Din moara, fantoma...
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura literară »
Autor: Nicolae Barna
Odata, în focul unei discutii, cum se spune, „informale“, neoficiale si neacademice, dar…profesionale, un distins critic literar, dorind sa-i „bage la apa“ pe câtiva importanti prozatori „saizecisti“ – foarte admirati si canonizati pâna în 1990, mai uitati ori contestati, nu neaparat din ratiuni pur literare, de atunci încoace... – , exclama ceva de genul: „Dom'le, uite ce s-a-ntâmplat: baietii au dat de Faulkner, l-au luat si l-au aplicat la colectivizarea agriculturii si... gata!“ (subîntelegându-se ca mare lucru n-au facut ei, acei „baieti“, ca mare merit n-au si nici valoare scrierile lor, fiindca, nu-i asa, pe Faulkner, adica „formula“ lui, „forma“, felul de a scrie, l-au luat de gata, iar tematica exceselor din vremea colectivizarii nu era nici interesanta, nici onoranta de „ilustrat“, de vreme ce oficialitatea ceausista se legitima viclean „dând voie“ sa fie demascate abuzuri si cruzimi ale predecesoarei ei dejiste etc.). Bun, remarca era rautacioasa, si în buna parte neîntemeiata, dar nu despre asta e vorba acum.
Mi-am adus aminte de ea fiindca învedereaza plastic, esentializându-l, un anumit mod de a ne raporta la sau de a reactiona în fata unor carti. Nu neaparat ca sa le „înjuram“: uneori, ca sa le elogiem mai convingator. Recunoscând sau depistând vreo similitudine, vreo descendenta ori afiliere, vreo „formula“ ori „forma“ cunoscuta (ori reductibila fara mari exagerari la una cunoscuta si asa-zicând „clasata“) ne repezim s-o punem în lumina si cautam apoi sa-i determinam gradul de potrivire cu „fondul“ caruia i-a fost aplicata ori care a fost „turnat“ în ea.
S-a batut moneda ani – de fapt, decenii... – de-a rândul pe imposibilitatea disjungerii, în comentariul literar, între „forma“ si „fond“, bipartitia respectiva a fost denuntata ca inexistenta, combatuta si batjocorita zdravan (de altfel, în chip convingator, si argumentat, seducator în atâtea cazuri...), si totusi în practica a continuat sa fie folosita pe scara larga (inclusiv atunci când era „pusa la index“, darmite mai încoace, când, o data cu apusul zodiei textualismului si ascensiunea celei a „povestirii“, recursul la ea nu mai e „de rusine“). Sigur, nu-i acum momentul unei recapitulari teoretice amanuntite a ceea ce se poate, de fapt, întelege prin „forma“ (care nu e numai exprimarea, formularea lingvistica în sens strict, ci comporta si chestiuni de structurare, de perspectiva, de „recuzita“ si „ecleraj“) si prin „fond“ (care, evident, nu se reduce la trama evenimentiala „nuda“ a celor povestite, la identitatea personajelor si la decorul faptelor narate, ci implica si el probleme de structurare si perspectiva, de selectie ori omisiune etc.), asa dupa cum de prisos ar fi o glosare cuprinzatoare despre diferitele grade de „potrivire“ si „nepotrivire“ între forma (sau, mai cuprinzator, „formula“) unei carti si fond etc. Am adus însa vorba despre toate acestea, pentru ca exista carti care, în mod special, mai mult decât altele, îndeamna la recursul la procedarea în cauza.
De fapt, mi-am amintit, spontan, de zicerea condensata a acelui critic (povestea cu Faulkner si colectivizarea...), dupa ce am citit, recent, „Fantoma din moara“, de Doina Rusti. M-am gândit ca daca, azi sau... mâine, cine stie?, cineva va voi sa subaprecieze cu artag acest foarte bun roman, ar putea recurge la un truc asemanator, zicând ceva de genul: „Ei, a luat putin textualism si sofisticare narativa, a mai luat si niste fantastic cu fantome, de nuanta occidentala, anglo-saxona, si hop! le-a aplicat pe tematica obsedantelor decenii ale comunismului!…“. Culmea este ca, zicând asta, acel ipotetic ponegritor ar avea stricto sensu perfecta dreptate, numai ca respectivele observatii, sustenabile si adecvate, nu sunt nicidecum temeiuri de ocara (asa dupa cum, de fapt, nici „faulknerianismul“, presupus or real, al cutarui saizecist important nu era reprobabil în sine…).
