O greva
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura politică » Corespondenţă din Montréal
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Un recent raport despre problemele grave ale învatamântului în provincia canadiana Quebec – unul dintre acele numeroase rapoarte ramase de-a lungul anilor fara rezultat – redescopera ca numarul elevilor care abandoneaza scoala înainte de sfârsitul studiilor secundare este de zece ori mai mare decât în multe dintre tarile europene. Un alt raport redescopera ca 49% dintre locuitorii provinciei au mari dificultati de întelegere a ceea ce au citit, cu si mai mare dificultate. O explicatie ar fi fascinatia timpurie pentru bani, prestigiul covârsitor al unui automobil si al gadgetelor la moda, procurate cât mai repede cu putinta, valorizarea mediatica si sociala a celor care s-au îmbogatit fara sa fi facut prea multa scoala.
În acest context particular, greva profesorilor Universitatii Québecului la Montréal, intrata în a treia saptamâna, a surprins poate tot atât de mult ca si temperatura neobisnuit de blânda pentru luna martie. Fulare portocalii ? inexplicabila aceasta culoare la moda cu tenta budista pentru cauzele cele mai diverse! fluiere, trompete, pancarte, respectabilii si venerabilii si numerosii profesori au iesit în strada pentru a-si face cunoscute revendicarile, îngrijorarile, exigentele, sperantele. În scurta istorie a universitatii, fondata în urma cu 40 de ani, este pentru a doua oara când profesorii fac greva. Prima greva, din 1976, a durat patru luni. Erau înca anii „revolutiei linistite“, ai recuperarii identitatii francofone a provinciei, ai suveranitatii visate, ai „statului providential“. Câstigurile de atunci, generoase, au rezistat de bine de rau, pâna mai de curând.
Ceea ce a retinut în primul rând presa din surprinzatoarea greva a fost chestiunea indexarii salariale la nivelul celorlalte universitati. Subiect sensibil în plina criza economica, ultimele luni aducând lotul lor de zeci de mii de someri. De-a lungul zilelor petrecute în strada, în fata intrarilor în universitate, de dimineata pâna seara, sub supravegherea politiei în pantaloni de camuflaj (si ea într-un fel de greva), orice trecator si-a putut descarca linistit posibilul naduf asupra „privilegiatilor”: bancherii, marii patroni, speculantii sunt în general invizibili si oricum insensibili la protestele gloatei, fie aceasta si educata.
La capatul a doua saptamâni, cu totul neasteptat, cauza celor aproape o mie de profesori a devenit cauza studentilor, a asistentilor, a personalului administrativ si a celui de întretinere. Sub aparenta lejeritate a revendicarilor particulare se ascundea de fapt o nemultumire mai profunda si mai categorica, cea privind menirea reala a universitatii, a învatamântului într-o societate orbita de cultul banilor si al profitului. Cu alte cuvinte, o marunta miscare sociala, nascuta dupa lungi discutii, câtusi de putin periculoasa, dar imediat sanctionata politic si juridic: începând cu a treia saptamâna de greva, a fost interzisa gruparea a mai mult de cinci persoane la o distanta mai mica de cinci metri de la intrarile în universitate! Ceilalti nu vor avea decât sa se învârteasca la nesfârsit în jurul cladirii principale, fulare portocalii, fluiere, pancarte, trompete si grija de a nu se opri si a nu fi acuzati de reuniune ilegala si de tulburarea ordinii publice bine stabilite.
Revelatie târzie, trezire parca dintr-un cosmar, în buna masura conjuncturala, aceasta brusca recunoastere implicita a unei dulci si confortabile complicitati si indiferente a profesorilor la transformarea universitatii de la un an la altul într-o anexa a mecanicii rentabilizarii, într-o institutie aflata în competitie feroce cu celelalte institutii de învatamânt superior. O adevarata vânatoare de clientela numeroasa si docila sub amenintarea diminuarii subventiilor (nu exista universitati particulare în Canada), o proliferare de specializari fanteziste, pe scurt, o comercializare nerusinata a cunostintelor pe fondul permanentei regresiuni a coeziunii sociale, al dispretului tot mai pronuntat pentru cultura si al glorificarii individualismului si a banului-rege.
Merita totusi subliniata întelegerea, înca o data târzie, dar cât de semnificativa, a corelatiei strânse între politicile neoliberale în general, ce-au bântuit, bântuie si probabil vor continua sa bântuie continentul si lumea, si deturnarea perversa a rolului unei universitati ca univers al educarii, al cristalizarii spiritului critic si al formarii de cetateni responsabili, într-o pepiniera de indivizi afoni social.
O psihodrama, în definitiv, aceasta greva de intelectuali cu consecinte îndoielnice si durata necunoscuta, ce ma duce cu gândul la dezastrul învatamântului românesc, la multimea si amatorismul universitatilor private (aceasta fascinatie bolnava pentru tot ce vine din America!), la degradarea universitatilor de stat, la traficul de diplome, la complicitatea, indiferenta, iresponsabilitatea si cinismul profesorilor. Intelectual angajat, Bourdieu i-ar acuza de lipsa de asistenta a unor persoane în pericol. Tinerele generatii de români sunt de 19 ani în pericol, întreaga suflare româneasca, de altfel, dar nimanui nu-i pasa. si oricum Bourdieu e suspect în ochii intelectualilor neaosi vânduti trup si suflet abominabilelor valori ale lumii de azi.