Mostenirea lui Marin Preda
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Un veritabil act de patriotism si cultura face „Jurnalul National“ publicând recent într-o editie populara si la un pret modic „Cel mai iubit dintre pamânteni“ de Marin Preda, romanul „cel mai curajos ce s-a scris, probabil, despre totalitarismul rasaritean“, conform opiniei criticului Eugen Simion, autorul prefetei: „Romanul aparuse la începutul lui martie 1980 si a avut un succes urias. Zeci, sute de mii de oameni l-au citit, l-au împrumutat, i-au înteles mesajul si, mai ales, au înteles ca „era ticalosilor“ la care se refera Victor Petrini, personajul central al cartii, este chiar epoca lor.“ Fiecare epoca îsi are ticalosii ei, azi nu mai putini decât ieri încât destinul cartii poate conta si din acest punct de vedere pe o lunga cariera.
Dupa un sondaj propriu, mi se pare ca si aceasta editie a „Jurnalului National“ ce relanseaza celebra colectie BPT are succesul asigurat: în multe locuri exemplarele romanului s-au vândut ca pâinea calda, au reaparut „listele“ de asteptare cu clientii nerabdatori sa cumpere „marfa“, nu lipsesc certurile în zorii zilei pe fiecare exemplar vândut la metrou sau pe strada, am vazut o doamna cititoare cu vreo patru bucati sub brat insistând pe lânga un chioscar sa-i dea înca un volum, omul protesta moale ca e promis „cuiva“, doamna insista cu mâna pe portofel la vederea caruia vânzatorul se lasa înduplecat în schimbul unui „ce“ profit. Pe scurt, în forma si stilul economiei de piata si de taraba, „Cel mai iubit dintre pamânteni“, puternicul roman al lui Marin Preda, se vinde ca înainte, iar succesul poate fi din nou urias. Extraordinar mi se pare ca în pofida aparentelor ce indica, nu-i asa ?, o brusca si masiva deculturalizare a maselor, literatura buna, aceea care vorbeste cu un realism fundamental despre conditia omului îsi are cititorii ei, cititori multi si buni, ce ies la iveala atrasi ca de un magnet numai de adevaratele capodopere ale timpului nostru, capodopere reeditate, redescoperite, citite si recitite. Semn ca nu toate „masele“ s-au deculturalizat, dar ca ele asteapta, uneori cu deceniile, un mesaj din partea scriitorilor lor. Marin Preda este un astfel de scriitor, unul responsabil fata de cititorii lui, un scriitor care, cum spunea el însusi, bate în gard cu sentimentul ca dincolo de gard este cineva care asteapta mesajul tau. De aceea, explica Eugen Simion, Preda „nu-i pretuia prea mult pe noii romancieri occidentali si nu dadea nicio sansa metaromanului, adica romanului care vorbeste nu despre conditia existentiala a individului, ci despre el însusi. Scriitorii mai tineri (de pilda optzecistii, admiratori ai metaromanului) nu-l iubeau si nu-l iubesc nici azi pe Preda, între altele, din aceasta pricina. Îl considera un realist depasit, un realist care lucreaza dupa modelele romanesti ale secolului al XIX-lea… N-au dreptate. Preda este un realist modern, îi citise, adevarat, pe Balzac si pe marii rusi, dar îi citise si pe marii americani, admira pe Camus, citise pe Thomas Mann si pe Kafka, iar dintre români simpatia lui mergea spre I. L. Caragiale, Slavici si Rebreanu. Preda nu era un doctor docent în litere, dar era un scriitor care citise marile capodopere ale literaturii si, mai ales, le citise în felul sau, cu optica unui scriitor.“ Realistul „depasit“ a avut în socialism si, se pare, poate avea si în capitalism un succes proportional cu uriasul sau talent si cu valoarea capodoperelor lui: dincolo de gard se afla mereu la pânda cititorul care are nevoie de mesajul sau. Cu prilejul aparitiei celui de-al treilea volum al acestui „roman total“, criticul literar Eugen Simion acorda „Jurnalului National“ un interviu realizat de Liana Molnar Tatos. Rauvoitorii sau ignorantii i-au creat scriitorului faima de mare singuratic inabordabil, ursuz, nesuferit si chiar respingator. „Ursuzul“, însa, spune Eugen Simion, „pare un singuratic, dar nu era un siguratic. Îi placea comunitatea scriitoriceasca si avea o idee pe care mi-o repeta mereu: Domnule, noi trebuie sa rezistam o suta de ani, sa facem literatura sa supravietuiasca.“ Nu era un ursuz si un respingator si chiar atunci când respingea viziunea, stilul ori talentul mai subtire al unui scriitor, se înclina în fata valorii, netinând cont ca ea venea de la un „adversar“ sau individ antipatic. Nu-l iubea, bunaoara, pe Lancranjan, din contra, s-ar zice ca-l cam dispretuia, dar l-am auzit recunoscând cu rara onestitate ca printre femeile din proza lui Ion Lancranjan câteva sunt personaje memorabile: „îi ies femeile, monser!“ – ar fi zis el. La fel cu Alexandru Ivasiuc, la polul opus fata de greoiul Lancranjan: „Mai era si Alexandru Ivasiuc – spune Eugen Simion – un om inteligent, plin de fantezie, care-l înjura pe Preda peste tot. Preda stia, i se tot spunea ce se vorbea despre el si era iritat. Dar îl citea pe Ivasiuc. Îl citea si nu-i placea. Pâna la „Racul“, care a aparut în 1977. Eram la Capsa cu el si-mi zice: Monser, am citit „Racul“. Domnule, sa stii ca mi-a placut. E bun, domnule! A reusit! Ivasiuc al nostru a reusit, în fine. O sa-i dau deseara un telefon. Eu m-am mirat, pentru ca nu-si vorbeau de ani buni. Iar seara, ajuns acasa târziu, primesc un telefon. De la cine credeti? De la Ivasiuc… Draga, trebuie sa-ti spun, m-a sunat maestrul Preda, care, fie vorba între noi, e cel mai bun, zice Ivasiuc. Domnule, mi-a laudat romanul. Extraordinar!