Transilavania într-o sinteza istoriografica majora
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura istoriei »
Autor: Un dosar de Angela Martin
Nu avem prea multe sinteze si cand ele, totusi, apar, nu ne invrednicim sa le intampinam cum se cuvine. Editata intre 2003 si 2008 la Cluj-Napoca de Centrul de Studii Transilvane sub egida Institutului Cultural Roman (vol. I) si a Academiei Romane (vol. II si III), Istoria Transilvaniei este rezultatul muncii unei echipe de cercetatori si profesori coordonate de Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler si Magyari András. Un proiect ambitios, innoitor este incheiat cu succes, marcand un moment decisiv in istoriografia ardeleana prin iesirea dintr-un etnicism ingust si depasirea istoriilor paralele (romanesti, maghiare, germane) concurentiale. Formati la scoala clujeana, autorii, de nationalitati diferite, cu puncte de vedere nu intotdeauna identice asupra unor fapte si conjuncturi din trecut, colaboreaza fructuos oferindu-ne o sinteza majora cu o baza bibliografica actualizata, cu o abordare judicioasa, echilibrata, convingatoare. Un veritabil tratat de care specialistii vor trebui sa tina seama in viitor, dar care va interesa, fara indoiala, si un public mai larg.
O lucrare meritorie
DAN BERINDEI
In timpurile noastre de evolutie rapida a umanitatii, de mutatii si transformari, de incercari si crize, sintezele – care insumeaza si transmit organizat o mare cantitate de informatii dintr-un domeniu sau altul – raspund unei necesitati si vin sa implineasca o asteptare a timpurilor in care se construieste o Europa. Recent, a aparut volumul III din Istoria Transilvaniei, sub coordonarea profesorilor Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler si a regretatului Magyari András, semnificativa fiind de la inceput colaborarea celor trei carturari, reprezentanti a trei etnii, in realizarea acestei admirabile carti – sinteza care transmite totodata un mesaj si ofera temei pentru conlucrare si convietuire pozitiva.
Volumul este consacrat istoriei Transilvaniei in perioada ei austriaca si austro-ungara. Ca punct de plecare s-a adoptat anul 1711, cand luarea in stapanire a provinciei – pana atunci un principat autonom – de catre Habsburgi a fost incheiata dupa puternica rascoala a lui Francisc Rákoczi al II-lea, iar ca moment de sfarsit, anii 1918-1920, cand Transilvania a devenit parte a Romaniei si a fost consfintita ca atare de Conferinta de Pace de la Paris. Aceasta periodizare mi se pare motivata pentru intelegerea importantei etape austriece si austro-ungare, ca si a finalizarii unui proces istoric, cel al formarii Romaniei Mari si a recunoasterii internationale a existentei ei. Volumul este scris cu preocuparea echilibrului si a masurii si, de asemenea, ca o invitatie la intelegere adresata conlocuitorilor de alte etnii. De asemenea, el este scris „modern“, la nivelul istoriografic mondial, cu preocuparea de a se pune in evidenta complexitatea si singularitatea Transilvaniei, ca un caz european.
Coordonatorii si autorii reflecta compozitia etnica a Transilvaniei si, totodata, prin continutul lucrarii se cauta, in mod evident, sa se acorde fiecarei etnii locul cuvenit in istoria complexa si in necontenita mutatie a acestei parti atat de insemnate a Romaniei. Desi uneori punctele de vedere apar nuantate, in general autorii au reusit sa se armonizeze, realizand o opera de reala colaborare in beneficiul cititorului, care, pentru prima oara, poate lua cunostinta de un tablou complet, cuprinzand toate etniile principale, al situatiilor, evolutiilor si mutatiilor fiecareia, dar si cu mai multa limpezime al ansamblului transilvan. As mai adauga, ca o observatie personala, ca este perioada in care principala schimbare care are loc este treptata ridicare a romanilor din „tolerati“ in actori principali pe scena social-politica, in momentul culminant din 1918, majoritatea asigurandu-le atunci, intr-un moment de autodeterminare a natiunilor, integrarea lor la loc de cinste in statul lor national.
Un Cuvant preliminar al profesorului Ioan-Aurel Pop il pune pe cititor in tema cu intentiile si realizarea volumului. Retinem afirmatia ca volumul „este rezultatul unui mare efort colectiv“, ca si marturisirea modesta, dar sincera si demna, ca „adevarul este relativ si ....greu de atins“ si ca autorii si neindoielnic coordonatorii au „tins doar spre el, cu speranta, onestitate si corectitutdine“. Primele doua capitole prezinta istoria Transilvaniei in timpul stapanirii habsburgice din 1711 si pana in preajma revolutiei din 1848, un capitol este consacrat acesteia, alte doua capitole sunt dedicate Transilvaniei intre 1848 si 1918, anul unirii Transilvaniei cu Romania si ultimul, consfintirii acestei uniri de catre Conferinta de Pace din 1919-1920. O Postfata a profesorului Pop incheie volumul, care este inzestrat cu o bogata si utila bibliografie, un indice si 36 de ilustratii.
Volumele VI, VII/1-2 si VIII din Istoria Romanilor raspund in primul rand obiectivului pe care-l sugereaza titlul tratatului aparut – ca si acest volum din Istoria Transilvaniei – sub egida Academiei Romane, cel de a infatisa istoria romanilor, desi contin si capitole sau subcapitole consacrate conlocuitorilor. Istoria Transilvaniei, consacrata acestei parti a teritoriului Romaniei, a raspuns necesitatii unei tratari echilibrate a trecutului provinciei, in care se au in vedere atat „natiunile“ perioadei feudale, cat, evident, cea majoritara in curs de treptata ascensiune spre afirmarea de sine si ocuparea locului cuvenit oricarei majoritati; de asemenea, s-a acordat firesc atentie si evreilor, ajunsi in 1910 la cifra de 230 842 si carora li s-a consacrat un subcapitol in capitolul 4.
