Mi-a scapat ceva?
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura ideilor »
Autor: David Ilina
Ati observat de buna seama cât de des si cu cât patos povestesc oamenii despre reusitele, ratarile sau esecurile lor în materie de scapare. Îi auzi spunând: „am scapat usor“ sau „am scapat ieftin“, „am scapat cu bine“ sau „am scapat cu fata curata“. Chiar si când scapa „ca printre picaturi“ ori „ca prin urechile acului“ si chiar „cu chica topor“ e înca bine. Alteori spun cu vadita resemnare sau cu ciuda: „n-as fi putut scapa nici ascuns în gaura de sarpe“, „am scapat scurt de coada“, dar si „am scapat ciolanul din mâna“. Eu cred ca acest fapt îsi are explicatia în aceea ca, prin natura ei, viata omului sta sub conditia scaparii. Exista vreo clipa în care sa nu vrem sa scapam de ceva? Daca nu suntem în aceasta situatie, atunci în mod sigur suntem în aceea în care am vrea ca, ei, da, ceva sa nu ne scape. Însasi vietuirea noastra e dovada unei biruinte, semnul unei scapari adjudecate. De aceea, as zice ca, într-un fel, viata omului urmeaza principiul: scapi de una, dai de alta. Pâna când? Pâna când nu mai ai scapare.
Din cele afirmate mai sus nu decurge totusi ca am trai într-o alarma perpetua, ca viata noastra s-ar consuma clipa de clipa în înclestari dramatice ca si când lumea ne-ar fi cu totul straina si am fi asaltati din toate partile de primejdii fara numar de care trebuie sa scapam. Dincolo de încercarile carora trebuie sa le faca fata, viata oricarui om are si momentele sau etapele ei de seninatate si har, de armonie si împacare cu lumea. Daca ne vedem totusi implicati în clinciurile scaparii, adica nevoiti sa reactionam, sa ripostam, înclin sa cred ca, de cele mai multe ori, noi însine, prin dorintele, poftele si pretentiile noastre, ne atragem ostilitatea lucrurilor, a împrejurarilor. Mai degraba nestatornicia si lipsa noastra de cumpatare decât potrivnicia ca atare a mediului ne mobilizeaza în directia scaparii.
Despre patania apucarii am…apucat deja sa scriu (în „Cultura“, nr. 1, din 2009), ma voi concentra acum asupra scaparii, pe care o consider de asemenea o experienta revelatoare pentru conditia umana. &a350;i de aceasta data ma confrunt cu dificultatea de a discuta despre ceva ce nu pare sa aiba concept. (De aici si dificultatea de a face din tema scaparii un subiect). În aceste conditii, nu-mi ramâne decât sa explorez bogatia semantica a unor cuvinte sau expresii uzuale folosind o tehnica relativ simpla: aceea de a le întoarce pe toate fetele. Metoda (daca metoda este) nu e lipsita de dificultati si capcane. Un fapt deloc neglijabil ar fi acela ca termenul „scapare“ desemneaza atât actiunea de a scapa, cât si rezultatul ei. Dar cele mai serioase dificultati decurg din neasteptatele rasuciri semantice la care limba a supus verbul a scapa (ca si derivatele lui) pentru a acoperi situatii actionale/existentiale dintre cele mai diferite. Surprinde nu atât multitudinea, cât mai ales eterogenitatea sensurilor în care se poate vorbi de scapare. Las deoparte varietatea cailor, mijloacelor sau procedeelor folosite pentru punerea în opera a scaparii (am în vedere acum variantele ei deliberate, cu miza existentiala). Prin urmare, e de asteptat ca alcatuirea taxonomiei formelor scaparii, una inevitabil arborescenta, sa fie teribil de anevoioasa. Însa când e vorba de a-l întelege pe om, nu trebuie sa scapam nicio ocazie. Macar pentru a întrezari sensuri, daca nu pentru a oferi explicatii.
Experienta curenta releva faptul ca, printre multiplele ei manifestari, scaparea are si ipostaze sau forme triviale, a caror relevanta pentru situatia omului e totdeauna discutabila. Principala caracteristica a
acestora rezida în caracterul lor involuntar, nepremeditat, greu sau imposibil de controlat. Cazul tipic îl reprezinta scaparile trupului, în legatura cu care societatea a instituit totusi anumite ritualuri specifice, cu functie integratoare. În calitate de stapân al naturii, omul civilizat are sau se presupune ca are capacitatea de a-si tine în ascultare propriul trup – instalatie infernala, vulnerabila si imprevizibila. În spatiul public, unde functioneaza o eticheta corporala, trupul trece în plan secund. El nu trebuie totusi uitat ori scapat din vedere, trebuie facut doar sa taca, silit sa-si reprime fiziologia dezagreabila prin abtinere si amânare. Abia în spatiul privat al intimitatii trupul trece în regimul firesc al relaxarii, e luat în seama, chiar valorizat. Desi e slabit din strânsoare, nu va fi nici acum de tot eliberat. În general, chiar si numai iminenta scaparilor fiziologice, pentru a nu mai vorbi de efectivitatea lor, ne ruineaza suveranitatea individuala, ne surpa demnitatea, ne umilesc, caci ele sunt semnul înfrângerii, al regresiunii.
