Martin Amis si fanatismul islamic
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura politică » De la New York... şi nu numai
Autor: DUMITRU RADU POPA
„Daca 11 Septembrie trebuia oricum sa se întâmple – scrie Martin Amis în Introducerea recentei sale carti „The Second Plane: September 11: Terror and Boredom“ (2008) deja tradusa în numeroase tari – atunci nu-mi pare chiar asa de rau ca s-a petrecut în timpul vietii mele!“. Afirmatie oarecum polemica, dar plina de miez pentru cine cunoaste seismele de gândire ale acestui perpetuu cautator si provocator de stupoare intelectuala, ca si pentru cel ce, pentru prima oara, are rabdarea sa urmareasca argumentatia autorului.
Martin Amis nu e chiar un autor obisnuit si asta are de-a face si cu faptul ca e fiul celebrului scriitor britanic Sir Kingsley Amis, adesea comparat cu valori precum Malcolm Bradbury, Joseph Connolly si Michael Frayn. În vreme ce ilustrul tata a manifestat clare simpatii pentru stânga de inspiratie sovietica de la bun început (în 1946 devenea membru al Partidului Comunist) si traia într-o perioada în care intelectualul oxfordian îsi putea permite sa cocheteze cu idealismele, fie ele si periculoase (avea sa se detaseze total abia dupa invazia Ungariei în 1956), Martin a ales o alta cale. Între boema studiata si suspiciunea fata de anumite idei de stânga, el si-a consolidat faima literara în jurul câtorva romane devenite astazi esentiale în literatura britanica, unele traduse si în româneste, precum „The Rachel Papers“ (1973), film de mare succes în 1989, „Success“ (1978), „Other People“ (1981), „ Money“ (1984), Premiul „Somerset Maugham“, „The Information“ (1995), „Night Train“ (1997), „Yellow Dog“ (2003), „House of Meetings“ (2006). Poate în afara lui „Money“, mai toate romanele lui au stârnit controverse, iar ilustrul sau tata s-a distantat el însusi de productiile fiului, astazi considerat de unii drept cel mai important scriitor englez în viata...
Dar faima lui a fost sporita si de scrierile non-fiction, între care se remarca atât de interesanta si dezbatuta „Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million“ (2002), o foarte originala biografie a lui Stalin si analiza a contextului politico-social sovietic din timpul stalinismului si dupa.
Amis sustine în recenta sa carte ca, de fapt, cel de-al doilea avion care a lovit turnurile faimosului World Trade Center a schimbat fundamental istoria contemporana, caci a înlaturat orice disperata... speranta ca ar fi putut fi vorba de un accident. Eu însumi, fiind în Washington Square, la numai doi kilometri de WTC, am simtit un fior teribil când al doilea avion a lovit: era clar, începuse un razboi despre ale carui implicatii si tragice consecinte e greu chiar si azi sa avem o opinie univoca.
Cartea lui Martin Amis reuneste doua povestiri si douasprezece articole scrise din 2001 pâna în 2007. Ideea de baza, sustinuta apoi cu varii argumente, în diferite registre, priveste fanatismul islamic si razboiul sfânt declarat Occidentului de catre Al Queda. Amis examineaza raportul dintre Occident si Islam cu aceeasi atitudine lipsita de prejudecati (si pentru multi incomoda!) cu care studiase în profunzime relatia dintre Occident si comunism (în „Koba the Dread“) – si care i-a adus critica acerba a stângii europene culpabila pâna mai ieri de... iluzii periculoase.
În primul rând, Amis afirma de la bun început ca tot conflictul Al Queda – Occident e de esenta pur religioasa. Distantându-se de stânga europeana marxista, care minimalizeaza religia în favoarea factorului social-economic, el încearca sa demonstreze ca daca Osama Ben Laden manipuleaza religia ca pe un factor de inoculare al urii si revoltei maselor, în schimb, soldatii razboiului sfânt si cei care accepta sa moara ca niste kamikadze actioneaza ca hipnotizati de religie. Mai departe, el considera ca ceea ce s-a întâmplat pe Septembrie 11 e rezultatul umilirii, al complexului de secole al Islamului fata de Occident.