In volum sunt tratate – nu de putine ori cu informatii, opinii si concluzii noi – statutul juridic, institutiile administrative, habitatul si evolutia demografica, economia si structurile sociale, Bisericile celor trei etnii principale ale Transilvaniei, ca si istoria lor culturala. O atentie speciala este acordata firesc si istoriei politice, ca si celei nationale si mai ales momentelor ei culminate. Dupa cum si revolutiei din 1848-1849, celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea si primelor doua decenii din secolul al XX-lea, regimului neoabsolutist, epocii liberale si, de asemenea, dualismului austro-ungar. Lectura volumului transmite cititorului, in nu putine randuri, tripla viziune asupra devenirii Transilvaniei in perioada data, ceea ce ii confera un interes deosebit si contribuie, chiar cand unele nuante sau chiar deosebiri se constata, la comprehensiune si intelegere reciproca. Remarcabil este si „tonul“ volumului, masura sa, o anumita seninatate care exprima pe adevaratii oameni de stiinta.
Daca s-ar putea aduce un repros este doar o prea slaba legatura care se face intre cele doua laturi ale Carpatilor, caci doar aceasta legatura, in ceea ce ii priveste pe romani, poate explica limba unica lipsita de dialecte, ca si reusita desavarsirii statului national si construirea unei Romanii institutional unitare, cu liante puternice, contopirea si nu alaturarea care a avut loc. Ca un exemplu, ar fi trebuit acordata mai multa atentie Societatii Literare (Academice) Romane, respectiv Academiei Romane, unde ardelenii au ocupat necontenit o pozitie importanta si unde li s-a acordat intreaga pretuire: primul vicepresedinte al acesteia fiind Timotei Cipariu, iar in secolul al XIX-lea fiind presedinte si George Barit. Dar, dincolo de aceasta sugestie, nu poate fi decat salutata cu toate felicitarile aceasta aparitie importanta pe plan stiintific, interesanta pentru un public intelectual larg si totodata o adevarata punte intre etnii si temei de convietuire intr-o Romanie europeana a viitorului.
O istorie noua a Transilvaniei
IOAN DR&a258;GAN
Inceputul noului mileniu consemneaza pentru istoriografia ardeleana o realizare care marcheaza in mod hotarat o cotitura decisiva de ordin metodologic, inspre idealul unei sinteze obiective de istorie a &a355;arii intracarpatice. O astfel de abordare presupunea mai intai abandonarea practicii seculare a istoriilor na&a355;ionale paralele: romane&a351;ti, maghiare &a351;i germane, &a351;i ie&a351;irea din etnicismul desuet, deschis tuturor exagerarilor egolatre &a351;i tezismelor na&a355;ionaliste. Este ceea ce realizeaza cea mai recenta Istorie a Transilvaniei in trei volume, aparuta sub egida Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca, in intervalul 2003-2008.
Reu&a351;ita se datoreaza, in opinia noastra, concuren&a355;ei a doi factori esen&a355;iali: asocierea libera a unor istorici consacra&a355;i, de na&a355;ionalita&a355;i diferite, &a351;i acumularile a circa doua decenii de istoriografie ardeleana, racordata ferm la curentele europene &a351;i marcata de un dialog nemaiintalnit inainte intre cele trei istoriografii principale ale Transilvaniei. Nu este intamplator nici faptul ca editorul lucrarii este Centrul de Studii Transilvane, condus de istoricul Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Romane, institu&a355;ie specializata in dialogul intercultural &a351;i promovarea istoriografiei romane&a351;ti peste hotare.
Fara sa-&a351;i fi propus manifest acest lucru, Istoria noastra ne apare ipso facto &a351;i ca o replica &a351;i o necesara addenda la tratatul academic, aparut doar cu ca&a355;iva ani mai inainte &a351;i la care au colaborat doar patru din cei 19 autori ai volumelor I-II, la care ne vom referi cu precadere in continuare.
Sinteza cuprinde istoria Transilvaniei de la inceputuri pana la 1918, la integrarea ei in statul roman. Primul volum cuprinde istoria antica &a351;i medievala pana la 1541, care marcheaza desprinderea provinciei de regatul ungar, practic desfiin&a355;at dupa caderea capitalei sub turci. Cel de-al doilea trateaza epoca principatului independent, pana la anul 1711, anul instaurarii definitive a domina&a355;iei habsburgice dupa rascoala rakocziana, socotit de autori preferabil unor variante uzitate in istoriografie: 1691 (Diploma Leopoldina, baza juridica a anexarii Transilvaniei) sau 1699 (pacea de la Karlowitz - recunoa&a351;terea interna&a355;ionala a noului statut). Anul 1918 marcheaza emanciparea Transilvaniei de sub stapanirile politice straine &a351;i autodeterminarea teritoriului dupa principiul na&a355;ional modern. Observam totu&a351;i, in context, ca din punctul de vedere politic anul 1867, al anexarii &a355;arii la Ungaria &a351;i al desfiin&a355;arii autonomiei sale, reprezinta un reper major. De atunci, &a351;i nu de la 1918, Transilvania nu mai este o entitate statala, ci doar o provincie istorica, un teritoriu in componen&a355;a unor state na&a355;ionale, mai intai, for&a355;at, a Ungariei dualiste, apoi, natural, a Romaniei Mari.
Primul volum se deschide cu prezentarea geografiei actuale a Transilvaniei, Banatului, Cri&a351;anei &a351;i Maramure&a351;ului (Grigor P. Pop), partea istorica a geografiei, a evolu&a355;iei habitatului, urmand a fi recompusa de cititor din fragmente, pe cuprinsul celorlalte capitole. Preistoria &a351;i prima varsta a fierului din &a355;inutul intracarpatic au fost incredin&a355;ate unor reputa&a355;i istorici-arheologi: Mihai Rotea &a351;i Valentin Vasiliev, iar perioada clasica, civiliza&a355;ia dacica lui Ioan Glodariu, respectiv epoca romana, impreuna cu migra&a355;iile, lui Mihai Barbulescu, eminen&a355;i profesori &a351;i arheologi, dedica&a355;i o via&a355;a cercetarilor epocilor respective. Nivelul elevat pentru barbaricum atins de societatea &a351;i statul dac, cucerirea romana &a351;i procesul intens &a351;i ireversibil de romanizare a daco-ge&a355;ilor, cre&a351;tinismul daco-roman, continuitatea romanita&a355;ii locale in forma ruralizata dupa retragerea aureliana sunt fenomene abordate &a351;i solu&a355;ionate convingator, e baza exhaustiva a ultimelor cercetari in domeniu.