În imediata succesiune ar trebui judecate si anumite „patanii“ ale gurii, dintre care numai unele sunt propriu-zis scapari. Daca sughitul, tusea, stranutul sunt considerate îndeobste manifestari „oarbe“, deci scuzabile, în schimb cascatul în public e taxat ca un gest ireverentios, uneori chiar ofensator, fiind considerat o scapare, cu sensul de pierdere sau slabire vinovata a controlului. Dar scaparile tipice pentru gura sunt legate de vorbire, mai exact de pierderea controlului asupra celor rostite, când i se întâmpla sa spuna si ceea ce nu trebuia sau nu se cuvenea spus. (Evident, gura se poate face vinovata si de „scapari“ voite). Cel ce se da la vorba vorbeste vrute si nevrute, are gura sparta ori gura proasta, se expune în mare masura riscului unor scapari cu consecinte penibile, poate chiar grave, pentru el sau pentru altii. La fel si vorbitorul neglijent, „luat de val“, lipsit de tact poate comite impardonabile indiscretii. Dar interesant este ca nu numai vorbele în plus, ci si omisiunile sunt scapari. Unele dintre ele au legatura directa cu scaparile memoriei, subiect de mare interes nu doar pentru psihologi. Sunt înclinat sa cred ca si actele ratate de care se ocupa psihanaliza clasica sunt, în esenta, efectul unui anumit tip de scapare. Mai precis al „scaparii“ sau iruperii din inconstient a unor intentii sau dorinte refulate care ajung sa perturbe (sa blocheze, sa devieze, sa întoarca pe dos) intentiile constiente ale subiectului.
Scaparea are relevanta de netagaduit pentru conditia umana abia în formele ei emancipativ-izbavitoare (a iesi cu bine dintr-o încercare, a te elibera de griji, de suferinta, a te salva dintr-o cursa, din ghearele primejdiei etc.). Dorinta de a scapa (nu ne interseaza momentan mijloacele) izvoraste din pulsiunea însasi a vietii, din nevoia de autonomie si afirmare a individului, facând parte din „scenariul“ libertatii. În sensul de care tocmai vorbesc, ideea de scapare ne trimite cu gândul la o relatie tensionata, de confruntare între o entitate care tinde sau aspira la autonomie si un complex de factori sau un mediu constrângator, care împiedica sau e pe cale de a anihila aceasta tendinta. Caracterul dramatic al confruntarii consta nu numai în aceea ca rezultatul ei ar putea sa-i fie defavorabil omului, dar si în faptul ca orice izbânda a lui în lupta cu ceea ce i se opune sau tinde sa-l anihileze trebuie platita, uneori cel putin, cu sacrificii mult prea mari, greu de suportat. Oricum, cel aflat în ipostaza de beneficiar al scaparii traieste sentimentul tonifiant al biruintei, acea bucurie intensa a eliberarii ce umple sufletul, sporind în el dorinta de a trai si curajul de a înfrunta pe mai departe viata. Pentru câteva clipe macar simte ca i s-a topit plumbul de pe aripi, ca-i vine sa zboare. Fericirea ia astfel forma serafica a usurarii.
Dar daca beneficiarul scaparii în varianta ei izbavitoare e individul (asa cum am lasat sa se înteleaga), nu trebuie sa credem ca el este si autorul ei exclusiv. Chiar si în varianta în care ar fi o problema strict personala, scaparea (cu sensul de eliberare, salvare) nu e de fiecare data fezabila prin mijloace sau resurse strict individuale. În realitate, în majoritatea covârsitoare a situatiilor, pentru succesul salvarii avem nevoie de ajutor, si înca de unul calificat. Descoperim astfel aspecte noi în morfologia scaparii: implicarea, cooperarea, solidaritatea umana. Mai mult, la acest nivel, scaparea dobândeste forme institutionalizate, în sensul transformarii ei într-o practica sau strategie codificata social, ce implica norme, standarde, resurse, responsabilitati. Diferitele practici ale salvarii furnizeaza în fapt servicii de utilitate publica, genereaza un impresionant nomenclator de ocupatii profesionale si o retea institutionala pe masura. Nu putini se vor specializa în stiinta sau arta scaparii (medici, asistenti sociali, politisti, pompieri, salvamontisti, salvamari, avocati, psihanalisti, duhovnici si multi altii).
