Ultima oferta
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura ideilor »
Autor: MIRCEA VLAD
Pornim de la o situatie cât mai banala cu putinta. O campanie publicitara. Exista în acest moment un operator de telefonie mobila care, prin implicatiile logice ale gestului sau, produce premisele necesare pentru o excursie speculativa prin sfârsitul capitalismului, al facturilor prea mari si, fara exagerare, prin ultima întrupare a ideii fasciste sau nu despre o Gemeinschaft nationala.
Ultima oferta, despre care e vorba în aceste rânduri, are un obiectiv de marketing cât se poate de realist: nu cele mai mici preturi, ci disparitia pretului în calitate de concept. Gluma cu „platesti mai putin“ e înlocuita cu ducerea ei la extrem. Nu mai platesti deloc. Daca ceilalti îti ofera multe, foarte multe minute, noi îti oferim toate minutele. Nu superoferta, ci Oferta cu o mare. Despre ce e vorba? Daca iei telefonul nostru, te vom plati de câte ori vei fi sunat. Simplu. Cu fiecare apel primit, contul tau creste. De fiecare data când esti sunat, te îmbogatesti pur si simplu. Astfel, presupunând ca pornim de la un nucleu format initial din doua persoane, dealerul si prietena lui, schema logica poate fi narata astfel: te sun eu, tu faci bani si cu banii aia ma suni tu pe mine si fac si eu bani. Practic, vorbim gratis doar prin simplul fapt ca vorbim. Predicatia a fost si ea cooptata. A ajuns sa produca bani. Avantajele sunt vizibile chiar si celor care au chiulit de la ora de economie din liceu. Pornind de la un credit initial, sistemul se întretine si mai ales îsi produce cresterea prin cooptarea cât mai multor guri sparte.
E momentul pentru un salt. Sa presupunem ca acest model de a produce clienti se întinde la o scara nationala sau, de ce nu, la o scara mondiala. În acel moment, când ultimul element al multimii închide cercul suspectilor bârfitori, se produc câteva implicatii interesante. Prima si cea mai evidenta e ca vom vorbi pe gratis. Pastrând în minte schema initiala de doua persoane, vom avea o împartire în doua subgrupuri a grupului initial, iar aceste subgrupuri vor fi alcatuite, pe rând si în liniste, din apelati si apelanti. O hora a unirii jucata pe telecom. Din momentul t când toti începem sa vorbim, nu se mai pune problema sa mai si platim pentru asta. Momentul de apogeu al acestei gaselnite de marketing e si începutul sfârsitului pentru operatorul nostru. O data ce toata lumea e o aceeasi retea, nu mai ramâne nimic în afara. A fi om înseamna (dintotdeauna) a fi client. Nu mai exista alta oferta dupa ultima oferta. Campania devine victima propriului sau succes, ea duce la faliment multinationala nu prin faptul ca a esuat, ci tocmai pentru ca s-a desfasurat fara cusur. Succesul devine cauza directa a esecului. Kojevian vorbind, ultimul om e si un vorbaret fara pereche.
Reteta, daca vorbim despre o reteta, e foarte simpla: pentru a putea avea o sansa, macar teoretica, de a imagina o frâna expansiunii capitalului, acest lucru nu are nimic de a face cu o rezistenta surda si eroica, o forta egala si de sens contrar. Dimpotriva, pentru a putea pasi dincolo de orizontul prezent ne trebuie o imersiune completa si fara rest, o totala identificare. Capitalismul, ca si divorturile, trebuie dus pâna la capat. Doar când se produce acest lucru, o posibila eliberare poate capata contururi. Schema de principiu e similara cu cea mai celebra solutie de iesire dintr-o ideologie. Scaparea dintr-un orizont dicursiv dominant si sufocant nu e constituita din protejarea unui spatiu individual ferit de orice amestec, protejarea unei originalitati personale care îmi permite supravietuirea nealterata, ci tocmai prin afirmarea completei identitati cu acel sistem. Când rostesti „sunt într-o ideologie“, brusc ai iesit din ea. Aceasta afirmatie proiecteaza un metanivel de pe care îti poti aprecia cu justete pozitia initiala. Subiectul enuntului îi întinde o mâna de ajutor subiectului enuntarii. Doar cei care îsi asuma deschis conditia de sclavi pot spera la o salvare viitoare. Restul înca nu au aflat ca sunt sclavi si deci, pentru ei, problema unei eliberari nu are nici un sens. Vor crede ca vreti sa le furati masina.
