Banii de prosoape
articol aparut in Cultura, nr. 218 din 2009-04-09» cultura editorial » editorial
Autor: ALFRED BULAI
În timpul frustrantilor ani '80, românii traiau tot mai prost si erau tot mai mult înglodati în minciuna sistemului. Majoritatea eram convinsi ca sursa majora a raului o reprezenta politica nesabuita a lui Ceausescu de a se îngloda în datorii, care trebuiau sa fie platite în acei ani. Radacinile noastre rurale, ale bunului simt specific omului simplu, ne faceau sa avem o frica aproape endemica fata de ideea de împrumut. Românul mai lua bani de la vecini, neamuri, ori colegi, dar acela nu era tocmai un împrumut, ci o forma de întrajutorare. Comunistii înfiintasera case de ajutor reciproc care dadeau bani, aproape fara dobânda, dar oamenii îsi facusera si ei propriile "case", dincolo de institutiile statului. Pe la întreprinderi, într-un cerc de colegi, fiecare dadea câte o suta-doua de lei la salariu si lua, o data pe an, 1200 de lei sau mai mult, în functie de cotizatia personala. Cea mai mare parte a populatiei s-a convins în acei ani, o data în plus, ca ideea de a lua împrumut este nefericita, dovezile fiind chiar penuria severa si marile probleme ale României din acea perioada. În 1989 am reusit sa platim datoria si am rasuflat usurati, dar sistemul nu s-a relaxat asa cum am crezut sau am sperat noi. Aceasta speranta înselata a radicalizat lumea mult mai mult decât toata perioada deceniului noua. În sociologie exista o teorie a deprivarii relative, care explica de ce oamenii sunt mult mai frustrati, chiar daca o duc bine, atunci când au asteptari mult mai mari decât posibilitatile lor dintr-un anumit moment. Dincolo de frustrarile crescute ale românilor, este sigur ca lipsa noastra de apetenta pentru ideea de împrumut s-a transformat într-o ura acerba si îmi aduc aminte ca pe la începutul anilor '90, noua putere a început sa se împrumute din nou - este drept, foarte timid - si nu a fost deloc iertata pentru aceasta. Usor, usor, România a început sa se împrumute din nou si, uite asa, în circa douazeci de ani, am ajuns la o datorie mult mai mare decât cea a lui Ceausescu. Avem aproape 60 de miliarde datorie externa în prezent. Împrumutând banii de la FMI, vom avea datorii de circa 80 de miliarde. Nu sunt economist, dar nici nu prea am mare încredere în economisti si cred ca minima întelepciune trebuie sa ne faca sa fim circumspecti fata de profesionalismul lor, cel putin într-o perioada de criza severa, când economia mondiala se afla în colaps. La fel ca în cazul unei operatii obisnuite în care pacientul moare si nu este potrivit sa vorbesti de marele profesionalism al medicilor, parca nici azi nu ar trebui sa asteptam marile iluminari de la economisti. Cu toate acestea, nu pot sa nu ma raportez la multe declaratii facute de unii dintre acestia, care au subliniat posibilele avantaje, dar si marile riscuri ale împrumutului extern de astazi. Sunt necesare câteva observatii de bun simt. Mai întâi, cred ca trebuie sa recunoastem o performanta evidenta. Guvernul Boc a reusit în trei luni de zile sa faca o datorie publica care reprezinta o treime din toata datoria creata de toate celelalte guverne ale României timp de douazeci de ani. Nu cred ca un împrumut este neaparat un lucru rau. Daca îl tratezi ca o investitie, banii care vin, în masura în care vor aduce un profit mai mare decât dobânda, nu ar fi decât un lucru bun. Multi economisti sau politicieni au sugerat ca, daca destinatia banilor ar fi sectorul investitiilor, atunci ar exista o sansa mare ca împrumutul sa fie benefic. Din acest motiv, multi au acuzat autoritatile pentru ideea de a tine banii ca un fond de rezerva, am putea spune de manevra, si doar indirect pentru a actiona în directia relansarii sistemului de creditare al bancilor. Nu este o idee fericita, ci chiar una periculoasa, o parte a acestor bani riscând sa creasca profiturile aberante ale bancilor sau sa astupe marile gauri ale bancilor din tarile dezvoltate.
