Clovnii democratiei noastre
articol aparut in Cultura, nr. 30 din 2006-07-13» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Sunt un cititor statornic de istorie. In epoca Roller, cand lumina venea numai de la Rasarit iar slavii intrau obligatoriu in toate combinatiile, citeam cu nesat istoria pentru a afla adevarul despre cei ce ne-au precedat. in 1971, dupa ce mi-a fost interzis primul roman si eram convins ca multa vreme nu voi mai putea publica, imi propusesem sa scriu un roman istoric „cu cheie“. Drept urmare, am citit, printre altele, cu creionul in mana, numeroasele volume ale istoriei lui Iorga, in speranta ca voi gasi un domnitor – dintre cei rai! – care sa-i semene lui Ceausescu. Am depistat vreo trei, dar nu despre ei vreau sa vorbesc, ci despre obsesia numita istorie. Dupa anii ’80, cand timpul impietrise si toate pareau intrate in nemiscare, am reluat studiul din nevoia de a descoperi surse in masura sa-mi alimenteze speranta ca ar putea fi si altfel. Si, spre bucuria mea, chiar si cele mai severe istorii ori textele calatorilor sau cercetatorilor care nu ne-au iubit consemneaza faptul ca, in numeroase momente de mare dificultate, romanii au gasit suficiente resurse pentru a infrunta istoria, pentru a fi la inaltimea unor sanse pe care destinul li l-a oferit. Ce periodicitate au aceste renasteri, cum ne revenim din imobilism, pana unde trebuie sa cadem spre a ne reinalta inca n-am reusit sa aflu.
Pare de neinteles ce se intampla la noi, cum de s-a ajuns ca tocmai cei ce raspund de soarta tarii si care ar trebui sa fie modele de luciditate si demnitate sa se poarte ca la mahala? De ce am ajuns, dupa 16 ani de la Revolutie, dupa 16 ani de contacte cu lumea, in epoca de piatra a culturii politice? Cred ca nu exista saptamana fara minimum doua scandaluri si zi fara ca poalele ridicate in cap sa nu arate natiei niste figuri jalnice. Acum, marea problema nationala este retragerea din Irak. E bine sa amintim ca, acolo ca si in alte teatre de operatiuni, au fost trimisi niste profesionisti platiti care, nesiliti de nimeni, si-au asumat si riscul suprem, au acceptat sa mearga stiind la ce se pot astepta. Sigur, nu sunt multi, vreo opt sute, si nu de ei depinde victoria coalitiei, dar, simbolic, prezenta lor nu poate fi neglijata. Mai ales in plan politic si moral. Detest orice razboi, orice ocupatie, dar si faptul ca, brusc, bietii militari au devenit tinte nu doar pentru teroristi, ci, prioritar, in lupta oarba dintre cele doua palate, Victoria si Cotroceni. inainte de a intra in NATO, dupa prima amanare din perioada Clinton, pacifistii de azi ar fi trimis intreaga armata romana in Irak sau oriunde altundeva numai sa fim acceptati in mult visata alianta. La fel ar fi facut si in acea tragica zi de 11 Septembrie. Acum, cand suntem cu sacii in caruta, ne-a cuprins o mila cosmica de soarta acelor soldati si nu incetam a spune ca si spaniolii, si italienii si-au retras trupele uitand un singur detaliu: ca nu suntem nici spanioli, nici italieni, ca noi am fost primiti in NATO intr-un cu totul alt context. Sigur, n-as dori sa se creada ca sunt impotriva retragerii trupelor noastre din Irak sau din oricare alt teatru de razboi, dar nu cum s-a cerut, la modul penibil, anarhic, fara consultarea celor in drept sa decida, fara stirea presedintelui tarii si a ministrului de Externe!
