Alex Matei ofera ceai de tei
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura sensuri & nonsensuri »
Autor: MIHAI IOVANEL
Recomand articolul „Impostura intelectuala ca stil“ al lui Alex Matei, publicat în „Observator cultural“ (nr. 469 din 19 februarie), nu în sens pozitiv, cum as fi sperat în numele simpatiei vii pe care i-o port lui Alex, ci merceologic: aveti grija ce produse consumati :).
E acolo, pretinde Matei, o polemica dubla: una colaterala cu „Idei în dialog“, revista care i-a refuzat un material din ratiuni de „partizanat“, si alta principala, dusa cu o anumita patologie a spatiului intelectual românesc – impostura.
Teza mea: Matei e mânat nu de elanul de a polemiza, ci de elanul de a se afla în polemica: dar nu într-o polemica reala, ci într-una tunsa de toate asperitatile, care sa nu produca nici un disconfort nimanui. O polemica fara polemica. Teza mea secunda e ca lui Alex Matei îi iese prost acest exercitiu.
Alex Matei centreaza mingi sparte. Probelemele pe care le ridica el sunt, toate, false probleme, pentru ca tot Alex Matei are grija sa le demonstreze inexistenta ca probleme.
ID m-a cenzurat, zice Alex Matei, dar e de înteles, explica tot el – „fiecare dintre noi avem partizanate. ... E normal sa fie asa“.
Nu avem specialisti cu manifestare intelectuala-publica, zice Matei; dar nici nu putem avea, raspunde tot el, pentru ca globalizarea îi mâna catre alte capitaluri.
Avem intelectuali urechisti, zice Matei; dar cei pe care nu-i da ca exemplu, din ratiuni tactice, sunt cei mai importanti; iar cei pe care-i da ca exemplu (Mircea Cartarescu si Traian Ungureanu) sunt plimbati, ametiti si adusi la loc, cu scuze pentru deranj.
Spatiul public e defect, zice Matei; da, raspunde el, dar suntem balcanici si face parte din specificul national. (Apropo, l-as sfatui pe Alex Matei sa nu mai vorbeasca de „alcatuirea noastra interna, cea de balcanici, de mostenitori ai fascinatiei pentru trairea culturala de tip germanic îmbracata în hainele lejere ale locvacitatii latine si înarmata cu pistoalele din dotarea culturala balcanica“: o fac mai cu talent Andrei Plesu sau Dan
C. Mihailescu, eminenti specialisti ai esentialismelor etnice).
Tot acest meci dialectic blatuit, prin care Alex Matei ar trebui sa-si probeze curajul, calitatile de gheata de aur sau stiu eu ce, mai e si jucat de mântuiala.
Sa dau un exemplu: discursul lui Matei se bazeaza pe presupozitia ca (i) între specialisti si intelectuali exista o opozitie si (ii) ca toate revistele din România au un regim indistinct. „A publica în revistele din România nu înseamna numaidecît a face dovada unui fundament teoretic înscris într-o traditie de gîndire, ci a dovedi faptul ca scrii bine; ca scrii frumos, ca impresionezi, ca stii sa încînti cititorul cu prestidigitatii scriitoricesti.“, zice Matei, deplângând (înainte de a o justifica...) absenta specialistilor din presa româneasca.
Or, revistele de care vorbeste în fraza anterioara sunt reviste generaliste, nespecializate, iar între intelectuali si specialisti opozitia este, dincolo de unele suprapuneri, falsa. Specialistul poate fi intelectual, intelectualul are de regula o specialitate: dar cei doi sunt vietati diferite, cu habitate diferite. Unul traieste în nisa academica, celalalt în zona publica si publicistica. E o anormalitate la noi ca „Observator cultural“, „Idei în dialog“, „România literara“ sau „Cultura“ tin loc de reviste de specialitate, dar reviste de specialitate ele nu sunt. Textele publicate acolo nu valoreaza nimic dpdv academic si au ca adresant un public foarte generalist, care n-asteapta revelatiile foarte aride ale lui Eugen Ciurtin, ci pretinde (i) ca dl Ciurtin sa scrie bine si (ii) ca dl Ciurtin sa scrie într-un fel care sa atinga generalul spatiului public (în sens cultural-intelectual, politic etc).
În fine, articolul lui Alex Matei e prea lung sau pare prea lung – am facut un efort sa-l duc la capat. Lunga introducere ocolitoare prin Bouveresse si Sokal defocalizeaza si, ca intentie comparatista, e fara sare. Contextele nu suporta comparatie – contextele asa cum sunt ele formalizate de Matei: pe scurt, Matei îi simetrizeaza pe Traian Ungureanu, ins fara nici o specialitate în afara de cea stilistica, cu insii avuti în vedere de Sokal si Bricmont, respectiv cu Deleuze, Lacan & co, specialisti eminenti fiecare în domeniul sau. Sokal nu le contesta specilizarea, ci vehicularea unui vocabular stiintific &a351;terpelit urechist din fizica, matematica etc.
&a350;i numele lui Bouveresse, care „critica mereu confuzia dintre adevar (în sens semantic, în paradigma adevarat versus fals) si pathosul adevarului ca retorica practicata de deconstructionistii si poststructuralistii francezi“, e introdus aiurea. Discursul intelectualilor de oriunde functioneaza dupa un concept care nu poate fi redus la dualitatea adevar-fals. L-as întreba pe Alex Matei care dintre urmatoarele afirmatii e mai adevarata: esenta preceda existenta sau existenta preceda esenta? revolutia este pozitiva sau negativa? stânga este buna sau diabolica? Mai util i-ar fi fost poate Wittgenstein însusi, care l-ar fi ajutat sa decreteze toate aceste chestiuni în afara dilemei fals-adevarat, respectiv ca fiind cu totul lipsite de sens. Pasul urmator era sa proclame întreaga activitate a intelectualilor lipsita de sens, iar si mai urmatorul sa se retraga într-o camaruta sa scrie niste carti cu adevarat de specialitate.
Ceea ce am zis se reduce în esenta la un lucru: Alex Matei vinde drept polemica un text caldut si molesitor ca un ceai de tei, în care are grija sa rezolve singur toate tensiunile incidente; în plus, textul lui e construit pe o retorica sovaitoare, iar logic vorbind lucrurile pe care le spune sunt în buna parte lipsite de sens. Pretinzând ca respinge impostura, Alex Matei îi face curte.