În perioada post-coloniala, demonstreaza Martin Amis, corectitudinea politica si tendinta de a egaliza totul fara discernamânt nu a facut decât sa radicalizeze extremismul islamic. Dupa el, desi oricare dintre religii contine, potential, un sâmbure ce ar putea incita la violenta (un exemplu ar fi chiar Vechiul Testament), totusi, nicaieri ca în Islam religia violentei nu e mai explicit exprimata. Profetii Islamului, în contrast cu Iisus Christos, erau oameni de actiune, cu Coranul într-o mâna si iataganul în alta. Un alt aspect important pentru Martin Amis este decalajul în timp, faptul ca Islamul e o religie mai recenta, aparuta la sase sute de ani de la începuturile Crestinismului. si daca, remarca el, în sase sute de ani s-au întâmplat si episoade sângeroase în numele religiei, acelasi Crestinism s-a sublimat în momente constructive, precum Renasterea si Iluminismul. Islamul nu a avut nimic asemanator.
Pozitia cea mai radicala a lui Amis – care se declara, în alte scrieri, în mod deschis împotriva rasismului, discriminarii de orice fel, dar si împotriva ipocriziei occidentale – este legata de violenta funciara a Islamismului, nascuta nu din acea teorie a razboiului civilizatiilor sustinuta de Huntington si discipolii sai, ci mai degraba din habotnicie si radicalism religios. Cu alte cuvinte, el nu accepta nici macar o restauratie a islamismului moderat, care ar reprezenta o solutie social-politica, în spirit huntingtonian. El crede ca ruptura e de ordine pur religioasa si greu de mediat.
Mai ales azi, spune Marin Amis, când formele globale, invazive, ale media patrund peste tot, cum ar putea Islamul sa accepte acele femei îmbracate fie sumar, fie în business attire, mergând la serviciu în loc sa stea acasa cu copiii si sa-si preamareasca barbatul; acele pacatoase uneori câstigînd mai bine decît barbatii si având un statut social superior? Sau faptul ca homosexualitatea nu e criminalizata? Ca presa nu e cenzurata, ca se poate vorbi liber?
Iata ce se întâmpla, spune Amis: este posibil ca aceasta comunicare globala, Internetul si toate implicatiile sale, sa salveze pâna la urma lumea. Deocamdata, a produs, cel putin în lumea Islamica, o panica ce a determinat violenta maxima. Caci într-un context guvernat exclusiv de obscurantismul cel mai profund cum este Islamul, imaginea democratiei moderne, a acessului la instructie publica, nediscriminarea dintre barbat si femeie, opulenta societatii de consum, nu poate crea decât ura si dorinta de a distruge acest Satan care a luat valul de pe fetele femeilor...
Ceea ce nu poti avea, trebuie distrus, în aceasta mentalitate.
Martin Amis ne lasa oarecum perplecsi cu asertiuni ca acestea. Fara a le judeca meritul în sine, ma întreb daca acest razboi al religiilor nu ar fi rezolvabil, pâna la urma, printr-o încercare de rotunjire a unghiurilor prea ascutite si tentatia de a sugera o cale rationala, în care, de la Teheran la Islamabad sau Khartum, sa se încerce sensibilizarea acelor paturi ale populatiei care, fara sa renunte la religie, ar accepta si valorile vietii seculare, uitând de sentimentul vinovatiei si, consecutiv, de acela al razbunarii universale actualizate prin teribilul Jihad (razboiul sfânt). Asta ar fi, oarecum, chiar în spiritul unora dintre frazele lui Amis, care sugereaza ca, pentru a opri razboiul religios (în care, sa ne întelegem: Europa si Statele Unite se afla într-o pozitie strict defensiva!) e nevoie de construirea de punti cu inamicul – cum, de pilda, încearca sa faca guvernarea Obama).
Dar nu ar fi pentru prima (si poate nici ultima!) oara ca Martin Amis pune în talgerul discutiei pâna si idei... contrare!
Una dintre convingerile care strabate în mod constant acesta carte e aceea ca atitudinea barbara, comportamentul violent si destructiv, dincolo de orice considerente ale lumii moderne, civilizate, nu poate veni decât dintr-o convingere pur religioasa. si ca, în aceste circumstante, contrariul extremismului religios nu ar fi ateismul, ci libertatea de gândire dincolo de spiritul religios care e o constanta a fiintei umane.
Cu condeiul romancierului, al scenaristului, al autorului de remarcabile nuvele, eseuri sau articole politice, Martin Amis ramâne una dintre cele mai ascutite minti contemporane. Poti sa fii de acord cu el sau sa nu fii de acord – dar niciodata indiferent!