Despre românism, patriotism si altele
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura politică »
Autor: DAN BERINDEI
Sunt pe drumul – nu stiu cât de departe voi ajunge în aceasta privinta! – catre 90 de ani. Am trait sub trei regi, am trait o dictatura militara si etapele dictaturii comuniste din România. M-am nascut în anul celei de-a doua Constitutii a României, am trait anii în care fiinta euforia înfaptuirii României Mari si în care – cu limitele ei – democratia fiinta în România, am cunoscut dictatura sub toate înfatisarile ei, de la regele Carol al II-lea la Nicolae Ceausescu si am trait si miraculoasa revenire la democratie – cu lipsurile si deficientele de care ne plângem cu totii, dar oricum o avem si sa dea Dumnezeu sa stim s-o pastram! A trebuit sa astept 66 de ani pentru a-mi împlini viata. În 1990 m-am bucurat sa-mi vad pasaportul în buzunar si am avut posibilitatea de a calatori fara vreo opreliste, am fost chemat sa tin cursuri tinerilor studenti (de care pâna atunci fusesem izolat din motive de „sanatate“!), am putut publica liber si fara constrângeri si am fost ales membru al Academiei Române, în care slujisem ca cercetator al unui institut timp de patru decenii si pe care, de peste un deceniu si jumatate, o slujesc mai departe cu devotament.
Viata mea a fost plina si munca a fost „arma secreta“ de care am putut sa dispun si care m-a aparat. Din 1946, când am devenit asistent la Institutul de Studii si Cercetari Balcanice si pâna astazi, în 2009, când slujesc Academia ca vicepresedinte, am muncit pe tarâmul cercetarii – chiar si în rastimpul exilului meu la „munca de jos“, când confectionam blacheuri ! – si am facut-o si o fac cu bucurie. În toata aceasta lunga si împlinita viata am fost si sunt însufletit de o mare dragoste de tara. Am iubit si iubesc România. Înaintasi ai mei s-au înscris printre ziditorii statului celui nou care si-a început drumul în istorie în 1859. În 1877 am avut doi strabunici ofiteri pe front, iar ceilalti doi, membri ai Adunarii Deputatilor, au votat la 9 mai neatârnarea României. Tatal meu, tânar student atunci la Paris, a venit ca voluntar pe front în 1917, unde, îngropat de o bomba, avea sa-si piarda auzul.
În casa copilariei si a adolescentei mele, cuvântul România era sacru si asa l-am considerat întreaga viata. Tara mi-a fost principalul reazem în toate încercarile unor timpuri uneori teribile. Pentru mine – si am mai scris-o – România este vesnica, dincolo de dramele si încercarile prin care a trecut si, de asemenea, dincolo de spectacolele politice la care uneori asistam în zilele noastre. Nu pot întelege si ma îndurereaza când vad cum simtamintele multora fata de ea nu sunt cele care s-ar cuveni. Noi, cetatenii ei, suntem cei vinovati ca tarii nu-i merge mai bine. Noi
n-avem numai drepturi, ci si datoria ca prin munca noastra s-o înzestram si s-o ridicam. Ea exista dincolo de noi, cei de astazi, si noi vom raspunde în fata istoriei ca n-am fost în stare s-o înaltam mai mult.
Scriu aceste rânduri sub impactul unui raspuns dat unei critici, care a determinat pe preopinentul în cauza – Ovidiu Pecican, în ,,Observatorul cultural“ – sa-mi deplânga „exuberanta idee“ de a raspunde asa-zisei sale recenzii, pe care o considera infailibila! Desi, în primul rând, pâna acum n-a contribuit la progresul istoriografiei, cum trebuie sa faca orice istoric adevarat, prin munca în arhive si prin publicarea unor izvoare inedite, si în al doilea rând prin vreo lucrare care sa-l afirme, preopinentul, critic si oponent de profesie, declara ca nu si-a facut „nici un fel de iluzii“ privind „performantele“ mele de cercetator! I-as aminti ca las în urma mea sase volume de documente si editarea critica a unsprezece volume ale unui jurnal politic, toate realizate dupa regulile editarii de izvoare. La acestea adaug zeci de carti si peste 600 de studii. Din fericire, alegerea mea nu numai la Academia Româna, dar si la unele academii straine, precum si la prestigioase societati savante de peste hotare, ca si titlurile de doctor honoris causa acordate de universitati din tara demonstreaza ca – din fericire pentru mine – exista si aprecieri pozitive în ceea ce ma priveste si nu numai cele de felul celor emise de cel în cauza!
Dar ceea ce m-a determinat sa nu trec peste noua însailare a preopinentului este definirea mea de catre dânsul ca slujitor al nationalismului si românismului, carora le da interpretarea sa, construind un întreg proces de intentii. În ceea ce ma priveste, nationalismul, si cu atât mai mult românismul, nu se confunda nici cu intoleranta si nici cu sovinismul. Pentru mine, „pasoptist întârziat“, cum m-a definit cândva Marin Bucur, ele înseamna doar atasament fata de tara care este a mea si fata de natiunea careia îi apartin. Nu este vorba de o excludere a celor de alte etnii care în egala masura sunt ai ei si cu atât mai putin nu este vorba de adversitate fata de contacte si schimburi culturale. Sunt ultimul om caruia ar putea sa i se faca o astfel de imputare. O viata întreaga am dat dovada deschiderii mele catre altii si aprecierile de care m-am bucurat confirma acest lucru, dar – ca si generalul de Gaulle – vad viitorul Europei, cel putin pentru un numar de generatii, într-o Europa a natiunilor si tin ca natiunea noastra sa nu fie o ruda saraca la masa comuna!
Atacul la Academia Româna al preopinentului în cauza – si mai ales atacul la tratatul „Istoria Românilor“ – nu tine seama de o realitate, si anume succesul repurtat de aceasta mare lucrare, din care au fost achizitionate de cei interesati mii de exemplare, în pofida regizarii unei campanii ostile. Relativ recenta publicare a volumului IX si apropiata aparitie a primelor volume din noua editie sunt si ele edificatoare. Acuzatia ca Academia ar „sabota“ printr-un „contradiscurs înfeudat trecutului totalitarismelor inter- si postbelice“ este gratuit insultatoare având în vedere activitatea pe care a desfasurat-o si o desfasoara înaltul nostru for pentru integrarea României în comunitatea europeana si relatiile pe care le are cu academiile europene, iar cel care o sustine nu da decât dovada lipsei sale de obiectivitate si a profundei si regretabilei sale necunoasteri.
Cu aceasta consider ca am încheiat ceea ce aveam de spus, nu atât în favoarea mea, cât în apararea unor idei fundamentale si a unei institutii de temelie a natiunii române.