; ba chiar se transforma, în constiinta noastra, în opusul ei: ca si cum i-am fi facut semenului nostru o nedreptate, ca si cum, prin opiniile noastre negative, am fi contribuit la sentinta irevocabila pe care, într-o zi, soarta s-a decis s-o rosteasca. O sentinta ce parca ne implica“.