Bufonul si Presedintele
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Asemeni lui „A Mighty Heart/Speranta moare ultima“ din 2007, „Frost/Nixon“ se înscrie într-o traditie cinematografica de data recenta, aceea a respectului aproape sinucigas fata de evenimentul istoric abordat. Aceasta calitate rarissima izgoneste cu totul spectacolul din ecuatie. Dorinta de a fi politically correct cu orice pret înseamna mai degraba autocenzura decât exigenta; astfel amputate, în absenta unui senzationalism devenit obligatoriu la filmele istorice hollywoodiene, initiativele de acest gen risca sa devina sterse, generând mult mai adesea plictis decât apreciere.
Rigurozitatea nu are sase degete la mâna, asa ca de pierdut are, în primul rând, succesul de casa – spectatorii prefera oricând epopeea în fata episodului cu tâlc, eroul exemplar, dintr-o bucata, în fata personajului ambivalent, despre care nu stiu ce sa creada pâna aproape de final, pe Mel Gibson sau pe Collin Farrel costumati cu parcimonie în fata unor actori de Broadway, ofiliti si îmbracati pâna-n gât. Sobrietatea mijloacelor înseamna în acelasi timp si ca fie nu ajungi deloc la Oscaruri, fie ajungi, dar ca „iepure“. Din cinci nominalizari, „Frost/Nixon“ s-a ales cu praful de pe toba.
Rezultatul final este însa mai cinstit decât majoritatea documentarelor pop brevetate de canalul Discovery. Fara timpi morti, fara puneri în scena disproportionate prin raport cu importanta evenimentului, fara anonimi prezentati ca experti care îsi dau cu parerea, fara presupuneri hazardate, fara judecati de-a gata. Mai important, acest produs este mai cinstit chiar decât demersul pe care îl trateaza, interviul-maraton cu Richard Nixon realizat de David Frost. Jurnalistic vorbind, regizorul Ron Howard îi este net superior fustangiului norocos care a reusit, prin tupeu si printr-un cumul de calitati care ar putea fi usor asimilate prostiei, sa stea fata în fata cu fostul presedinte al SUA de-a lungul a 24 de ore de interviu.
Este un film cinstit în primul rând pentru ca prezinta, nu acuza. În interpretarea lui Frank Langella, Nixon nu e numai umanizat în filmul lui Ron Howard; e chiar mai simpatic decât David Frost însusi. Cu cât ni se arata mai paranoic, mai lacom si mai razbunator, cu atât e mai de admirat. Întotdeauna de veghe, chiar si atunci când pare absent, fiecare replica a sa e o lovitura, fiecare miscare, chibzuita pentru a-si anihila adversarul sau pentru a-l ridica de la pamânt, atunci când e cazul. În mâinile lui, David Frost (jucat de Michael Sheen) e un sparring partner. Acesta este adevarul istoric, acesta este si adevarul filmului.
Telefonul rosu
Jonathan Aitken, autor al unei biografii a fostului presedinte, este unul dintre cei mai înversunati critici ai peliculei, incriminând mai cu seama episodul telefonului nocturn, pare-se o licenta poetica a scenaristului Peter Morgan. Nu Frost i-ar fi smuls lui Nixon marturisirile din interviul final, ci Nixon a fost acela care a premeditat momentul, sustine biograful american. Cu sau fara conversatia la ceas de seara, aceeasi concluzie transpare si din film. David Frost nu tine niciodata haturile. Personajul e o rusine pentru jurnalismul britanic si mondial, venerabilul Sir de astazi dovedindu-se pe durata interviurilor cu totul depasit de situatie.
Greselile sale sunt numeroase si încep cu însasi acceptarea costisitorului târg cu figura prezidentiala de trista amintire. „Am vrea sa va ajutam, dar canalul nostru de televiziune pur si simplu nu încurajeaza obtinerea materialelor pe bani“, îi raspunde rusinat unul dintre posibilii finantatori ai proiectului sau. Frost nu arata ca ar avea astfel de scrupule si strânge în cele din urma cei 600.000 de dolari necesari realizarii interviurilor. Obtinerea finantarii îl solicita serios, asa ca documentarea propriu-zisa pentru interviuri o lasa în seama colaboratorilor sai, pe care apoi îi ignora sistematic. Ceea ce pentru un jurnalist cu capul pe umeri ar fi fost gaina cu oua de aur, pentru Frost e doar un prilej de a se admira pe sticla. Ce figura face conteaza mai putin, important e sa revina cumva în centrul atentiei.
De aici spectacolul de tip nou al lui „Frost/Nixon“. Neputincios, Sir Frost, actual prezentator al Al Jazeera în varianta britanica, depaseste noi si noi bariere ale ridicolului. Când în sfârsit pare sa-si redescopere barbatia, încordarea lui este atât de debila încât doar bunavointa fostului om de stat lasa impresia (falsa) a unei victorii. Confruntarea dintre ei aduce cu o partida de sah dintre un maestru rus si un barbugiu. Una în care maestrul vrea sa piarda, dar nu în fata oricui.
Precum s-a vazut pe 23 februarie, „Frost/Nixon“ nu a luat Oscaruri ca „Ultimul rege al Scotiei“, si e de asteptat sa nu obtina decât o particica din box office-ul lui „Alexandru“ sau „300 – Eroii de la Termopile“. Într-o lume cinematografica în care istoria se citeste din benzile desenate, aceste înfrângeri, asemeni capitularii din interviul final, asemeni gambitului din jocul de sah, merita aplaudate.