Domnilor redactori, dati o mâna de ajutor!

articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05
» cultura literară »
Autor: MIHAI IOVANEL

Anecdota primeaza, asa ca am sa va spun mai întâi o anecdota cât se poate de reala, de altfel.


În 2005 lucram la „Averea“, un ziar de care cel mai probabil nu ati auzit, si am facut cu Matei Martin o ancheta privind arta gay din România. Din lipsa de material, pentru partea de literatura am vorbit cu Cecilia Stefanescu: nu-i citisem romanul „Legaturi bolnavicioase“, dar din cronici întelesesem ca ar avea oarece pagini privind lesbianismul. Cecilia Stefanescu a fost destul de iritata de conversatie, aratându-mi cât se poate de ferm ca romanul ei nu are nici o legatura cu ideea de roman gay, întrucât naratorul ei e necreditabil si tot discursul sau e o fantasma fara referent. Au trecut doi-trei ani si în timp ce filmul facut dupa „Legaturi bolnavicioase“ se pregatea sa iasa, am avut ocazia sa citesc un interviu în care Cecilia Stefanescu vorbea cu mult aplomb despre problema homosexualitatii pe care o ridica filmul si cartea, întrebându-se daca intolerantul public românesc este educat/ pregatit pentru frecventarea unei teme atât de sensibile si de curajoase.
Cronica mea la „Intrarea Soarelui“, romanul no 2 al Ceciliei Stefanescu, nu poate sa treaca peste urmatoarea curiozitate: cum ar fi aratat cartea daca ar fi avut un redactor adevarat – cum era Magdalena Bedrosian la Cartea Româneasca?
Rolul redactorului de carte este în Occident sensibil mai important si mai respectat decât în România, unde sectorul editorial nu furnizeaza în ce priveste atributiunile redactorului (i) o definire conceptuala, (ii) o competenta suficienta cantitativ si calitativ si (iii) autori educati în sensul feed back-ului cu redactorul de carte.
Deci, daca „Intrarea Soarelui“ arata asa e si vina Editurii Polirom si a coordonatorului de colectie (un bun scriitor), care ar fi putut semnala autoarei zecile si sutele de pasaje, fraze, expresii rizibile si agramate; si care ar fi trebuit sa forteze acordul autoarei de a lucra pe ele, în caz contrar renuntând sa mai publice cartea sau, daca autorul era atât de important, sa retraga redactorul de carte din caseta.   
Simtul literar al Cecliei Stefanescu este o catastrofa. Nu stie sa faca o fraza; nu stie sa transmita o informatie; nu stie sa cadreze un gest ori sa structureze o scena („nu stie“ nu înseamna ca nu o face niciodata, doar ca bâlbele sunt mult prea numeroase). Cecilia Stefanescu are o mare problema cu comunicarea informatiei în regimul pragmatic al cartii: în loc sa participe la o redundanta constructiva/ dinamica/ in progress, informatia de la pag. 50 despre personajul x defocalizeaza sau intra în conflict ori divergenta cu ce se spune la pag. 60, 125 sau 200. La pag. 71, bunaoara, Emi se întreaba: „Ce secret i-ar fi putut servi la schimb? A scormonit în toate ungherele mintii. Nu, nu mai avea nici unul... Cufarul lui Emi se golise, iar pe fundul lui nu mai ramesese (sic) decât un maruntis pe care se gândea acum daca sa-l scoata la bataie.“; dar la pag. 72, aceeasi Emi e „înciudata ca întâmplarea rupsese vraja dintre ea si Sal si ca nu putuse vedea cu ochii ei ce vazuse el, pentru ca apoi sa-i poata da cel mai tare secret la schimb,
sa-i spuna în sfârsit ce aflase ea însasi destul de târziu, în urma cu jumatate de an aproape, când Sal cazuse bolnav la pat si disparuse o saptamâna, fara sa mai dea nici un semn.“ (subl. mele, M. I.) Alt exemplu: asa cum aflam la pag. 122, reîntâlnirea dintre Emi si Sal se produce „dupa mai bine de douazeci de ani“, în momentul în care Sal „se gândea în special la fetele lui, care în toamna urmau sa înceapa scoala, desi (?????) stiau deja, la sase ani, sa adune si sa scada si ocazional (????), daca primeau de la tatal lor exercitii cu numere simple, puteau sa si înmulteasca“. Dar în momentul vacantei la mare, petrecut de buna seama mai târziu, fetele au tot sase ani! (v. pag. 198: „decretase ca fetele de sase ani nu pot pati nimic rau etc.“). Or, între timp trecusera mai bine de doi ani: cei doi amanti, Emi si Sal, avusesera timp sa închirieze o garsoniera în Obor, pentru câteva luni (se intuieste din context), operatiune  pe care, de la parasirea garsonierei, „n-au mai avut curaj multa vreme sa o refaca“ (pag. 287). Apoi, la pag. 348 se spune ca Emi si Sal mai „închiriasera o camera aproape un an de zile“ la Hotel Banatul, „cu ceva vreme în urma, când lui Sal  îi mergea mai bine
si-si permitea“. Toate acestea se petrec între momentul reîntâlnirii si momentul vacantei la mare, dar fetele au tot sase ani...
 Nenumarate pasaje par sa n-aiba nici o noima – nici în context, nici în ansamblu (de exemplu, episodul flashback-uit si apoi dialogul dintre baieti din pag. 165-181 alcatuiesc o secventa nu doar  complet inutila, dar si conceputa cu picioarele).
Asta ca sa nu mai zic nimic de inadecvare prosteasca a personajelor la vârsta lor de opt si apoi de  zece ani (Adriana Stan a dat în cronica ei suficiente si savuroase exemple).
Totusi, nu am de gând sa procedez la o completa desfiintare a cartii: am introdus discutia cu redactorul tocmai pentru ca romanul nu mi-a displacut 100%. Are câteva lucruri de care îti aduci aminte; si câteva pagini bune – nu în sensul ca ar fi mai putin prost scrise, ci în acela ca te prind în asa fel încât sa uiti de stilul Ceciliei Stefanescu.
Episodul epifaniei cu cadavrul gasit în subsolul blocului lui Harry e primul lucru care mi-a atras atentia: pe lânga feelingul lui noir, placut în sine, are un rol important în constructie (destabilizeaza cu totul, în sens creativ, astepatarile formate în primele zeci de pagini). Poate solutia de continuare care i se gaseste nu e cea mai buna, dar e în regula. Mi-au mai placut scena întâlnirii familiilor celor doi amanti, în capitolul „Nautilus“, precum si capitolul „Petrecerea“: autoarea arata aici ca stie sa construiasca eficient, cu subtilitate fata de psihologia personajelor si cu inteligenta fata de asteptarilor celui care citeste. Alt episod care mi-a placut e partea cu fuga celor doi copii de acasa: are o exuberanta care coopteaza. Desi începutul ultimului capitol e stângaci, grabit sa explice abrupt poanta care oricum devenise evidenta cu multe pagini în urma, romanul are un final bun, care te tine în carte: am apreciat ideea de a voala „corespondenta“ dintre femeia din subsol si Emi. Pacat doar ca sfârsitul nu încheie o carte în care „talentul“ genuin al Ceciliei Stefanescu sa fi fost cumva tratat.    

---