Lucrul care nu se schimba
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura antropologică »
Autor: Cristian Robu-Corcan
Exista o anumita categorie de oameni-români, aparent neînsemnata, care dezvolta o filozofie de viata terifianta. Cine nu munceste nu merita sa manânce. Cam asa s-ar sintetiza întreaga lor actiune gânditoare asupra lumii si a sensurilor ei. &a350;i – trebuie sa admitem – nimic nu suna amenintator în aceasta directa si eficace viziune. Spaimele încep sa apara abia în momentul când se nuanteaza putin treaba asta cu muncitul. Ce înseamna „a munci“? A munci înseamna a depune o munca fizica, cu finalitate determinata, cu efect imediat si cu un rezultat palpabil care sa poata fi apreciat si de cel mai simplu si natâng om de pe pamânt. „Munca de jos“, propovaduita de categoria de care vorbeam ca fiind singura onorabila si, nu în ultimul rând, unica îndreptatire de a ramâne în viata, consta, de fapt, în esenta ei, în executarea unui „lucru manual“, luat în considerare sub toata diversitatea lui surprinzatoare. Exponentii categoriei „muncitorilor“, adica a oamenilor care au construit tara asta cu „mâinile“ lor, sunt în opozitie totala cu „ceilalti“, cei care, abandonând rosturile firesti ale fiintei umane, s-au apucat sa exercite manipulatiuni obscure, prefacându-se ca muncesc cu mintea, când stiut este faptul ca din mintea unui om niciodata nu va putea &a355;âsni instantaneu un obiect, respectiv ceva care sa poata fi pipait, privit, mirosit si, în cazurile ideale, mâncat.
Oricâte aprecieri s-ar face si oricâte catedre de analiza s-ar înfiinta, un lucru este clar: omul care depune munca fizica îl uraste de moarte pe cel care n-o face si, cum va prinde momentul, îl va casapi pe cel din urma cu un oftat de usurare.
Am cunoscut „muncitori“ din diferite profesiuni: vopsitori, marinari, soferi, femei de serviciu, portari, paznici, vânzatori, mici meseriasi, instalatori, electricieni, legatori de sarcina, macaragii, carausi etc. Fara nici o exceptie, toti oamenii din categoriile de mai sus traiau sub imperiul a doua idei apasatoare: 1. ca sunt pacaliti de cei care, nefacând „nimic“, le organizau munca; 2. ca nimeni altcineva, în afara de ei, n-ar fi fost capabil sa duca la bun sfârsit munca la care se tocmisera.
Vopsitorii din santierul Naval Braila, de pilda, de câte ori se îndreptau spre un „obiectiv“, paseau sumbri ca niste eroi care nu stiau daca se vor mai întoarce vii din lupta cu vopseaua. Erau înjurati, pe rând, seful de echipa, inginerul, seful de sectie, directorul, patronul, primarul, primul-ministru, presedintele. Apoi se executau în comun câteva reverii cu violuri asupra functionarelor din birouri sau cu scopiri amuzante exercitate asupra „scriptologilor“. &a350;eful de echipa, inginerul si seful de sectie alergau disperati în stânga si-n dreapta, încercând sa organizeze hoarda si s-o convinga sa se echipeze corespunzator. Hoarda pufnea dispretuitoare si câte unul din ea, mai inteligent, ca sa dovedeasca prostia oamenilor cu pixul, lua o hotarâre de capul lui, dupa care cadea de la înaltime rupându-si gâtul.
Marinarii n-aveau pretuire decât pentru cei care „puneau osul la munca“. Restul – sefi mecanici, capitani, comandanti instructori, împreuna cu intelectualii si guvernantii tarii – erau doar niste capuse. În mediul asta am dat de o teorie interesanta: chiar daca n-ar fi existat Arhimede si primii proiectanti de vapoare, vaporul tot s-ar fi inventat într-un fel, singur, de la sine, pentru simplul motiv „ca n-avea cum altfel“. Am asistat la trei transe de mutilare a puturosilor care nu vroiau sa munceasca, adica a tipilor care adormeau cu capul pe birou încercând sa întocmeasca niste grafice de lucru eficiente. Pâna la angajarea unor noi specialisti în navigatie, au avut loc trei accidente navale, cu ocazia carora au fost acuzati Guvernul, America si Corneliu Coposu.