“ În sinea lui, conchide criticul, Ivasiuc îl admira pa Preda si, poate, „astepta un semn de la acesta“. Pus în fata reusitei adevarate a talentului veritabil, Preda dadea generos, onest si confratern acest semn. „Eu îl gasesc – spune E. Simion – unul dintre oamenii cei mai profunzi pe care i-am întâlnit în viata mea.“ Mentionând succesul considerabil de care volumul „Imposibila întoarcere“ s-a bucurat în ochii exilului parizian, realizatoarea evoca ciclul de emisiuni ale Europei libere în care cartea era elogiata pentru marele ei curaj. „Asta s-a întâmplat – precizeaza E. Simion – pâna în anii 1975-1976. E prima data când spun asta, dar am s-o spun. Atunci s-a produs o ruptura. Momentul de ruptura a aparut când s-a publicat romanul autobiografic al lui Preda „Viata ca o prada“, unde el îsi povesteste debutul literar. Facea parte dintr-un grup – Albatros – împreuna cu Virgil Ierunca, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, care-i erau prieteni. În acest roman de tip confesie exista un portret al lui Ierunca si câteva remarci deloc rautacioase, dupa parerea mea, dar care, uimitor, l-au enervat foarte tare pe acesta. De atunci, lucrurile s-au deteriorat. Relatiile cu cei din exil au devenit foarte reci, nu numai ca n-a mai fost laudat, dar i se reprosa ca nu protesteaza, ca nu-si da foc în piata. Dar Preda nu era tipul protestatar…“ Ce-l putea oare enerva atât de tare pe fostul prieten încât sa treaca de la elogiu la raceala si chiar mai mult decât atât? Deschid „Viata ca o prada“ si recitesc rândurile „vinovate“ de ruptura. Poate acestea: „Stateam deoparte în încaperea redactiei, în picioare, când se apropie de noi un ins spelb, pe care îl cunosteam, Virgil Untaru. Anul trecut, în desele mele iesiri pe poarta Scolii Normale, nimerisem de câteva ori la cursurile lui Tudor Vianu si într-o zi, la iesire, m-am apropiat de un grup care discuta una din întrebarile profesorului: daca Rafael n-ar mai fi avut mâini ar mai fi ramas tot atât de mare artist? Printre ei Geo Dumitrescu, care m-a prezentat celorlalti astfel: Un viitor colaborator la Albatros. Ceilalti erau acest Virgil Untaru (care avea sub brat „Ulysse“ de Joyce), Marin Sârbulescu, un urias si Tib Tretinescu, un baiat cu gâtul strâmb. „Si tu de ce umbli cu Joyce sub brat?, l-a întrebat Geo, acasa nu poti sa-l lasi?“ „Nu pot sa-l las din mâna, i-a raspuns Virgil Untaru înrosindu-se, îl citesc si în tramvai.“ „Sigur, a continuat Geo, James Joyce, cum sa nu, câtusi de putin, noi astelanti nu citim James Joyce, eu am tras de el inutil, imposibil de înghitit, el vrea sa ne faca sa-l credem ca e pasionat, îl citeste în tramvai.“ Untaru se prefacea ca râde, dar se vedea ca suporta greu aceste ironii.“ Umorul acesta truculent, îmbibat cu ironia marelui „moftangiu“ atât de iubit de Preda este unul de tip caragialesc si ne poate aminti celebra dizertatie filozofica a lui Caragiale despre „moftangiul dumitale de Kant“ în care, spre a explica fizica si metafizica lucrului alege ca material didactic carnea trecatoare si osul indestructibil din pulpa bietului patruped sacrificat de macelar. Descrierea lui Preda ironizeaza o anume ostentatie a carturarismului nesuferita si autorului „Scrisorii pierdute“. Sau poate ca marul discordiei dintre taranul din Silistea-Gumesti si externatul parizian sta pitit în asemenea rânduri din „Viata ca o prada“: „Venea Untaru, care începuse sa semneze Virgil Ierunca, acest baiat care nu dormea nopti în sir luând cofeina, atât de mult era pasionat dupa carti (anul trecut, în '47, Virgil Untaru, Ierunca, parasea tara si cu anii acest om de stânga în perioada razboiului a evoluat încet, dar fara întoarcere, spre dreapta)“. Daca ar mai fi trait, ce ar mai fi facut Marin Preda dupa 1990 si cum ar fi „evoluat“ el? „Cine stie? În niciun caz „nu s-ar fi bagat în politica – spune Eugen Simion – nu ar fi aspirat la putere. Cu certitudine ar fi scris. Ar fi continuat poate „Delirul“, ar mai fi scos, poate, un roman de tipul „Cel mai iubit dintre pamânteni“. Eu nu stiu în estul Europei o carte mai dura decât asta. Este o carte jupuita, o carte sângerânda despre „era ticalosilor“. Marin Preda ar fi ramas în continuare ceea ce eu cred ca trebuie sa fie un scriitor: un om care nu minte.“ Prezent din nou printre noi cu romanul reeditat de „Jurnalul National“, „omul care nu minte“ a fost o mare constiinta, un ins indestructibil, ca „osul“ din prelectiunea kantiana a lui I. L. Caragiale, cel atât de îndragit de marele singuratic. Neperisabila estetic si existential, mostenirea lui literara e mai presus de efemerele evolutii încete sau rapide de la stânga la dreapta si viceversa…