Era vorba de implicatii. Plural. Avem deci, în acest punct al istorisirii noastre despre viitor, o mare de utilizatori fericiti de telefonie mobila. E gratis, e bine. Se rup baterii, se distrug taste, frenezia e la un punct de maxim. Limbajul se transforma în convorbire. Ce se întâmpla în continuare? Ca întotdeauna, raspunsul vine din partea politiei. În momentul în care e mai profitabil si mai common sense sa vorbesti la telefon decât fata în fata, politia nu poate decât sa se bucure. Jumatate din treaba e facuta chiar de victime. Mai ales ca acum exista si o lege care permite debarasarea de gluma rasuflata cu „violarea secretului corespondentei“. Prin faptul ca tot ceea ce se vorbeste se vorbeste la telefon, fiecare ascultator/vorbitor devine, cu o rima simpla, si un perfect turnator. Istorisindu-ti viata, îti povestesti infractiunile. Orice afirmatie e o declaratie pâna la urma. Politia te asculta ce vezi.
Singura noastra ciocnire cu politia e prin intermediul unei perechi de casti. Faptul ca, fata în fata cu politia, nu poti avea nici o alta atitudine decât sa îti dai drumul si sa vorbesti e firesc. Sa mai facem o paranteza si sa vorbim despre bancurile cu politisti. Prima operatie efectuata de orice banc în care apar politisti este o separatie. Noi si ei. Politisti si non-politisti. Cei destepti si cei rai. Cei buni si cei cu cascheta. Premisa fundamentala de la care porneste orice banc respectabil cu politisti e urmatoarea: desi e adevarat ca ei pot sa ne bata, totusi noi posedam ceva infinit mai puternic si mai subversiv, anume ironia noastra hipercaustica si distrugatoare. Pot sa fie ei mai puternici, la capitolul impresie artistica vom câstiga întotdeauna. Evident, fals. Departe de a fi simbolul unei superioritati a lumii libere si boeme lipsite de girofar si chitantier, o insigna a celor alesi, bancurile cu politisti sunt înainte de toate semnul cel mai clar al impotentei noastre în fata Puterii omniprezente. Cel mai extrem si iresponsabil gest care îti este permis la întâlnirea cu patrula e sa râzi. Asta e cam tot. si e cam putin.
Daca tot e sa ne legam de complicitatea dintre telefonie mobila si politie, haideti sa mai alegem un operator. Auziti, together we can do more. Clar, nu?
În acest moment deci, politia este servita pe tava. Oamenii vorbesc, baietii asculta, pixurile scriu, usile se darâma, copiii plâng si cresc fara tata, ong-urile primesc si mai multi bani care ar trebui sa spele anumite constiinte mult prea murdare, bugetele de aparare devin insuficiente raportate la numarul tot mai mare de infractiuni, pr-ul e la turatie maxima si ne asigura ca e spre binele si siguranta noastra, doar naivii si marxistii pesimisti ar putea nega realitatea cruda si nesigura în care traim, teroarea nu apuca niciodata sa se instaleze pentru ca e combatuta eficient si prevazator, actiune care nu face decât ca ea sa creasca aproape la fel de repede ca si lupta împotriva ei, starea de urgenta apare ca o solutie fireasca, armata ocupa locul politiei (vezi Italia), etc.
Exista, deci, cel putin doua implicatii mari si late ale experimentului nostru mental. Prima ar fi disparitia prin supraconsum, prin saturatie totala, a unei dimensiuni a capitalului, a doua, recuperarea acestei dimensiuni, într-un registru propriu, de catre putere. Ce câstigi într-o parte pierzi în alta. Asta revine la a spune ca, de fapt, tu nu câstigi nimic niciodata. Altfel spus, te vei îndrepta spre sectie cu portofelul ceva mai plin.
În alte cuvinte, vechea zicatoare cu democratia care merge mâna de mâna cu capitalul si bunastarea la infinit poate fi deconstruita ceva mai repede. Prima chestie ar fi ca nimeni nu mai vede ca fiind de la sine evidenta gargara capitalism=bunastare. Aici, criza a rezolvat si ultimele iluzii. E mai probabil sa îti pice în cap când mergi pe trotuar un bancher decât un ghiveci de flori. A doua chestie ar fi prietenia frateasca de nezdruncinat dintre democratie (sa îi zicem liberal-capitalista) si capital. Avem la lucru un tip special de banda Möbius. Democratia nu poate sa se sprijine decât pe o baza capitalista. Pentru a exista, capitalul are nevoie de o democratie solida, care sa protejeze regulile de joc.