Thomas Nägler abordeaza in continuare epoca dintre anii 900-1300, de finalizare a etnogenezei &a351;i constituire a primelor alcatuiri statale de tip feudal. In acord cu majoritatea istoricilor romani, autorul apreciaza ca procesul de finalizare a formarii poporului &a351;i limbii romane coincide cu incheierea asimilarii slavilor dacici &a351;i trecerea la o noua etapa istorica. Pentru el, continuitatea romanilor in Transilvania nu poate fi pusa sub semnul indoielii, chiar daca popula&a355;ia era rarefiata sau, in vederea colonizarii sa&a351;ilor, regalitatea ar fi putut crea anumite zone de protec&a355;ie golite de locuitori in sudul Transilvaniei, men&a355;ionate in tradi&a355;ia saxona ca terra deserta, strict limitate teritorial. Istoricul ne ofera o imagine pertinenta, adesea novatoare &a351;i incitanta, a fenomenelor perioadei cercetate: etapele cuceririi Transilvaniei de catre maghiari, colonizarea popula&a355;iilor alogene, organizarea sociala &a351;i politica, elementele care stau la temelia evului mediu ardelean.
Ioan-Aurel Pop ataca in continuare epoca dintre anii 1300 &a351;i 1456, adica de la integrarea deplina in regatul ungar sub primii angevini si pana la lupta de la Belgrad, cand un exponent al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, &a351;i o&a351;tile ei au jucat un rol major in apararea civiliza&a355;iei europene in fa&a355;a asaltului otoman. Autorul creioneaza structurile administrative, sociale, politice, juridice &a351;i culturale care au definit Transilvania medievala. Este subliniat mecanismul eliminarii românilor din prim-planul vie&a355;ii politice &a351;i economice, ca o consecin&a355;a a statutului de popor cucerit, formele de supravie&a355;uire a institu&a355;iilor romane&a351;ti, fie ele deturnate sau periferizate. Un spa&a355;iu amplu este acordat adunarilor de stari la nivel central &a351;i local, specialitatea autorului, care explica cel mai limpede statutul politic al diverselor componente etnice ale Transilvaniei. Subcapitolul final este dedicat epocii lui Iancu de Hunedoara, apogeul afirmarii &a355;arii in cadrul regatului ungar medieval, dar &a351;i al romanilor din randurile carora s-a ridicat eroul de la Belgrad, in cadrele social-politice men&a355;ionate.
Anton Dörner incheie volumul cu o sinteza a perioadei 1457-1541, de la Matia Corvin la caderea Ungariei &a351;i ob&a355;inerea independen&a355;ei Transilvaniei. Este, de fapt, o istorie extinsa a Transilvaniei sub Matia Corvin, 1458-1490, pe cand perioada 1490-1541, pusa sub semnul crizei, este expediata succint, in doar sase pagini.
Cel de-al doilea volum se deschide cu un studiu al lui Calin Felezeu asupra cadrului politic international dintre anii 1541-1699, date care marcheaza inceputul, respectiv incheierea istoriei Transilvaniei autonome sub suzeranitatea Por&a355;ii. Autorul, cunoscut turcolog, examineaza in detaliu raporturile dintre Principat &a351;i Poarta, pe baza actelor otomane cu destina&a355;ie Transilvania.
Pe linia tradi&a355;ionala a istoriografiei romane, Ioan-Aurel Pop acorda stapanirii lui Mihai Viteazu un subcapitol generos. In 20 de pagini, coordonatorul lucrarii realizeaza una din cele mai reusite sinteze din istoriografia romana referitoare la un subiect pe care
s-au incercat toti marii istorici romani. Domnia meteorica a voievodului roman in Transilvania, pe care vulgarizatori recen&a355;i dornici de epatare incearca sa o minimalizeze, a fost atat de densa &a351;i incarcata de semnifica&a355;ii, incat a marcat pentru perioada urmatoare sensibilita&a355;ile &a351;i raporturile nationale de aici &a351;i a accelerat trecerea de la conceptia medievala a natiunii la cea moderna.
Intr-un capitol consistent, Edit Szegedi, Susana Andea si Anton Dörner creioneaza evolutia politica interna a Principatului Transilvaniei pana la sfar&a351;itul secolului al XVII-lea, iar in continuare, Enikö Rüsz Fogarasi si Ionut Costea creioneaza viata economica si sociala din aceeasi perioada.
Mai mult de 100 de pagini din cele 401 ale volumului sunt dedicate vietii religioase cu accent pe Reforma religioasa (Edit Szegedi) si bisericii ortodoxe (Ovidiu Ghitta), pe diferite aspecte ale culturii si artei ardelene in sec. XVI-XV, pe cat posibil prezentate din perspectiva contributiilor si identitatilor nationale (Edit Szegedi, Ioan-Aurel Pop, Andrei Magyari, Doru Radosav, András Kovács).
Ultimul capitol e destinat intervalului 1691-1711, definit prin instituirea si consolidarea regimului habsburgic in Transilvania. Partea politico-militara ii revine lui Andrei Magyari, cunoscut exeget al perioadei, evolutia institutionala lui Anton Dörner, iar Ovidiu Ghitta prezinta Unirea romanilor cu Biserica romana.
Volumele dispun de o bibliografie esentiala, aleasa judicios &a351;i de indexuri de nume. Ilustratia, de buna calitate, se limiteaza din pacate numai la capitolul de istoria artei din vol. II, pe cand hartile, prezente in primul volum, lipsesc din pacate cu totul din cel de-al doilea.
