ICR, eruditia si bursierii români din Italia (VII)
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura politică »
Autor: IOAN AUREL POP
Cum aratam in episodul trecut, in urma unei hotarari de guvern din 1998, prea indelung asteptata si prea mult amanata, la inceputul anului 1999, primii bursieri „Vasile Parvan“ si „Nicolae Iorga“ ai statului roman, dupa mai bine de o jumatate de scol de intrerupere, reluau drumul Romei si al Venetiei. Din pacate, profesorul Marian Papahagi – cel care fusese sufletul acestui act – nu avea cum sa-i mai intampine la „Accademia di Romania“ (AR), fiindca trecuse cu cateva zile inainte, prea ostenit, intr-o lume mai buna. La Venetia, ei au fost insa primiti cum se cuvenea de catre prof. univ. dr. Ion Bulei, de la Universitatea din Bucuresti, directorul de-atunci al Institutului Roman de Cultura si Cercetare Umanistica (IRCCU).
Hotararea aceasta incerca sa preia o traditie, adaptand-o la lumea contemporana, dar nu reusea decat in parte si cu unele sincope. A urmat, dupa cativa ani, o modificare a sa, fara ca mesajul sau sa fie mult mai clar si mai adecvat necesitatilor. Oricum, tinand seama de lumea in care ne miscam, multi dintre noi am considerat ca este bine si asa si am trecut la treaba. Bursierii erau in numar de maxim 20 la fiecare doi ani, 14 la Roma si 6 la Venetia (numarul total nu s-a atins insa decat la inceput, fiind, in general, cate 12-13 la Roma si 3-4 la Venetia) si ajungeau beneficiari ai bursei in urma unui concurs. Sunt in majoritate istorici, arheologi, filologi, istorici si teoreticieni ai artei, artisti, arhitecti, dar si, mult mai putini, economisti, matematicieni etc. Ei au cu totii diplome de licenta, de masterat si, unii, chiar de doctorat, venind in Italia cu scopul precis de a se specializa pe cate o tema anume. Sunt condusi atent din tara si, in anumite cazuri, din tara-gazda de catre specialisti de marca. Indrumarea si coordonarea lor curenta se face insa in cele doua institutii ale Romaniei din Italia de catre directorii acestora. Acestia trebuie sa fie, de aceea, cercetatori si profesori universitari (pe cat posibil si conducatori de doctorate), specialisti in domeniile cele mai cautate, din care provin majoritatea bursierilor. In general, Academia Romana a cautat sa propuna si sa sustina in fruntea AR si a IRCCU persoane cu pregatire si calificare adecvata in domeniile istoriei, istoriei artei si filologiei, cateodata chiar membri ai inaltului for. Din pacate, nu intotdeauna legislatia incurcata si rivalitatile omenesti au ingaduit cele mai bune solutii.
Bursierii trebuie sa elaboreze o lucrare generala si studii speciale, prezentate in public si tiparite, iar dupa primul an, ei dau o proba partiala de bilant, in urma careia primesc sau nu avizul continuarii bursei in anul urmator. Majoritatea lucrarilor elaborate de acesti tineri in timpul stagiului sunt publicate in periodicele celor doua institutii, nume „Annuario“ si „Quaderni della Casa Romena“, la Venetia si „Ephemeris Daco-Romana“, la Roma.
Este evident pentru oricine ca directiile AR si IRCCU trebuie sa aiba expertiza necesara in vederea desfasurarii unei activitati intense, laborioase si specializate cu acesti bursieri. Or, din punctul de vedere al Institutului Cultural Roman (ICR), aceasta munca nu exista, este pusa intre paranteze, ignorata si, uneori, dispretuita. Motivele acestei atitudini sunt mai multe. Intai de toate, este vorba despre pacatoasa conceptie conform careia ICR nu cultiva creatia si cercetarea in interiorul sau, prin oamenii sai, institutia fiind doar un intermediar intre creatori si destinatarii creatiei. In al doilea rand, institutia de pe Aleea Alexandru nu dispune de specialistii necesari pentru intelegerea, aprecierea si valorizarea activitatii de cercetare. Comitetul director, in absenta presedintelui si a unuia dintre vicepresedinti – ocupati mereu cu diferite alte angajamente – ramane format din ziaristi, economisti, manageri, unii foarte tineri, care sunt departe de a avea calificarile bursierilor a caror activitate ar trebui s-o cantareasca. In al treilea rand, conducerea ICR, desi a promis initial contrariul, nu colaboreaza cu echipe de specialisti din afara sa, care ar fi capabile sa emita judecati de valoare in legatura cu activitatile de cercetare ale AR si IRCCU. In fine, dar nu in ultimul rand, eruditia lipseste din vocabularul distinsilor intelectuali care conduc destinele ICR. Se considera in aceste inalte cercuri ca investigarea in arhive si biblioteci, cautarea urmelor trecutului, comentarea textelor vechi, in limbi de cultura de odinioara, sapaturile arheologice etc. ar fi pierdere de vreme. Mai in gluma, mai in serios, o persoana oficiala din cadrul ICR mi-a spus ca-mi irosesc energia cu bursierii, indrumandu-i in arhivele Venetiei ori la biblioteca Marciana, corectandu-le textele ori invatandu-i sa descifreze vechile inscrisuri latine si ca ar trebui sa-i indemn „sa treaca pe eseu“. Am ramas stupefiat sa aflu astfel ca paleografia, diplomatica, sigilografia, arheologia, epigrafia nu mai aveau nici un rost si nici o cautare in fata „modernitatii“, ca disciplinele, asa cum fusesera ele stabilite din vechime, nu mai aveau nicio relevanta, ca cercetarea in arhive era caduca, fiindca nu mai putea aduce nimic interesant. Ba am fost admonestat amical si pentru trimiterile infrapaginale, adica pentru notele bibliografice, prea bogate si prea multe, din publicatiile IRCCU, atragandu-mi-se atentia ca ele apartineau unei lumi trecute, nostalgice, vetuste.