Femeile de serviciu sunt o categorie aparte si fac dovada unui adevarat rafinament în materia persuasiunii. Ele executa cele mai simple operatiuni – stersul unui birou sau unui geam, maturarea sau spalarea pardoselii – cu complicate convulsii martirice, în icnete, în rasuflari adânci si dramatice, de parca s-ar afla în plin travaliu cristic. Toti oamenii de pe fata pamântului care în momentul ala stau si nu fac nimic în fata calculatoarelor, sau cei care zboara cu avionul, sau cei care vorbesc la televizor, directorii sau agentii de circulatie, barbosii cu ochelari sau tinerii cu plete sunt absolut vinovati. Pe mine, recunosc, au reusit sa ma intimideze. Lucrând prin multe locuri, de frica, le întrebam mereu: ce faceti, doamna? „Ma chinuiesc, muncesc, ce sa fac?“ Asadar, aici ne aflam în teritoriul „chinului“, cumva atasat notiunii de iad, iar demonii sunt cei care l-au facut posibil.
Portarii fac istorie din sirul interminabil de asezari si sculari de pe scaun si, uneori, din actiunile coplesitoare de a trage de usi. Nepotii lor pot asculta fascinati la gura sobei cum bunicii lor au mentinut timp de decenii functionalitatea unor cladiri care, lasate pe mâna celor ce le foloseau pentru a trândavi, ar fi devenit impracticabile, deoarece lenesii, necunoscând munca fizica, n-ar fi putut deschide usile sau n-ar fi mentinut în stare de functionare încuietorile.
Pe micii meseriasi îi stiti cu totii. Vrei sa-ti schimb usa? Aha! E grea munca, nu? Baga 3 milioane, ca nu-i de joaca aici! Bine! Dupa numai doua ore, timp în care îti monteaza usa, distrugându-ti în schimb peretii, spargându-ti gresia si lasându-ti o priza demontata, atârnând de fire în jos, îi întinzi cele 3 milioane gândindu-te la cele câteva zeci de ore de munca în care ai câstigat banii astia. Totul s-a desfasurat într-o tensiune insuportabila: meseriasul a blestemat tot omul care nu cara roabe de pamânt, a decretat ca singura solutie de conciliere este trimiterea a toata suflarea la munca fizica si a amenintat ca, în cazul unei noi revolutii, nu mai scapa unul viu. &a350;i abia când pleaca îti dai seama ca i-ai dat si doua butoiase de bere, de 2 litri, pe care le-a baut pâna la fund cu un aer scârbit.
Instalatorul si electricianul fac parte, cumva, din specia „masteranda“ a „muncitorilor“. Cum apa, lumina si veceul din casa fac din tine, trândavul, cât de cât un om, e clar ca la baza societatii moderne stau cei doi. De aceea, ar fi avut pretentia, daca am fi trait într-o lume dreapta, sa traga tevi de apa sau cabluri de tensiune doar pentru oamenii cinstiti, ca ei. Doctorii, inginerii, functionarii si toti cei cu mâinile catifelate trebuie pârliti de bani la maxim, pâna va veni si vremea prielnica a judecatii celei mari când ori vor fi facuti conserve, ori vor putea fi înhamati la pluguri de lemn si pusi sa are ogoarele. Într-o buna zi, enervat la culme de un instalator de întretinere, care plimba toata ziua o cheie franceza prin subsolurile institutiei, cu toate ca aveam mult de lucru, m-am apucat si am schimbat o scurgere rapida. M-a privit sever, apoi mi-a zis: asta-i prima zi în care
ti-ai câstigat pâinea. Doare osu'?
Am cunoscut chiar si oameni – si lucrez în continuare cu ei – carora le-am dictat punct cu punct cum sa execute o lucrare grafica si care au considerat ca ei „au muncit“, pentru ca au manipulat calculatorul, si nu eu, care am stat pe un scaun fara sa fac nimic concret.
N-o mai lungesc. Mai spun doar ca în pofida oricaror prognosticuri optimiste si a oricaror teorii încurajatoare, oamenii se nasc si acum asa cum s-au nascut dintotdeauna: marea majoritate, coplesitoare, înzestrata exclusiv pentru actiuni mecanice, de orice fel ar fi ele, si o mica parte, infima, dotata cu calitatea infamanta de a putea misca, din când în când, si „idei“.
Tot gândindu-ma la Abel si Cain, la Marta si Maria si la implacabilul destin al omului de a nu putea împaca mâna cu capul, mi-am amintit si de fariseii care fac din acest conflict sursa tuturor beneficiilor rapide, câstigate nici cu mâna, nici cu capul.