In incheierea notelor noastre succinte la primele doua volume, revenim la programul care a prezidat lucrarea de fata, exprimat in „cuvantul preliminar“ al coordonatorului principal, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei. Editorii si-au propus sa integreze in cadrul unei sinteze cercetarile recente, sa valorifice sursele descoperite si publicate in ultimele decenii si sa aduca la zi interpretarile privitoare la trecutul Transilvaniei. Cred ca au reusit acest lucru in cea mai mare parte, etapele mai putin evidentiate, precum a doua jumatate a mileniului I sau prima jumatate a sec. XVI, fiind mai putin frecventate, in general, de cercetatori.
Initiatorul lucrarii a reusit pentru prima data sa aduca alaturi autori de sensibilitati nationale si varste diferite, insa uniti prin spiritul deschis al scolii clujene de istoriografie care i-a format si afirmat, si dornici de a oferi un „tot“ convingator, diferit de productiile similare ale trecutului. Lacunele si subiectivismele constatabile pe alocuri, inerente unei intreprinderi de asemenea anvergura, nu fac decat sa intareasca imaginea de ansamblu, aceea de veridicitate &a351;i surprinzatoare unitate a intregii sinteze.
O ultima remarca. Sinteza de istorie a Transilvaniei, in pofida unei coordonari din partea a trei savanti &a351;i a echipei de autori, originari din principalele na&a355;ionalita&a355;i ardelene nutri&a355;i din tradi&a355;ii istoriografice pe alocuri sensibil diferite, nu poate ascunde totusi o evidenta: este o sinteza de istorie romaneasca. Poate tocmai de aceea, ea izbute&a351;te, in opinia noastra, sa realizeze obiectivul maximal al editorilor, anume ca imaginea cea noua pe care ne-o ofera aceasta sinteza deschizatoare de noi perspective se apropie mai mult de adevar decat oricare din cele precedente.
O sinteza istorica aparte
ALEXANDRU-FLORIN PLATON
La prima vedere si – ma grabesc sa o spun – dintr-o perspectiva istoriografica traditionala, o istorie a Transilvaniei (chiar cu acest titlu) ar avea toate motivele sa surprinda. Pana in urma cu doua decenii, sintezele romanesti cu un asemenea titlu erau – nu este inutil sa ne reamintim – cu totul nerecomandabile din unghiul unei tratari – cum se spunea, atunci – unitare a istoriei romanilor (fiindca, in timpul regimului comunist, de la un moment dat inainte, nu a mai fost vorba despre trecutul Romaniei ci, cum iarasi se stie, numai de cel al populatiei sale majoritare). Istorii ale Transilvaniei au fost elaborate, in anii de pâna in 1989, numai de istoriografia maghiara si ne amintim prea bine ce discutii a starnit, in 1986 (daca nu ma insel), o trilogie dedicata acestui subiect atat de sensibil, aparuta sub egida Academiei maghiare de stiinte.
Istoria Transilvaniei constituie, intr-adevar, un subiect delicat, pentru ca implicatiile identitare ale trecutului acestei provincii ii privesc – acesta este, de multa vreme, un truism – nu numai pe romani, ci, deopotriva, pe maghiari, germani si evrei, tot atat de legati, prin istoriile lor proprii, de acest teritoriu, ca si romanii. De aceea, a scrie o asemenea istorie reprezinta, de fiecare data, o incercare pe cat de greu de realizat, pe atat de dificil de asumat, ca responsabilitate, daca cel sau cei care o intreprind pleaca la acest drum, cum
s-a spus de atatea ori in profesiunea noastra (dar expresia merita mereu reamintita pentru actualitatea sa perpetua) sine ira et studio. Inseamna acest lucru – fie-mi ingaduita aceasta paranteza – ca istoria distincta a oricarei provincii romanesti este, contrapusa exemplului transilvan, justificata si legitima? Nu ma pot gandi, evident, decât la istoria Moldovei, a carei pretinsa specificitate a facut, atat inainte de 1989, cat si dupa, obiectul unor repetate dispute, in care pozitiile istoricilor au cunoscut aceeasi polarizare ca aceea a specialistilor romani, maghiari si – intr-o anumita masura – germani, in perioada comunista. Ma grabesc sa spun – incheind paranteza – ca, desi formal asemanatoare, cele doua cazuri nu sunt, in esenta lor, identice. Ele sunt, chiar, foarte diferite, dar demonstratia acestui lucru (foarte clar, de altfel) depaseste scopul randurilor de fata, asa ca il las pentru o alta ocazie.
In prelungirea unei initiative al carei debut a avut loc in 2003, prin publicarea primului volum al Istoriei Transilvaniei (pâna la 1541) – continuat doi ani mai tarziu, cand a aparut volumul al II-lea, dedicat interstitiului dintre 1541 si 1711 – partea a treia a sintezei, pe care o comentez in aceste randuri, incheie (provizoriu sau nu, ramane de vazut) un proiect amplu si generos, al carui substrat este – si cred ca nu ma insel – mai mult etic decat stiintific. Scriu acest lucru nu pentru a arunca umbra neincrederii asupra calitatii cartii si a competentei autorilor in materiile de care se ocupa fiecare – ambele mai presus de indoiala. Despre istoria Transilvaniei s-a scris atat de mult si variat, incat, in afara multiplelor aspecte de detaliu si – posibil – de perspectiva, nu vad ce altceva decisiv s-ar mai putea aduce, de natura sa schimbe radical esenta interpretarilor de pana acum. Semnificatia acestui volum (si, in general, a sintezei pe care el o incheie) trebuie cautata, socotesc, in alta parte: anume, in vointa de a arata cum se poate, totusi, in mod rezonabil, scrie o istorie atat de controversata ca aceasta, in asa fel incat ea sa faca, pe cat posibil, parte dreapta tuturor punctelor de vedere, fara vreo deosebire. Altfel si mai pe scurt spus, cum poate interpretarea unui trecut comun, apartinand mai multor neamuri, sa uneasca, nu numai sa dezbine. In cazul Transilvaniei, aceasta incercare este – am spus-o, deja – mai complicata decat oriunde, fiindca desi evenimentele care au scandat epoca – in mod conventional numita – moderna a acestei provincii multietnice au fost (fireste!) aceleasi, impactul lor asupra majoritatii romanesti si a minoritatilor maghiara, germana si evreiasca a fost diferit, generand viziuni opuse care, cum, pe buna dreptate, scrie dl Ioan-Aurel Pop, unul dintre coordonatorii volumului, „au trecut din societate si in istoriografia“ acestor popoare
(p. 9). Este suficient, pentru a proba acest lucru, sa ne amintim – ca sa nu dau decat doua exemple extreme – de momentul de la 1848 (reconstituit in volumul de fata, cu rigoare si sobrietate, de Liviu Maior), pe care romanii ardeleni l-au considerat o revolutie (scurta, e drept), de eliberare, in timp ce maghiarii au vazut in el, din motivele care se cunosc, justificate din punctul lor de vedere, o contrarevolutie; sau de actul de la 1 decembrie 1918 si, in general, de evolutiile pe plan international din 1919 si 1920 (analizate aici de Vasile Vesa, cunoscutul specialist clujean al acestor chestiuni), interpretate de cele doua comunitati intr-o maniera la fel de polarizata ca si semnificatiile anului 1848, din motive care au, si ele, pana astazi, o rezonanta nu doar diferita, ci complet opusa in constiinta colectiva a romanilor si maghiarilor.