Fostul ministru de Externe, domnul Teodor Melescanu, ne-a asigurat ca gestul nostru n-a alarmat decat doua tari, afirmatie care mi-a amintit involuntar de un banc vechi din timpul puterii sovietice. Dupa Marea Revolutie din Octombrie, la o sedinta de partid din Iasnaia Poliana, secretarul organizatiei de baza raporta cu mandrie ca, inainte de Revolutie, localitatea respectiva avea un singur scriitor, pe cand astazi sunt zece! Iar cand un ziarist s-a interesat cine era acel scriitor, i s-a raspuns candid: Lev Nicolaevici Tolstoi! Cam asa stam si noi cu nemultumitii: numai doi, atata doar ca ei sunt tocmai Marele Licurici si urmatorul Licurici din Axa! Deocamdata mai trebuie sa ramanem nu fiindca ne-am simti bine in rolul de sluga – cum se tot spune –, desi aceasta inclinatie nu ne lipseste, ci fiindca e vorba de loialitate: macar o data la un secol sa fim si loiali! Oricum, este tot mai evident ca razboinicii de ieri au devenit pacifistii de azi si, acceptand realitatea din acest moment, cred ca excesul de grija pentru om ar putea fi investit in alte treburi, mult mai urgente. Sunt semeni de-ai nostri care mor din cauza inundatiilor, a mizeriei, a lipsei de medicamente, a saraciei si nepasarii generale. Cei ale caror case au fost distruse de ape mai zac uitati fara hrana si fara speranta in corturi militare; nu putini copii abandonati traiesc cum pot prin canale, gari sau parcuri. in alta ordine de idei, nu mai contam in nici un sport, nu avem in nici un domeniu vreo performanta deosebita desi in posturile de comanda au fost pusi „oameni de incredere“, analfabetismul este intr-o alarmanta crestere, in timp ce incultura si prostul-gust domina cu autoritate. Am ajuns sa ne pierdem pana si umorul. Cu prisosinta ne reuseste doar haosul. Hotarele adevarate ale tarii in practica politicienilor sunt marcate de cele cateva televiziuni in care se desfasoara infruntarile arbitrate de presa si de unele institutii de sondare a opiniei publice: astazi Palatul Victoria este in retragere, maine, probabil, se va inventa o alta bomba, o alta dezvaluire va schimba scorul in defavoarea Cotroceniului, si asa mai departe. Pana la urma, palatele vor trebui totusi sa se impace pentru ca altfel nu se pot certa din nou spre satisfactia acelorasi bagatori de seama, „formatori de opinie“ plimbati de la o televiziune la alta precum degetele sau maxilarele nu stiu caror sfinti… Oricum, tara nu este guvernata, soarta ei pare ultimul lucru care-i intereseaza pe combatanti, iar comentatorii, in functie de palatul la care au fost arondati, joaca roluri, fie de presedinti, fie de prim-ministri, impart banii contribuabililor si „raspund“ de ei dupa imprejurari, dar cu adevarat, in afara de propriile lor figuri, mai mult sau mai putin carismatice, nu au ce propune patriei. Oricum, niciodata nu s-a vazut mai bine ca in aceasta infruntare cum stam cu „independenta“ presei si cu calitatile celor ce aparent ne conduc. Putinii interesati de acest fenomen o spun mult mai simplu: s-a cam furat totul si acum hotii par sa se fure intre ei. Periferia cu manierele ei a intrat in singurele palate unde n-ar avea ce sa caute. Este insa un sport national stravechi inaltarea unor statui nemeritate pe care apoi, cu zgomot si furie, aceleasi persoane sa le darame, spre satisfactia atator „romani impartiali“ care se cred importanti. in harababura generala din ultima vreme, o idee oarecum aparte s-a desprins dintr-un scurt discurs al presedintelui Traian Basescu si anume ca unirea cu Basarabia, refuzata, pasamite, de actualii ei conducatori comunisti, va fi posibila totusi in cadrul U.E. Afirmatia dovedeste ori ca seful statului nostru nu cunoaste realitatea, ori ca nu doreste cu adevarat unirea. Altfel, ar fi aflat ca economia romaneasca absenteaza din spatiul respectiv, presei de informatie si celei culturale din Basarabia li s-a retras sprijinul, putinele publicatii care existau pana nu demult au fost uitate, in vreme ce cultura rusa, mijloacele de informatie rusesti incep sa stapaneasca totul. Oamenii nostri care ar trebui sa se ocupe de aceasta zona sunt fie de o „incultura enciclopedica“, fie de o indiferenta criminala. Si e teribil de trist, deoarece, in clipa de fata, exista in Basarabia niste valori, scriitori si artisti, care pot contribui cu adevarat la inaltarea culturii romane din intregul spatiu in care se manifesta. Daca vom continua ca si pana acum si daca se va mai pune problema unirii, nu vom mai avea cu cine sa ne unim. A vorbi despre tara si despre viitorul ei face, in general, impresie buna, dar nu tara intereseaza, ci doar ce a mai ramas de furat din ea. De la Revolutie incoace, doua, trei gasti compuse dintr-un mic numar de membri, dorind sa-si impuna punctul de vedere si sa stapaneasca totul, au reusit pana la urma sa ne mentina intr-un ceausism fara Ceausescu. Nu mai infruntam istoria, nici n-o ocolim, traim in afara ei, intr-un trist trecut, printre dosare, suspiciuni, barfe si turnatorii. Condamnam pe cei ce ne-au condamnat odinioara la ura si la neincredere, iar acestia se distreaza de minune de neputinta noastra de a ne desprinde de ei. Din pacate, toate cate ni se intampla au in subtext nu numai prostia, ci si frica de realitate, de viitor, de dialog sincer. Adica, de a fi asa cum simtim ca ar trebui sa fim.