Da, sigur… Putem zice si asa, si anume ca prozatoarea a „luat“, nu-i asa, niste formule ori procedee, în fond cunoscute si recognoscibile, si le-a „aplicat“ unui dosar tematic, si acela cunoscut si/sau recognoscibil. Dar... nu-i nici o problema, doar asa se întâmpla atât de des, când se scrie literatura. Important, însa, si definitoriu – respectiv decisiv în ce priveste asigurarea calitatii si a valorii pe care cartea neîndoios le are – este chipul oportun în care forma si fondul, formula si tematica, procedeele si maiestria, respectiv povestile si miza existentiala sunt puse sa „lucreze împreuna“, felul nimerit în care sunt „folosite“. Nu procedeele, maniera, afilierea estetica, la curente literare etc. dau valoarea unei carti, dupa cum n-o dau nici universul tematic, sumarul anecdoticii, încarcatura epica sau ideatica „bruta“. I-o da (ori... i-o ruineaza) realitatea textului, felul în care toate conceptele definibile teoretic au fost ilustrate în mod concret, într-o alcatuire întotdeauna particulara (chiar atunci când nu pare, la prima vedere, de o mare originalitate), care place – emotioneaza, misca, impresioneaza, capteaza... – sau nu. Ne place „Fantoma din moara“ nu pentru ca recurge la fantastic (la cel de un anumit tip, „occidental“ si, totodata, nu cu totul „recuperat“ în interiorul straniului psihogen, însa corelat neîndoielnic cu psihologia abisala, si cu o certa deschidere psihanalitica...) ori pentru ca arboreaza complicatii de enuntare ori de legitimare narativa asa-zicând redevabile textualismului, si nici pentru ca înfatiseaza în mod consistent, sintetic si detaliat totodata, mizeria morala, sociala si materiala a vietuirii în vremea ceausismului (dar si a etapelor anterioare ale regimului totalitar numit astazi „comunist“), toate astea se regasesc sau se pot regasi si în alte carti, mai bune sau mai slabe.
Asadar, prezentata asa, cuminte si frumos, si cât se poate de adecvat (n-am sa ma apuc s-o „povestesc“, se pare ca operatia a fost facuta cu râvna în mai multe cronici deja aparute, si e oricum de o utilitate discutabila, fiindca cel mai bine se „povesteste“ pe sine chiar cartea în discutie, la lectura completa...), aceasta carte a Doinei Rusti ni se arata a fi una în care procedari de scriitura proprii textualismului – de altfel, deloc sufocante, chiar si pentru cei care au eventual „un dinte“ împotriva lor… – sunt asociate cu elemente de recuzita si conventii implicite proprii literaturii fantastice, precum si cu întregul arsenal al prozei de observatie realista, rezultatul, impresionant, fiind un corp semnificativ de mare consistenta si cuprindere, care reuneste concludent si incitant fresca sociala si caracterologica, marturia istorica si investigarea sferei private, a intimitatii (psihice), a trairilor launtrice tainuite ori subconstiente, cu trimitere la chestionarea metafizica, toate acestea în conditiile unei judicios administrate vitalitati narative.
O „prezentare“ care, de fapt, în sine, nu zice mare lucru: ea poate fi aplicata cu egala îndreptatire unor carti de putina valoare, greu lizibile ori care nu se retin prin ceva remarcabil (dar care, fara îndoiala, „bifeaza“ constiincios toate „aspectele“ enumerate...), si chiar unor carti imaginare, inexistente (de felul celor din „Bibliografia generala“ a lui Mircea Horia Simionescu).