Nu-mi ramane decat sa constat ca si din acest punct de vedere, viziunea si atitudinea ICR este destructiva. Eruditia si cercetarea au existat in toate societatile civilizate, in ultimele cinci milenii si au dus cunoasterea inainte, asigurand progresul omenirii. Iar eruditia din domeniile umaniste a alimentat mereu marea creatie destinata publicului larg. Bibliotecile si arhivele lumii – si mai ales cele din Italia – sunt pline de valori necunoscute, relevante pentru romani si pentru Romania. Se apreciaza ca exista circa 2 milioane de inscrisuri in limba latina, referitoare la Romania, la populatia si la teritoriul sau, elaborate intre secolele XIII si XIX, raspandite peste tot lume (in Europa cu precadere), din care sunt studiate intre 5 si 10%! A considera ca cercetarea acestor surse este inutila echivaleaza cu o crima contra culturii si civilizatiei. Iar daca ICR apreciaza totusi creatia din acest domeniu, dar o ignora fiindca nu are expertii necesari, greseste la fel de grav, intrucat incalca legea. Aceasta lege obliga ICR sa colaboreze strans cu institutiile care au specialistii potriviti in acest domeniu, cum sunt, de exemplu, Academia Romana sau unele dintre marile universitati. Dar o astfel de colaborare nu exista, deoarece orgoliile omenesti sunt mai mari si mai importante decat valorile culturale perene.
In aceste conditii, activitatea de cercetare la institute precum cele de la Roma, Venetia sau Istanbul se desfasoara in deplin anonimat, in umbra, aproape pe ascuns, iar bursierii sunt ca si inexistenti pentru conducerea ICR. Unii dintre acestia au incercat sa trezeasca un oarecare interes al marilor intelectuali care au putere de decizie la Bucuresti, iar altii au indraznit sa ofere anumite sugestii si chiar sa critice aceasta atitudine indiferenta ori negativa si sa incerce anumite indreptari, sa ofere unele solutii. Nu numai ca aceste luari de pozitii nu au avut ecou, dar au starnit ura neimpacata a diriguitorilor ICR, respectivii bursieri fiind urmariti si pedepsiti pentru „obraznicia“ lor. Nu vad insa de ce ar trebui sa ma mir, din moment ce eu insumi – care nu eram tanar invatacel, ci director de institut – am simtit si suferit razbunarea acestor mari sefi de la Bucuresti. Orice propunere de activitate socotita contrara „strategiei“ lor culturale era o ofensa si orice opinie diferita de a lor devenea o sfidare ce trebuia pedepsita.
Am considerat mereu drept benefice ocaziile de a lucra cu specialisti din alte domenii decat meseria mea, dar in conditiile demnitatii si ale respectului reciproc. Or se pare ca directiunea ICR are nevoie de directori in unica postura de executanti fideli ai masurilor decise de la Bucuresti. Este putin probabil ca astfel de masuri – decise uneori in graba, de „directori“ sau „directori generali“ fara nici o experienta sau pregatire in domeniile evocate mai sus – sa fie mereu infailibile, oportune si corecte. Este mult mai firesc ca astfel de „directive“ sa fie uneori gresite si sa trebuiasca indreptate. Iar propunerea de indreptare trebuie considerata o dovada de implicare, de participare spre binele institutiei, nu o ofensa care se cere pedepsita.