Cum au fost impacate, in paginile istoriei la care ma refer, aceste divergente profunde? In primul rând, prin constituirea unui larg colectiv de autori, proveniti din medii etnice si cu sensibilitati – cum era de asteptat – diferite, in raport cu problemele analizate. In al doilea rand – si aici reproduc lamuririle din „Cuvantul preliminar“ al d-lui Pop, oglindite de fiecare sectiune a volumului – prin libertatea – fireasca, mai e nevoie sa precizez? – lasata fiecaruia de a-si expune punctul de vedere in legatura cu cele relatate, cititorii fiind, astfel, invitati sa ia act de diferenta interpretarilor – toate, se poate spune, perfect verosimile in raport cu paradigmele interpretative in care se inscriu. „…Coordonatorii – scrie dl Pop – au preferat sa dea, de cele mai multe ori, principalele puncte de vedere, fara privilegierea unuia sau altuia (si in nici un caz al celui romanesc“ – precizeaza domnia sa in alt loc). Si mai departe: „Nu s-a putut concilia in chip artificial si intr-o clipa ceea ce istoria desparte de secole! Nici nu a fost acesta scopul nostru. Am urmarit – incheie el – o tinta mult mai modesta: anume, sa reusim sa punem la un loc, in aceeasi carte, opiniile diferite despre trecutul Transilvaniei, spre a fi cunoscute“ (p. 10).
Tinta ambitioasa si – as adauga eu – initial extrem de greu de atins, dar la care atat coordonatorii, cat si autorii au reusit, pana la urma, sa ajunga, restituindu-ne o sinteza echilibrata si de mare tinuta stiintifica, ce reuneste nu numai aspectele obisnuite (politice, economice, sociale si culturale) ale unei istorii, ca sa zic asa, canonice, dar si pe cele confesionale (pana la 1989, mai degraba ocolite, din motive ideologice), asupra carora se apleaca, in volumul de fata, Nicolae Bocsan (unul dintre cei mai autorizati istorici clujeni in aceasta chestiune, alaturi de mai tinerii Ovidiu Ghitta si Greta Miron), Lukács Olga, Magyari András, Rudolf Gräf si Thomas Nägler (pentru dimensiunea maghiara, respectiv germana a aceluiasi aspect). Nu lipsesc, dintre domeniile care alcatuiesc aceasta sinteza, nici demografia (tratata de recunoscutul specialist care este Ion Bolovan), nici arta – si ea, destul de slab reprezentata in volumele de acest gen inainte de 1989 –, careia Marius Porumb ii dedica mai multe pagini dense si foarte utile. Spatiul nu-mi permite sa remarc, pe larg, calitatea textelor semnate de toti cei care au contribuit la elaborarea acestui volum, ca, bunaoara, Ladislau Gyémánt (comentator al evenimentelor si fenomenelor din secolul al XVIII-lea si prima jumatate a celui de-al
XIX-lea, perioada in care domnia sa exceleaza), Csucsuja István (remarcabil prin redarea sobra si exacta a dimensiunii maghiare a istoriei transilvane din acest interstitiu), Ionut Costea (autor al capitolului despre rascoala lui Horea), Ioan Lumperdean (care, impreuna cu Rudolf Gräf si Thomas Nägler, deja amintiti, se ocupa de structurile economice si cele sociale), Anton E. Dörner (analist al institutiilor locale si al organizarii administrative a principatului) si – desigur – Ioan-Aurel Pop, coordonatorul principal al intregii sinteze (care, in prezentul volum, este autorul capitolului despre cultura romana pâna la Scoala Ardeleana).
Aceasta enumerare de nume ar putea sa para nelalocul ei, daca ea nu ar fi, totusi, cum imi place sa cred, singura modalitate de a semnala, accentuandu-l, efortul colectiv din care
s-a nascut aceasta carte. Intr-o epoca si – nu ezit sa o spun – intr-o cultura academica si institutionala ca a noastra, in care solidaritatile se infiripa greu, iar atunci cand o fac se destrama, cel mai adesea, repede, orice proiect colectiv de tipul celui despre care am vorbit aici se cuvine remarcat cu masura pe care o merita. Istoricii clujeni nu sunt, insa, la prima (si, cu siguranta, nici la ultima) initiativa de o asemenea anvergura, ceea ce face din Istoria Transilvaniei o realizare cu atat mai demna de avut in vedere, intrucat se inscrie intr-o frumoasa traditie locala a cooperarii stiintifice, al carei exemplu s-ar cuveni urmat de intreaga breasla.