De câte n-am vrea sa scapam! Lista e teribil de lunga. &a350;i ramâne tot timpul deschisa, caci e în firea lucrurilor sa vrem sa alungam neplacerile, sa înlaturam ceea ce ne stânjeneste sau ne împovareaza, sa învingem ceea ce ne ameninta. Multe din nadejdile si sperantele noastre sunt formulate în termenii specifici scaparii (indiferent pe seama cui ar fi pusa aceasta – propria noastra iscusinta, timpul, întâmplarea, norocul, soarta, Dumnezeu). Dar oare toate câte ar fi puse în lista ar fi legitime? Ne este îngaduit sa scapam de orice si oricum? De pilda, de suferinta insuportabila si inutila, grabindu-ne sfârsitul? De o sarcina nedorita, apelând la avort? Putem admite o egala îndreptatire la scapare (izbavire) pentru toti oamenii, atât pentru cei buni si drepti, cât si pentru cei cruzi si nelegiuiti?
Cu aceste întrebari ajungem pe terenul delicat al eticii. Problema scaparii se complica, întrucât se ivesc aspecte noi, cum ar fi legitimitatea si oportunitatea ei, relatia dintre mijloace si scopuri, distributia costurilor s.a. Daca privim lucrurile sub aceasta lumina, aflam ca în anumite forme ale ei scaparea poate stârni indignarea si oprobriul. De pilda, atunci când e practicata în maniera egoista, meschina, când sacrifici interesele altora pentru „a-ti scapa propria piele“, când actionezi dupa principiul „scapa cine poate“ ori „urma scapa turma“. În varianta populista, demagogica, involuntar cinica, a lui Rica Venturiano: „Ori toti sa muriti, ori toti sa scapam!“ Când e sa-si salveze reputatia, sa-si asigure postul, sa scape „basma curata“ dintr-o penibila încurcatura, ticalosul nu va ezita sa foloseasca minciuna, delatiunea, mita, santajul. În alte împrejurari aflam despre inimaginabile tertipuri de a scapa de raspundere, de a eluda obligatiile civice, dar mai ales pentru a scapa de pedeapsa stabilita prin lege. Un ziar de provincie titreaza: „Vrei sa scapi de puscarie? Fura cât mai mult!“. Probabil pentru a putea cumpara scaparea…
În acest context trebuie pomenita si situatia speciala a celor facute scapate. si aici exista o plaja întinsa de semnificatii, în functie de motivatia, continutul si consecintele actului scaparii: de la a îngadui, a trece cu vederea un lucru de nimic, un gest prostesc, o vorba necugetata, o inadvertenta de ordin procedural fara consecinte serioase, pâna la a permite sau a facilita scurgeri de informatii confidentiale, a face scapat un infractor periculos, fie prin slabirea vigilentei, prin „întoarcerea spatelui“ sau „închiderea ochilor“, fie prin interventie directa, prin „deschiderea portilor“. Ajungem treptat în zona formelor frauduloase ale scaparii, când scaparea – transformata în marfa – poate fi tranzactionata subteran în dauna interesului public sau privat.
E în natura dreptatii ca cei nelegiuiti sa nu scape nepedepsiti, sa nu scape de raul pe care si l-au atras ei însisi ca unii care se fac vinovati de comiterea unor faradelegi. E de asemenea în firea dreptatii sa nu se întâmple ca aceia inocenti sa fie pedepsiti. &a350;i daca omul cumsecade si drept e condamnat la moarte în mod abuziv? Presupunând ca i s-ar oferi ocazia sa se salveze evadând din închisoare, n-ar fi el îndreptatit sa uzeze de ea? Socrate, aflat în aceasta situatie, crede ca exista si scapari compromitatoare, dezonorante. Refuza evadarea din închisoare propusa de prietenul sau Criton, caci nu vrea sa se dezica de principiile pe care le-a profesat toata viata, printre care si acela al apararii cetatii prin supunerea fata de legile ei. E de parere ca trebuie sa ramânem fideli principiilor adoptate, daca ratiunea nu gaseste altele mai bune, altfel ele n-ar fi decât „o joaca si o palavrageala“. Pentru Criton în joc e soarta omului Socrate, pentru Socrate în joc e soarta dreptatii. Îl intereseaza „ceea ce este drept si nedrept, urât si frumos, bine si rau“ dupa judecata ratiunii, nu dupa opinia multimii. Sentinta tribunalului a fost nedreapta, dar a te sustrage sentintei înseamna a nesocoti legile si autoritatea cetatii. El refuza sa fie un „stricator de legi“, convins ca, prin evadarea ce-i sta la îndemâna, asta ar face si, în acest mod, ar contribui la distrugerea cetatii. Prefera sa moara decât sa îmbrace „straie de fugar“. În aceste straie s-ar expune în veci ridicolului, si-ar atrage vorbe umilitoare, caci ar fi unul dintre aceia care, asemenea multimii, ar socoti ca „fuga e rusinoasa, dar e sanatoasa“.