Vreau sa insist asupra a doua lucruri. Mai întâi, într-o criza severa - care doar se profileaza si în care instrumentul declansator, chiar daca nu stim foarte exact cum, l-a reprezentat sistemul financiar bancar care a umflat economia prin supracreditare la un nivel care nu avea nici o legatura cu realitatea - ideea de relansare a creditarii, de relansare a investitiilor, într-un astfel de moment, este discutabila în sine.
Sa ne gândim la economia mondiala ca la un vapor folosit pentru a transporta marfa, pe care, pentru a câstiga tot mai mult, proprietarii l-au umplut peste limita. Iar el s-a rupt si marfa a început sa se duca în mare. Vaporul este astfel pe cale sa se scufunde. Reactia prima, rationala totodata, a celor care conduc acel vas este de nu-l mai umple, chiar de a da jos o parte din marfa si, bineînteles, de a încerca sa-l repare. Daca mai începe si furtuna, este fireasca ideea de a nu mai pleca pe mare si de a astepta sa se linisteasca vremea.
Unii, cu spirit de aventura dus la extrem, sau doar foarte hrapareti, vor încerca sa încarce vaporul la maxim si sa plece în mijlocul furtunii cu el, asa defect cum a ajuns. Altii pot declara ca acestia sunt eroii economiei, eu am sa va spun ca sunt doar mortii ei, pentru ca uriasa parte a celor care procedeaza astfel pierd. Statistica ne spune ca cei mai multi mor, chiar daca un procent infim reuseste sa mearga si asa pe mare.
Daca întelegem situatia economiei mondiale ca asemanatoare acestui tablou, atunci devine greu de crezut ca sistemul economic se va gândi la relansarea creditelor, atunci când vaporul economiei are gauri imense prin care se scurg banii fara rost. Mai mult, daca ei au resurse capatate peste noapte, este firesc sa se gândeasca mai degraba la reparatii decât la reîncarcarea vaporului. Nu este de asteptat câtusi de putin ca cineva sa relanseze pe termen scurt economia mondiala sau autohtona, tocmai pentru ca ea este acum umflata artificial si nimeni nu prea stie care este nivelul ei real.
Trebuie însa sa mai spun ca acesti bani, împrumutati de România, indiferent de destinatia lor, în mod sigur se vor cheltui cu o eficienta foarte redusa. De ce spun asta? Din experienta relatiilor cu oamenii. În cercetarea sociala poti sa îti dai seama ca cineva are o idee clara despre ceva anume, are obiective precise si scopuri clar definite în functie de modul în care îti raspunde la întrebari. Cel care vrea cu adevarat sa îsi construiasca o casa îti va vorbi mult timp despre acest lucru si mai ales îti va da date precise, bazate pe calcule, chiar daca nu toate sunt corecte. Cine are doar dorinte, si nu o viziune clara asupra a ceea ce urmeaza, vorbeste în termeni vagi, aproximativi si foarte generali, dar mai ales nu are calcule, bune sau proaste.
Stimati cititori, atunci când cineva negociaza un împrumut de o asemenea suma si reduce suma pe care o doreste cu cincizeci de milioane de euro doar din superstitie, ca se ferea ca partea de la FMI sa fie de 13 miliarde, iertati-ma, dar pentru mine este suficient sa îmi dau seama ca nimeni nu are o idee clara despre ce suma avem nevoie si mai ales nu exista nici un calcul precis al nevoii economice reale. Explicatia vaga, ca este bine sa fie acolo banii, de rezerva, mi se pare asemanatoare cu situatia batrânei care pune banii sub rufe, în sifonier, ca sa-i pastreze pentru zile negre.
Pentru saraca batrâna zilele cele mai negre sunt cele ale sfârsitului. Cel mai adesea ea se gândeste la înmormântare si strânge acolo, sa fie bani, ca o sa fie nevoie.
Dar atunci, stimati guvernanti, daca tot ne gândim la zile negre, România de banii astia ar putea sa cumpere un loc de veci, ceva haine negre, niste prosoape. Ce credeti, nu ar fi o investitie curajoasa?