Sa revenim la experimentul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt acolo? Elementele unei multitudini au respectat pâna la capat regulile ce constituiau modul lor de reprezentare al realitatii. Li se cerea sa fie consumatori fideli si cuminti, ei s-au autodepasit. Au devenit mai-mult-decât-consumatori. S-au transformat în visul si cosmarul oricarui CEO. Au devenit atât de multi încât au provocat un colaps prin implozie, colaps al carui remediu ar fi fost înca putin, înca niste market share, din ceea ce provocase colapsul. Singura problema e ca atunci când acaparezi o piata în totalitatea ei, ar trebui sa te gândesti foarte bine la ce vei face a doua zi. În acelasi timp, au produs o extinctie tocmai prin supranumerar. Au devenit atât de multi încât nu a mai ramas nimeni în afara lor. În acest moment, în care dezvoltarea continua e împiedicata tocmai de ritmul ei, adevarul iese la iveala. Pregatirile pentru o asemenea situatie sunt inexistente tocmai pentru ca e de neconceput ca sistemul acesta sa functioneze nestingherit dupa regulile propuse chiar de el. Nu poate fi adevarat. O asemenea situatie nu ar trebui sa survina niciodata si, de fapt, nimeni nu crede ca ea ar putea sa existe cu adevarat. Tocmai de aceea, adevarul ei poate nu este unul contingent. S-ar putea foarte bine ca tocmai aici sa se afle solutia pe care o cauta continente întregi de bursieri. Nimeni nu crede cu adevarat ca regulile ar trebui respectate pâna la capat. Consecinta directa si fireasca a unui asemenea gest ar produce o catastrofa. Una chiar mai mare decât cea produsa de nerespectarea lor.
Scurtcircuitarea regulilor, coruptia, tranzitia infinita, continua încalcare în vizibil a ceea ce cu câteva momente înainte era declarat ca fiind lege fundamentala nu sunt, deci, accidente si nici particularitati nationale. Nerespectarea regulilor este regula. Sistemul produs si întretinut de fiecare dintre noi prin neparticipare/sumisiune nu are o alta regula decât negarea, constanta si precisa, a ceea ce propune ca norma. Solutia lui Adorno din „Minima Moralia“ – neimplicarea ca forma extrema de refuz social – nu doar ca nu rezolva absolut nimic, dar adânceste si mai mult prapastia. Medicamentul produce boala. Raspunsul inventeaza neîncetat problema.
Iar daca o asemenea situatie, prin absurd, are loc, atunci etapa a doua, solutia care strânge din nou rândurile, nu va fi una simplu economica, nici macar una economic-politica, ci una pur politica.
Am descris putin mai sus o banda de tip Möbius care face leg&a259;tura între doi poli, democratia liberala si Capital. Sa luam cea de-a doua asertiune. Pentru a exista, Capitalul are nevoie de o democratie care sa garanteze regulile jocului. Asa cum ne arata exemplul Chinei, nimic mai fals. Ceea ce avem în China este terenul ideal pentru expansiunea capitalista. Salarii mici, guri închise, greve inexistente, satisfactii maxime. Statul este cel mai bun sef de tura.
Democratia nu poate sa existe fara bratele ocrotitoare ale Capitalului. Aici e putin mai complicat. Aparent, din exemplul nostru reiese ca într-adevar, atunci când o parte a procesului capitalist se naruie, deodata pleaca la vale si cât mai ramasese din jocul democratic iar calea catre autoritarismul biopolitic este presarata cu petale de trandafiri. Doar ca, ar mai fi de remarcat aici, o asemenea situatie va fi salutata ca fiind triumful ultim. Ceea ce ramâne într-o atare situatie ipotetica nu e altceva decât sublimarea dusa la infinit, rezultatul intersectiei dintre autoritatea puterii, pierderea deciziei în comun si alunecarea, milimetrica dar inevitabila, catre o comunitate nationala, în care adjectivul national se refera la marimea acoperirii si niciodata la vreun atribut esentialist. Ce se obtine în acest fel este dominatia totala a puterii, fara vreo urma de regret si fara nici o putinta de scapare.
Concluzia, deloc evidenta, care se desprinde din tot acest amalgam de faulturi logice, poate fi rezumata astfel: o respectare oarba a regulilor duce în linie dreapta la disparitia capitalului si impunerea a tot ceea ce este mai strain de un model ideal de democratie. Supracapitalizarea sterge pe jos cu democratia. Prima lectie. O asemenea atitudine, supraconsumul ca si deviza, nu poate aduce decât probleme. În momentul în care ne implicam prea adânc, se pierde controlul. Supraconsumul e calea dreapta spre prabusire. Acum stiti care e solutia.