În mintea oricarui om ideea de scapare se asociaza spontan cu aceea de eliberare. Cum pentru cei mai multi oameni libertatea înseamna lipsa constrângerilor, în special a celor nejustificate sau arbitrare, scaparea (în sensul emancipativ-izbavitor prezentat mai sus) este o conditie de posibilitate a libertatii, daca nu cea dintâi forma a ei. Afirmarea autonomiei eului pune în mod necesar la lucru „tehnica“ scaparii. De aceea, trebuie sa fi parut stranie aprecierea lui Pascal cum ca omului „îi este nespus de greu sa fie obligat a trai cu sine si a se gândi la sine“, încât „nu se gândeste decât cum sa faca spre a se scapa de el (însusi)“. Iata ce sucita (Pascal spune „decazuta“) e firea omului, de vreme ce el ajunge sa fuga de sine, vrea sa scape de sine si face din uitarea de sine bucuria lui salvatoare!
Pascal aborda problema fugii de sine a omului în termenii antropologiei teologice, în maniera speculativa. Între timp, stiinta psihologiei pare sa aiba aici un cuvânt important de spus. De aproape un secol ea analizeaza fortele inconstiente si irationale ale naturii umane, a caror existenta fusese neglijata de rationalismul modern. Cercetarea a evidentiat faptul ca, pe lânga dorinta înnascuta de libertate, în om exista si o dorinta instinctiva de supunere, de renuntare la libertatea personala. În acest fel, e de parere Erich Fromm, în anumite conditii sociale si ideologice libertatea devine „o povara prea grea pentru om, ceva de care el încearca sa scape“. În lucrarea sa „Fuga de libertate“, Fromm analizeaza mai multe mecanisme de evadare (tendinta de supunere si de dominatie, tendintele distructive, conformismul, retragerea din lume), toate având ca rezultat pierderea integritatii propriului eu. Dar acestea nu se manifesta doar în unele cazuri particulare (indivizii cu tulburari mentale si emotionale), ci pot lua proportii de masa, asa cum a dovedit-o experienta totalitarismului din secolul trecut. Într-o lucrare consacrata psihologiei constiintei politice în regimul totalitar, V. Gozman si A. Etkind ajung si ei la concluzia ca „niciun regim, nici macar unul atât de barbar ca acela al lui Stalin, nu se sprijina numai pe baionete. Nu în mai mica masura decât pe forta, se bazeaza pe particularitatile psihologice ale supusilor“. Printre aceste particularitati: abandonarea independentei eului, cultul puterii, credinta în caracterul ei absolut, nelimitat si binefacator. Scapati de povara libertatii, supusii se abandoneaza puterii cu fervoare mistica. Puterea stie ca supunerea adoranta e cheia fermecata a obtinerii consimtamântului.
Traim într-o lume noua, am scapat de jugul tiraniei, de chingile dictaturii care ne schilodise sufletul, de îndobitocirea propagandei idolatre, de zidurile care ne desparteau în mod artificial, de cenzura, de interdictia de a calatori, de a comunica, de a ne informa. Dar lumea aceasta poate încuraja la rându-i forme aberante, periculoase ale scaparii. S-au înmultit în asa masura slobozirile încât multi revendica rasfatul, cred ca îsi pot permite orice. Lacomia, pierderea masurii dau continut acestui tip devastator de scapare, care face din om neom. Seamana cu scaparea la bautura a celui ce parea om cuminte sau – si mai rau -, cu scaparea vacii în trifoi, care se termina de obicei urât pentru bietul animal. Scaparea de sine a proliferat în forme subtile. Sociologii analizeaza de zor scaparea multimii la consum, la imaginea televizata, la distractie, la realitatea virtuala. Printr-o mistificare patologica, hamul dependentei ia chipul libertatii. Libertate kitsch, libertate cu zurgalai.
Tot mai multi tineri se întrec în a-si da drumul la gura, scapând voiosi de nesuferitele oprelisti ale bunei-cuviinte. Probabil îi imita pe acei scriitori, astazi la moda, care au facut din scapare masura artei lor. Parintii, prinsi în febra afacerilor ori aflati în cautarea unei slujbe, si-au scapat din mâna propriile odrasle. Judecatorii par sa se fi specializat în scaparea infractorilor periculosi, permitându-le sa circule liberi pe strada. Politicienii scapa nepedepsiti profitând de o imunitate dubioasa ori apelând la complicate tertipuri procedurale. Economia mondiala a luat-o razna si se pare ca nimeni nu va scapa. Clima si-a piedut echilibrul, totul pare sa scape de sub control. Eu însumi ma tem sa nu scap vreo înjuratura. De aceea am sa scap de toata povestea asta punând punct aici.