Dincolo de aceea ce s-ar putea spune mai concret si – inerent – critic (intrucat istoria este sau ar trebui sa fie prin excelenta critica, nu apologetica) despre unele sau altele dintre aspectele de continut ale acestei carti, semnificatia ei – marea ei semnificatie – imi pare a fi alta. Scriam mai sus ca aceasta este etica. Acum, pot adauga ca ea este, deopotriva, si metodologica, pentru ca indica drumul care trebuie urmat pentru a impaca natura profund idiomatica a istoriilor nationale cu necesitatea, atât in ordine morala, cat si intelectuala, ca Trecutul sa apropie, nu sa desparta: prin – cum foarte bine noteaza, de altfel, si dl Pop insusi – evidentierea si juxtapunerea deosebirilor, oricat de ireconciliabile ar parea acestea, ca un semn al respectului pentru ele si, totodata, ca o premisa a unei concilieri si convergente – la fel, oricat de firave – a interpretarilor si, pana la urma, a impacarii dintre oameni si dintre natiuni.
O carte necesara
GHEORGHE IACOB
Ii cunosc pe multi dintre istoricii clujeni din anii studentiei ... La o dezbatere, unul dintre colegii clujeni a afirmat: „Voi (istoricii) din Regat ar trebui sa nu va preocupati de istoria Transilvaniei, pentru ca nu o puteti intelege in esenta ei...“. Atunci am ramas mirat ... Peste timp i-am dat mare dreptate! Ca urmare, ma voi referi in aceste pagini doar la unele aspecte – si merite ale cartii – generale si la unele probleme la care sper ca pot exprima un punct de vedere avizat.
Un prim merit al acestor carti este ca proiectul initiat de Centrul de Studii Transilvane, condus de Ioan-Aurel Pop a fost implinit. Istoria noastra este plina de proiecte si bune intentii care nu au fost duse la bun sfarsit. Este, deci, un motiv de mirare si lauda cand un proiect se finalizeaza. Un al doilea merit se refera la structura cartii, care corespunde telului propus: o lucrare pentru largi categorii de cititori. Fiind o sinteza, tip compendiu, cartea are – prin metodologia utilizata – valoarea unui tratat.
Retinem si caracterizarea cartii din Cuvantul preliminar: „Pentru prima oara in istoriografie, aceasta istorie a Transilvaniei juxtapune punctele de vedere diferite ale scrisului istoric romanesc, maghiar si german, fara intentii propagandistice, nationaliste ori insidioase. Este un inceput! Abia ulterior vor putea urma anumite concilieri de opinii si interpretari convergente, in contextul Europei trecute si actuale“ (p. 10). Cuvant preliminar care se incheie intr-o cheie etica: „Aceasta istorie indeamna la cunoastere in locul ignorantei, la pretuire in locul urii sau indiferentei si mai ales la convietuire egala in locul confruntarii si discriminarii, intr-o lume in care toti trebuie sa avem un loc demn. Tinzand la aceasta, nu am infrumusetat deloc trecutul, doar spre a raspunde unor comandamente ale prezentului, ci l-am infatisat, pe cat este omeneste posibil, asa cum a fost. Adica frumos si sublim, brutal si sangeros ori pur si simplu oarecare, ca viata ... „ (p. 11).
Un prim merit, punctual, al cartii se refera la periodizare, care naste, de obicei, acute dispute intre istorici ... Suntem de acord cu pozitia adoptata de autori, care considera ca o istorie a Transilvaniei trebuie sa se incheie in anii 1918-1920: „Natural, unii se pot intreba de ce, din moment ce Transilvania exista si astazi, iar istoria ei s-a derulat si dupa 1920. O data, pentru ca limitele cronologice, oricat de formale si arbitrare, trebuie fixate. In al doilea rand, de-atunci si pana astazi, adica de aproape un secol – cu o exceptie de scurta durata, intre anii 1940 si 1944 – Transilvania a fost o parte a Romaniei, fara sa mai fi reprezentat oficial vreo entitate politica distincta. De aceea, dupa 1918-1920, istoria Transilvaniei se confrunta intr-un fel cu istoria Romaniei, chiar daca specificul transilvan s-a pastrat, ca si controversele despre Transilvania“ (p. 8).
Un capitol important este Transilvania in timpul Primului Razboi Mondial (1914-1918), semnat de Vasile Vesa. Remarcam analiza pertinenta a modului in care a reactionat populatia romaneasca la declansarea razboiului si la masurile intreprinse de autoritati. La fel, surprinderea atmosferei politice, a raporturilor inter-etnice dupa intrarea armatei romane in Transilvania (august 1916).
Extrem de consistent, bogat in informatii si interpretari de valoare este capitolul Transilvania pe drumul modernizarii (1850-1918), avand ca autori pe I. Bolovan, I. Lumperdean, R. Gräf, T. Nägler, N. Bocsan, Lukács Olga, Caucsuja I., M. Porumb.
Mentionam una din concluziile lui I. Bolovan: „Pornind de la premisa ca religiile ortodoxa si greco-catolica se suprapun in fostul Mare Principat al Transilvaniei aproape in totalitate cu populatia romaneasca, interpretarea datelor de mai sus ne conduce la concluzia ca intre 1850 si 1910 a crescut substantial numarul acelor locuitori de religie greco-catolica si ortodoxa care s-au declarat (sau au fost inscrisi) la rubrica vorbitorilor de limba materna maghiara. In registrele de stare civila din zona, mii de nume de familii ale „secuilor“ au rezonanta romaneasca: Bokor, Dancs, Niczuk, Koszta etc. sau au nume traduse: Virág (Florea), Kedves (Dragu) etc., ceea ce demonstreaza ca o buna parte a populatiei secuiesti este de origine romana“ (p. 497).
