Sari la conținut

Benjamin Button, de la Fitzgerald la Fincer

articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05
» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
„The Curious Case of Benjamin Button“/„Strania poveste a lui Benjamin Button“, cu trei statuete Oscar în palmares, pentru machiaj, efecte vizuale si art direction, este un film neobisnuit, în regia lui David Fincher („Fight Club“, „Se7en“, „The Game“), genul de film care stârneste controverse si îsi împarte spectatorii, specialisti sau nu, în doua tabere: cei care-l iubesc si cei care-l urasc. Aparent, nu exista cale de mijloc.

Povestirea lui F. Scott Fitzgerald, „Curious case of Benjamin Button“, a fost doar un început bun si o sursa interesanta de inspiratie pentru ceea ce se va transforma într-un scenariu minunat. Fitzgerald a scris „Strania poveste a lui Benjamin Button“ cu ironie fata de viata, cu cinism si umor, însa s-a întâmplat sa o situeze uneori în mod gresit în contexte sociale si familiale care nu fac decât sa o trimita în superficial.
Asadar, în povestirea lui Fitzgerald, Benjamin Button se naste batrân, cu minte de batrân si, pe masura ce creste, întinereste si este nevoit sa suporte batjocura si neîntelegerea celor din jur.
Scenaristul Eric Roth („Forrest Gump“, „Munich“), pe de alta parte, ne serveste o poveste despre un bebelus cu aspect de batrân, care se naste cu minte de copil si evolueaza în timp ce creste în sens invers, întinerind fizic, desigur, dar devenind în acelasi timp mai întelept.
De la prima experienta sexuala pâna la ziua în care îsi vede propriul copil, perfect normal, sau pâna în momentul în care închide ochii pentru totdeauna, în chip de nou-nascut, suntem martorii trecerii prin viata a unui om diferit de ceilalti, dar care este supus acelorasi greseli, pierderi si iubiri.
„Total neinteresant“, au spus unii, adica de ce sa vedem cliseele astea ordinare pe care le traim cu totii si la un om anormal? S-a spus ca e melodramatic tocmai pentru ca Benjamin (interpretat de Brad Pitt) trece prin viata exact asa cum o facem toti. Asta înseamna ca arta n-ar mai trebui sa surprinda realitatea? Existenta noastra, a celor care de-a lungul timpului învatam trecând prin diverse întâmplari, este atât de anosta si plictisitoare încât nu merita povestita, nicidecum ecranizata.
Banuiesc ca ar trebui sa ne simtim vinovati pentru ca înfruntam pierderea celor dragi, pentru ca ne îndragostim, pentru ca uneori renuntam la cei pe care îi iubim, constienti fiind ca prezenta noastra le face mai mult rau decât bine.
Eric Roth si David Fincher sunt extraordinari, deoarece au adaptat un „caz straniu“ la contextul zilelor noastre, explorând atât de frumos ceea ce tine strict de aspectul uman, normal, firesc, al personajelor.
Introducerea unei dansatoare în poveste (Cate Blanchett), careia scenaristul Eric Roth i-a schimbat numele din Hildegard (în povestirea lui Fitzgerald) în Daisy (personajul feminin din „Marele Gatsby“), ofera premisele uneia dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din câte a dat cinematografia pâna acum – bineînteles ca si asta e tot un cliseu în ochii unora, as îndrazni sa completez, la fel cum e a lua micul-dejun sau a face baie
Povestirea lui F. Scott Fitzgerald e plasata prin anii 1800-1900, însa Eric Roth o actualizeaza, surprizând în partea de final un eveniment dureros din istoria Americii: furia uraganului Katrina.
Filmul urmareste însemnarile unui jurnal. Fiica lui Daisy si a lui Benjamin, Caroline (Julia Ormond), îi citeste mamei sale, aflata pe patul de moarte, „strania poveste a lui Benjamin Button“, adica însemnarile tatalui sau, descoperindu-si astfel propria identitate.
Brad Pitt în rolul lui Benjamin Button, ales de Fincher în trecut si pentru „Se7en“ sau pentru „Fight Club“, se descurca exceptional în postura omului care întinereste si devine inevitabil tinta unor glume pe aceasta tema.
Iar Cate Blanchett joaca sublim, asa cum ne-a obisnuit. „Strania poveste a lui Benjamin Button“ este un film emotionant, sensibil si care surprinde frumosul din oameni. Un film care merita vazut.