Dar „Fantoma din moara“ nu este o carte oarecare, care nu se retine sau e inexistenta. E o carte buna, care place, care exista, oho!, si, putem spune, o carte asteptata si necesara (în sensul ca e adusa de o necesitate, ca trebuia, ca sa zicem asa, cu necesitate sa se iveasca o astfel de carte).
Caracterul ei de „fresca“ (!) – cu detaliile atent lucrate – a epocii ceausiste e fara îndoiala important în întemeierea vocatiei ei pentru succes (despre un subiect atât de „generos“ si, totusi, atât de important în viata natiunii au aparut, în doua decenii, surprinzator de putine carti notabile, vreau sa spun carti de literatura izbutite, tematica respectiva fiind desigur investigata în oarecare masura, însa în lucrari, în sens larg, de expertiza tehnicista, chiar daca livrata în forma eseistica, respectiv în perspectiva fie moral-politica, fie politologic, sociologica etc., fie documentara, sub forma memorialisticii „programatice“, a depanarii, cu pretentii fireste beletristice, dar fara reala pregnanta literara, a tot felul de „amintiri din vremea comunismului“, structurate eventual pe clase de vârsta, pe sexe, etc.).
Totusi, nu „fresca ceausismului“ asigura în mod automat si exclusiv atractivitatea cartii si calitatea ei, perceptibile fara dificultate pentru cititori oricât de diferiti, ci, evident, virtutile ei de ansamblu (si ca ansamblu), fericita gestionare a „materialului“ si „tehnicilor“, sub toate raporturile. Pentru ca, bineînteles, tot în „ingrediente“, în „formula“ si continut stau temeiurile succesului ei, legitim. În maniera particulara în care sunt administrate.
În ce priveste partea asa-zicând tehnico-formala, sa remarcam ca terenul prozei românesti recente si actuale e un câmp de batalie, fragmentat de transee, ciuruit de srapnele si ravasit de gropi de obuz. Miscare mare, agitatie vizibila. Respingeri si condamnari fara drept de apel, coexistenta a mai multor curente sau orientari, intolerante reciproce. Subîntinse uneori de fundamentari generationiste ori extraestetice, sociopolitice etc. Cu repercusiuni si la nivelul structurarii pre-concepute a asteptarilor de lectura. Unii cititori zvârl cartile cât colo daca doar li se pare ca-i vorba de usoare semne de textualism optzecist, altii au fobii similare la adresa postmodernismului flamboaiant afisat, a minimalismului deprimist, a „noului realism“, a... vechiului realism, „cuminte“, ori a, nu-i asa, „oribilului“ modernism saizecist, presupus „expirat“ si intrinsec colaborationist etc. Totusi, bineînteles ca o asemenea structurare pe „parohii“ stilistico-tematice, vizibila mai ales la nivelul creatorilor însisi si a unor critici în mod asumat „militanti“, desi observabila si în rândurile publicului, ramâne, la nivelul acestuia din urma, mai laxa, mai permeabila si mai „negociabila“; exista totusi destui cititori non-fanatici, dispusi sa citeasca cu interes orice li s-ar parea bun (indiferent de afilierea estetica declarata a autorului sau de etichetarea polemica aplicata acestuia de contestatari din sânul orientarilor rivale...).
Cu cât o carte face mai putin parada – în chip implicit, prin natura textului – de apartenenta ei (sub raport stilistic, estetic, ideatic, tematic etc.) la un curent, o scoala ori o biseric(ut)a prozastica dintre cele încremenite în „masti“ cvasi-caricaturale de excesele de râvna descriptiv-sintetizatoare ale exegezei teoretice si de nevoia de pregnanta a auto-prezentarii si legitimarii în competitia literara – pacat al unor corifei cu înclinatie mai „militanta“ –, cu-atât are mai multe sanse sa fie citita de mai multa lume si (fara nici o gluma!) cu-atât e „mai buna“.