Iar in privinta structurii etnice a oraselor, acelasi autor confirma „constatarile istoriografiei mai vechi, ce aprecia ca, pana la inceputul jumatatii a doua a secolului al XIX-lea, orasele Ardealului aveau majoritar o structura etnica romaneasca si germana. Intr-adevar, cele doua etnii reprezentau la 1850 aproximativ 60% din totalul populatiei urbane. In 1910, situatia este schimbata radical: maghiarii constituie circa 60% din populatia oraseneasca a Transilvaniei, in timp ce romanii si germanii aproape 39%. Bineinteles, modificarea atat de profunda in 60 de ani a raporturilor etnice din orasele transilvanene nu a fost deloc rezultatul unui proces firesc, natural, de crestere a populatiei maghiare, ci mai degraba consecinta unui fenomen complex de asimilare a celorlalte nationalitati, fenomen incurajat dupa 1867 de guvernantii de la Budapesta. La maghiarizarea oraselor au contribuit, in afara de asimilarea burgheziei germane nascute acolo, asezarea si maghiarizarea evreilor“ (p. 500).
Din capitolul Unirea Transilvaniei cu Romania, semnat de Vasile Vesa, retinem originalitatea si intelepciunea liderilor romani: „Ideea de a expune opiniei publice mondiale printr-un manifest solemn dezideratele nationale este singulara in procesul alcatuirii statelor nationale la sfarsitul Primului Razboi Mondial. Ca structura si argumentare, manifestul a avut ca model Declaratia de independenta a SUA din 4 iulie 1776, ceea ce probeaza elaborarea lui de catre Vasile Goldis, care predase istoria americana in timpul cat a fost profesor la Liceul din Brasov“. (p. 618).
Aceeasi intelepciune au dovedit liderii romani si la Conferinta de Pace de la Paris: „Ca urmare, dupa cum remarca istoricii maghiari (in Istoria Transilvaniei, publicata in 1986), Albert Apponyi a intretesut analize competente cu argumente anacronice, cu intentia de a infrumuseta trecutul, si cu referiri transparente ce subliniau superioritatea culturala a ungurilor. Din acest punct de vedere, elita romaneasca transilvaneana s-a dovedit mai moderna, renuntand la argumentele de natura istorica, referitoare la originea, vechimea si continuitatea romanilor in spatiul carpato-danubian, invocand principiile democratice afirmate la sfarsitul Primului Razboi Mondial, care isi gaseau sorgintea in dreptul anglo-saxon“ (p. 640).
*
Fireste, orice lucrare colectiva nu poate fi unitara ca stil, metoda, redactare. La fel, cititorii nu vor fi de acord cu toate aprecierile cuprinse in text. Spre exemplu, noi consideram lipsita de nuanta aprecierea de la p. 609: „Succesul Puterilor Centrale, prin infrangerea Romaniei si scoaterea ei din razboi, n-a adus nici o usurare pentru populatia Ardealului“. Cred ca si titlul cap. 7, Transilvania la Conferinta de Pace din anii 1919-1920, semnat de Vasile Vesa, ar putea fi revizuit, fiind vorba de problema Transilvaniei .
Dincolo de unele inegalitati si imperfectiuni, este o carte care merita citita pe indelete.
Postfata la Istoria Transilvaniei, vol. III
IOAN-AUREL POP
Unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romania in 1918 – dupa ce anterior, in acelasi an, se unisera Basarabia si Bucovina – este parte a unui mare proces european de transformare a vechiului continent, petrecut la finele Primului Razboi Mondial. Prin acest proces, harta politica a Europei Centrale si Rasaritene s-a modificat substantial, in functie de mai multi factori. Unul dintre acestia a fost vointa unor popoare de a-si fauri, dupa exemplul aplicat de mai multe secole in Europa Occidentala, state nationale, iar altul a fost interesul marilor puteri invin-gatoare la finele conflagratiei mondiale. Intre acestia si pe langa acestia, se mai pot decela o varietate de motive si imprejurari care au contribuit la noua configuratie a zonei. S-au format astfel state noi, s-au marit substantial altele, iar unele s-au redus sub aspect teritorial si demografic, de obicei la limitele etnice ale unei singure natiuni. Un stat nou, inexistent pe harta de la finele secolului al
XVIII-lea, era Polonia, de o marime impresionanta. Un stat mult consolidat si augmentat – la dimensiuni mai mult decat duble – era Romania, ajunsa la o suprafata cam cat a Italiei. Cehia si Slovacia – fara existenta statala anterioara – decid sa formeze un singur stat, dupa principii federale. Visul iugo-slav – al unei mari uniuni politice a slavilor de sud – se implineste partial, spre avantajul Serbiei, sub forma Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). Austria si Ungaria, state independente noi, formate pe ruinele Imperiului Austro-Ungar, reprezinta reducerea drastica la niveluri etnice a vechilor supernatiuni dominante din dubla monarhie. Bulgaria, invinsa si ea, sufera acelasi regim, de limitare severa a frontierelor visate in timpul conflictului mondial. Oricum, forul invingatorilor, intrunit in Franta in anii 1919-1920, promovand ferm interesele celor mai importanti dintre ei, tinuse pentru prima oara seama si de vointa popoarelor, acceptand, pana la un punct, principiul autodeterminarii nationale. Unele dintre popoarele si guvernele acestor tari erau multumite de situatia creata