O mai mica crispare si o mai mare doza de versatilitate (în sens tehnic, fara conotatii infamante!) si de oportunism (la fel, în sens neutru, tehnic), ghidate de o inspirata pricepere de a „spicui“ în chip plauzibil un arsenal literar mai degraba cuprinzator, sunt de regula solutii câstigatoare. La ele a recurs, de fapt, Doina Rusti, la care diferitele unghiuri de abordare prozastica – de altfel luate toate în serios si propuse ca atare, convingator, cititorului, nu bifate, vânturate sau etalate parodic, în intentie de panopticum ironic, în cadrele unui mic ritual recent instituit, dar deja „fumat“, un „tic“ asa-zicând postmodernist de care s-a abuzat pâna la prea timpuria lui istovire, de altfel regretabila, fiindca era cel putin amuzant, daca nu euforizant pâna la înaltator, în cazurile de mare talent si mare reusita – se îmbina atât de „firesc“ încât... nici nu le mai „bagam de seama“ ca atare si citim, interesati, mai departe.
O suplete si o ambiguitate productiva similara se observa si în ce priveste recurgerea la „fantastic“ – la supranatural, la fabulos... sunt, pe tarâmul în chestiune, diverse nuante ori categorii înrudite, mult dramuite de teoreticieni, si nu de azi, de ieri, ci demult (nenea Todorov, cândva, ehei!...). La noi – nu numai la noi, fireste, dar si la noi – , dupa 1990, a avut loc, la un moment dat, un adevarat boom al introducerii straniului, fantasticului si fabulosului în proza pe teme de actualitate. De unde, în destul de scurta vreme – desigur, dupa notabile izbânzi si certe succese –, saturatie si derapaje. „Pierderi de viteza“. Banalizare, manierism sau irelevanta.
Administrarea fantasticului – de fapt, mai corect spus ar fi: a supranaturalului sau fabulosului – de catre Doina Rusti, în cartea aceasta, nu sufera însa nicidecum de pe urma eventualei inflatii depistabile pe piata (pe piata romanului românesc contemporan, fireste...) în respectiva privinta. Pentru ca prozatoarea, chiar daca poate da impresia ca – „în linii mari“ privind noi lucrurile – se conformeaza unei oarecari „mode“, de fapt n-o face, ci pune în opera o modalitate suficient de originala pentru ca sa nu irite prin „banalitate“, ci, dimpotriva, sa capteze interesul de lectura. Pe fondul „modei“ recursului la fantastic, la „paranormal“ ori la fabulos (cu, bineînteles, telul acreditarii pregnant-expresive a unui consistent mesaj de umanitate si a ridicarii „temperaturii“ artistice a prozei pe teme contemporane), procedarea Doinei Rusti se singularizeaza într-o masura care o legitimeaza cu prisosinta (lucru deloc usor, în contextul actual).
Chestiunea verosimilitatii fictionale, respectiv a statutului „infractiunilor“ de la verosimilitatea standard a experientei vietii curente – atât de importanta, multa vreme, în proza romanesca, mai încoace cumva redefinita ori suspendata, ramânând totusi de neeludat – este, prin definitie, ambigua. Cele mai productive moduri de a o gospodari, la nivelul asteptarilor de lectura din vremea noastra, constau fie în a o specula într-un vertij de suspiciune si certitudine (care pune în paranteza sau amâna sine die transarea solutiei), fie în impunerea, prin armele de seductie ale textului, a acceptarii ei ca atare, ca o conventie la care, tu, cititor, te pomenesti determinat sa aderi fara discutie si mari chestionari „naratologice“ artizanale, si care optimizeaza capacitatea ei expresiv-semnificativa.
Exista, ca sa zicem asa, fantome? Exista fantoma (multiforma, proteica, ori fantomele-“surori“, personalizate...) din moara abandonata a satului Comosteni (obscura asezare ridicata, de altfel, fara stridenta, de prozatoare la rangul de model societal, dar, despre asta, ceva mai încolo...), din sudul Olteniei? Sa fim seriosi! Nu asa se pune problema.
Ea nici nu se pune, de fapt. Iar daca am tine mortis sa avem un raspuns, el ar fi urmatorul: fantoma exista si are o însemnatate covârsitoare în cartea aceasta, a Doinei Rusti, cooperând fericit cu abundentul si pregnantul display de realism din aceeasi carte.
Realism care e, sa zicem, social si „material“, dar care priveste si interioritatea, implicând inclusiv zonele tainice ale psihismului si ale asa-zicând halucinatiilor. Culmea e, de altfel, ca remarcabila consistenta a constructiei si descriptiei realiste sustine si fantoma (asa dupa cum si aceea, la rândul ei, sustine realismul romanului, crutându-i riscul platitudinii). Concretetea, „vizualitatea“ coerenta si mai mult decât plauzibila (desi indicata fara pedanta insistenta, în mici tuse de sugestie, cu o permanenta aura de vag...), perceptibilitatea, ca sa spunem asa, tactila si chiar odoriferanta conferite ivirilor fantomei sunt factori de pregnanta, care-i asigura o veracitate fictionala imbatabila.
Ca la Hieronymus Bosch (apelul la Bosch e, de acord, un fel de rutina, tocita prin supralicitare, când vine vorba de figurarea pregnant-convingatoare a inexistentului, dar în cazul de fata el chiar este adecvat, si, pe de alta parte, fiind patit în materie, as ruga sa nu se dea ochii peste cap si sa se pretinda ca o echivalez valoric pe prozatoarea noastra cu marele pictor, prin simpla referire la acela: e o referire, si atât, menita sa sporeasca inteligibilitatea remarcii pe care o enunt…), unde fiinte monstruoase si minunatii ori dracovenii de neimaginat, de neconceput (dar, iata ca, de fapt, „de conceput“, odata ce sunt figurate cu atâta „adevar“ si atâta pregnanta!), sunt reprezentate cu atributele concretetii neîndoielnice, prin perfectiunea „realista“ a „redarii“ picturale, într-o masura în care realitatea lor – garantata prin înfatisare – devine nechestionabila, desi statutul lor ireal, fantasmatic, e, în orice moment, temeinic instalat în instanta „rationala“ a constiintei privitorului tablourilor, în romanul Doinei Rusti fantoma din moara – în variile ei ipostaze, personalizate în functie de personajul romanesc bântuit – exista, chiar daca „nu credem în fantome“, si exista si prin relieful realist al modului în care e înfatisata. Putem noi „sti“, în particular, ca fantome nu exista, dar, citind, ne pomenim ca fantoma devine aievea. Admirabil, de-a dreptul!
De ce oare, asadar, are romanul acesta succes (ori, în sfârsit, pare menit sa-l aiba)? Probabil ca din pricina marcatei disponibilitati, a valentelor multiple, a „interfetelor“ prietenoase, potrivit si norocos îmbinate.
O carte „de nisa“, ultra-“exotica“ (sub un raport sau altul: stilistic, al tematicii preferentiale sau exclusive, al viziunii implicite etc.) poate interesa paroxistic si captiva irezistibil, dar la nivelul unui sector fatalmente limitat al publicului, si asta oricâta risipa de eforturi ar face compartimentul de mediatizare si publicitate al editurii. O generoasa si ingenioasa etalare de fantastic si/sau aventuros de conventie „subtire“, banalizata, cu impecabil mestesug, dar fara mare substanta, hm!, ei da: existentiala, poate atrage, capta si cuceri – si cu siguranta ca o si face – multi cititori, dar nu „în profunzime“ si nu cu urme durabile. Amuza, captiveaza pe loc, si se uita, nu „angajeaza“.
O „cronica a vietii rurale“ ori o fresca de marturie istorica sunt, de mult, genuri surghiunite la conditia de soporifice garantate, si evitate de aceea din principiu, chiar cu un fel de ura (expresia, probabil, a unei revanse libertare fata de genurile presupuse a fi, pâna mai ieri, „pilduitoare“, si recomandate, de aceea, de instante mai degraba antipatice cititorului hedonist, cum ar fi cele scolare...).