si-si clamau marea bucurie, pe cand altele erau mai mult decat dezamagite, apreciind rezultatele la care se ajunsese drept catastrofe sau tragedii nationale. O comparatie este graitoare: in timp ce Romania isi dublase, in linii mari, teritoriul si populatia, Ungaria pierduse cam doua treimi din teritoriul si populatia pe care le avusese inainte de 1918 – e drept, nu ca stat independent, ci ca entitate (Transleithania) in cadrul statului dualist austro-ungar. Faptul ca teritoriile unite cu Romania cuprindeau majoritati etnice (absolute sau relative) romanesti (cu importante ponderi ale minoritatilor), iar cele pierdute de Ungaria aveau majoritati (absolute sau relative) nemaghiare (dar insemnau importante pierderi de populatie maghiara) era privit cel mai adesea selectiv, dupa interese si sentimente. Fireste, opinia publica din Romania vedea doar implinirea visului Marii Uniri si faptul ca toti romanii, „de la Nistru pan' la Tisa“, traiau pentru prima oara in acelasi stat national romanesc. „Se implinise visul lui Mihai Viteazul!“ – clamau, majoritatea foarte sincer, oamenii politici, intelectualii, taranii. Ideea ca minoritatile nationale reprezentau peste un sfert din populatia tarii, cand era luata in considerare, era trecuta la capitolul „fatalitati“. Analistii romani, cand explicau situatia, aratau ca era mult mai just asa, in Romania, cu o majoritate romaneasca de peste 70%, decat in Austro-Ungaria, stat cu existenta efemera (de 51 de ani!), in care „minoritatile“, intre care si romanii, reprezentau peste 52%. Cu alte cuvinte, se spunea, in Austro-Ungaria minoritatile formau majoritatea! Dimpotriva, opinia publica din Ungaria vedea (si era invatata sa vada) numai „dezastrul“, „marea nedreptate istorica“, „tragedia“ unor pierderi disproportionate, a unei pedepse nemeritate pentru un popor care fusese „civilizatorul Bazinului Carpatic“, care aparase secole la rand Europa si care fusese gazda buna pentru atatia venetici, din toate cele patru vanturi. In Ungaria, mai nimeni nu vorbea despre majoritatea etnica romaneasca a Transilvaniei, despre populatia de doua treimi din total formata din romani, ci despre „Sfanta Coroana“, despre „drepturile noastre istorice“ uzurpate, despre „revansa“ si „revizuire“ etc. Se mai insinua ca romanii, „supusi“ o istorie intreaga si „balcanici“, nu vor avea niciodata capacitatea de a administra si organiza teritoriile „daruite“ lor si ca pana la urma vor capota. Ca esafodaj ideologic, o parte dintre intelectualii maghiari din Transilvania reluau si reconstruiau in conditii noi doctrina „transilvanismului“, insistand pe indi-vidualitatea istorica a provinciei, pe vechile traditii locale, unele de sorginte medievala, idealizand vremurile celor „trei natiuni recunoscute si patru religii recepte“. Romanii, la randul lor, ambitionati de aceste provocari, incercau sa se convinga singuri de „maretia misiunii“ pe care o aveau pentru prima oara in istorie si porneau la treaba, cu mai mult sau mai putin succes. Si printre romani se insinuau ganduri de razbunare dupa „mileniul de stapanire ungureasca“. Unii percepeau acum numeroasa comunitate maghiara ramasa in Romania – adica fostii stapani ai Transilvaniei – ca pe niste supusi, care trebuiau sa plateasca prin umilire soarta trista a generatiilor de romani asupriti, pedepsiti si chinuiti de odinioara. Oricum, unii credeau ca trebuie sa faca trecerea de la mentalitatea de stapan la cea de supus, altii invers, ceea ce, in conditiile nivelului democratiei de-atunci, nu era prea confortabil. De aceea, integrarea Transilvaniei s-a produs destul de lent, multi maghiari fiind reticenti fata de acest proces. Atitudinea era alimentata si de Ungaria din vecinatate, stat care a urmarit in intreaga epoca interbelica revizuirea frontierelor si recuperarea Transilvaniei.
Evolutia distincta a Transilvaniei istorice, cu propria sa autonomie teritoriala, cu un regim bazat pe puterea politica a elitelor maghiare, sasesti si secuiesti, a intrat in declin inca din prima parte a secolului al XIX-lea si a fost complet desfiintata prin pactul dualist austro-ungar, incheiat in 1867. Pana in 1918, puterea in provincie au detinut-o vechii stapani mosteniti din Evul Mediu, in ciuda faptului ca romanii reprezentau circa doua treimi din populatie. Aplicarea principiului autodeterminarii popoarelor si urmarile Primului Razboi Mondial au condus la intrarea Transilvaniei intre fruntariile Regatului Romaniei. De-atunci, adica
de-aproape un secol – cu o partiala intrerupere in anii celui de-al Doilea Razboi Mondial (1940-1944), cand, in urma Dictatului germano-italian de la Viena, Romania a cedat Ungariei 43.492 km2, cu 2.667.007 locuitori, dintre care mai mult de jumatate erau romani, si cu cateva luni (noiembrie 1944 – martie 1945) de administratie sovietica –, Transilvania, Banatul, Crisana si Maramuresul fac parte din Romania. Nu credem ca trebuie sa ne mai intrebam astazi daca acest lucru este bun sau rau, ci trebuie sa-l luam ca pe un dat istoric, ca pe o realitate, consfintita juridic de Tratatul de pace din 1947. Conform celui mai recent recensamant, circa trei sferturi dintre locuitorii Transilvaniei sunt etnici romani, iar provincia face parte din Romania, ceea ce este firesc: cu un asemenea numar de locuitori romani, nu poate face parte din alt stat. Pe de alta parte, si Romania este astazi o tara a Uniunii Europene, adica este cuprinsa intr-o entitate mult mai larga, care are drept principiu de baza democratia, drepturile egale ale tuturor cetatenilor ei.
Transilvania este astazi o parte a Romaniei si a Europei in acelasi timp, dar, mai presus de toate, este patria primitoare a tuturor locuitorilor sai. Pentru prima oara in istorie, sunt acum premise reale pentru ca toti locuitorii ei sa fie si sa se simta egali si la ei acasa. Tara nu mai este Transilvania de odinioara, dar urmele istoriei sunt peste tot. In trecut, au suferit si au fost fericiti, adesea in momente diferite, si romanii, si maghiarii, si germanii, si evreii etc. Nici suferintele si nici bucuriile nu trebuie uitate. Amintirile trecutului sunt un patrimoniu de nepretuit, iar pastrarea lor este un atribut al popoarelor civilizate. Entitatea transilvana este un dat al trecutului, dar, in acelasi timp, ne insoteste peste tot, astazi, sub ochii nostri. E singurul loc din Europa unde o biserica bizantina sta langa o bazilica romanica, langa o biserica gotica si langa alta baroca, toate vecine cu o sinagoga! De asemenea, singurul loc in care un locas de cult ortodox este la cativa pasi de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian! Aceasta spune mai mult despre convietuirea pasnica decat despre conflicte, iar mesajul acestei lucrari este generos: trecutul trebuie cunoscut nu pentru incrancenare si razbunare, ci pentru destindere si intelegere.