Însa o carte care regrupeaza, proportionându-le într-o pondere relativa oportun-armonioasa, fara impresia de „lipitura“ arbitrara si silita, elemente desigur ca interesante ori atractive, fiecare dintre ele, pentru o suma de cititori potential împatimiti ori „specializati“, si anume: o (cu totul relativa) „nisa“ (existenta rurala olteneasca sub ceausism), fantasticul cel mai „dur“, ori mai bine zis o anumita vâna a fabulosului (cu fantome etc., de altfel impecabil construit si „acreditat“ convingator, fara autozeflemisire relativizanta, fara rutine grosiere...), un anumit inventar tematic si de recuzita cu valente contradictoriu-nostalgice (viata cotidiana marunta, a omului comun, în vremuri ceausiste, cu maruntele-i bucurii si grotestile-i inconveniente...), filonul fascinant, probabil ca aproape fabulos pentru necunoscatori, al demontarii din interior si de la firul ierbii a functionarii, în cotidian, a regimului totalitar antedecembrist, prin reconstituire literara, si apoi, la toate acestea, sau împreuna cu cele si prin ele chiar, livreaza si o doza consistenta de universalitate umana, dincolo de „nise“, de sfere de interes ori de obisnuinte (înguste, ori „comode“) de receptare, oferind, fara ifose prezumtios atotstiutoare, fara rigiditati programatice, dar cu o frapanta veracitate si o la fel de impresionanta iscusinta, o cuprinzatoare fresca a vietuirii românilor sub ceausism, trasata astfel încât sa poata interesa pe oricine, nu numai pe supravietuitori si pe martori, ei bine, o asemenea carte e fara discutie menita sa aiba o cariera mai consistenta decât freamatul ecourilor succesului de moment.
Din moara ruinata din Comosteniul fictional al epocii ceausiste, fantoma plasmuita de Doina Rusti vine si ne bântuie, resuscitând cu putere expresiva dramele unei întregi epoci si confruntându-ne cu abisuri launtrice de care nu suntem dispusi în orice moment sa luam nota.
Dupa cum am remarcat mai sus, cartile bune despre viata antedecembrista, desi asteptate si, fara îndoiala, necesare, nu prea abunda, ba chiar sunt rare de tot (o tema de aprofundat: de ce oare?). Iata ca s-a mai ivit una, si de soi bun.
O carte care e buna, repet, nu în mod automat prin tematica investigata ori prin „tehnica“ pusa în lucrare, ci prin adecvarea reciproca a acestora, respectiv prin faptul – constatabil doar, greu de explicat ca a „iesit“ exact asa cum a „iesit“.
Ea este, într-un fel, pentru vremurile de azi (sigur, deosebirile de context sunt importante, de neignorat, însa, fara sa le ignor, îmi îngadui sa formulez analogia...), echivalentul a ceea ce a fost, de pilda, o carte precum „Galeria cu vita salbatica“ la vremea ei...
E o carte – în sensul cel mai bun! – „reprezentativa“, si, daca instantele culturale de interes public (cum ar fi învatamântul public, dar si organele de validare ale breslei literare etc.) ar mai avea functia educativ-patriotica pe care au avut-o traditional (au avut-o nu numai în vremea comunismului, ci si înainte de el, însa comunismul a deturnat-o si compromis-o în asa masura, încât ulterior, iata, s-a renuntat la ea, dintr-un fel de jena si pocainta retroactive...), ar trebui sa ajunga pe lista cartilor recomandate si studiate în programele scolare. Devenind astfel, probabil, cu vremea, antipatica multora, cum e antipatic tot ce se învata la scoala. Dar, din fericire (!?), orientarea actuala – a dominatiei secundarului, a canonizarii marginalului si underground-ului, de diseminare a „niselor“ în defavoarea îndemnului la confluenta si comuniune –, generata de oroarea de orice umbra de triumfalism de moda veche, opresiv si autoritarist, o va mentine, fara îndoiala, la adapost de riscul acesta.