Cum citesc marii critici
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Într-un numar din 1928 al revistei „Viata literara“, cunoscuta publicatie a lui I. Valerian, G. Calinescu semna articolul intitulat „Cum se citeste o carte“. Cititorul de mare performanta, care avea atunci nici 30 de ani, postula: „Cartile nu se citesc în public; cu ele te închizi în casa, în singuratate. Pozitia în care consulti o carte este de o însemnatate capitala. Versurile, spre pilda, se citesc umblând în jurul odaii, pentru a le da un ritm declamator“. Cine l-a auzit pe Calinescu citindu-si propriile poezii va fi putut constata ca marele critic proceda astfel chiar si atunci când „odaia“ era... studioul de înregistrare fonica sau aula Academiei.
Ca realizator de emisiuni literare radiofonice, timp de vreo 16 ani, am ascultat si am reascultat de nenumarate ori înregistrarile din Fonoteca de aur cu vocea sa. Una dintre acestea este faimoasa conferinta intitulata „Eminescu, poet national“, pe care a rostit-o în iunie, 1964, la împlinirea a 75 de ani de la moartea Poetului. Analizând, atunci, între altele, romanta „Pe lânga plopii fara sot“ si citând-o pentru a-si sustine magistrala demonstratie în fata unui public select, care urmarea vrajit spectacolul, freamatul si înfiorarile auditoriului fiind „consemnate“, si ele, pe banda magnetica, marele critic îi releva nu doar liricitatea unica, ci si profunde sensuri filosofice „redesteptând în constiinta noastra filosofia amara a lui Schopenhauer“. Aceasta romanta culta, devenita „cântec popular national“, în lectura de o expresivitate unica a lui Calinescu îsi dezvaluie surprinzatoarea gravitate. Iar pentru a fi si mai convingator, conferentiarul apela si la o „translatie straina scutita de orice melopee“ (o versiune în italiana datorata lui Mario Ruffini): „Caci azi le semeni tuturor/ La umblet si la port,/ si te privesc nepasator/ C-un rece ochi de mort“ // „Perche oggi tu somigli a tutte/ Nel camminare e nel portamento,/ E indifferente ti guardo/ Con un freddo occhio di morto“. Dupa care Calinescu încheie memorabil analiza romantei: „Acum pricepem ca Eminescu propunea lautarilor o simfonie beethoveniana“. Nu în aceeasi cheie si nu cu inflexiunile si acutele vocii sale literalmente inconfundabile, dar la fel de revelatoare, era lectura poeziilor autorilor contemporani în amfiteatrul de la Universitate. Iata ce relateaza Constantin Ciopraga, unul dintre eminentii sai studenti la Universitatea din Iasi: „Când, la cursuri, cita pentru exemplificari versuri din autori contemporani, o facea cu voce alba, deliberat monocorda, ironizanta, vadit minimalizatoare. Voia sa demonstreze ca la o atare lectura rezista numai creatiile autentice; pe când, dimpotriva, declamatia nuantata poate întretine falsa impresie ca un text mediocru ar avea suflu“.
Revin la articolul din 1928: „Romanele de actiune – se confesa Calinescu – le citesc întins jos cu capul în mâini, ca un sef de stat major deasupra unei harti strategice pe care îmi studiez miscarea eroilor. Literatura de analiza se gusta, culcat pe spate. Dupa fiecare moment psihologic, ai astfel prilejul sa lasi cartea jos si sa urmaresti cu ochii în tavan perspectivele sufletesti ale cartii“.
Sintagma „perspectivele sufletesti“ îmi evoca starea/starile unor mari scriitori în ipostaza de cititori. Gabriel Garcia Márquez povesteste ca, odata, pe când citea un roman, ajungând pe la jumatatea cartii, facuse un atac de panica. Îi era teama ca va muri înainte de a o fi terminat. Eugen Barbu, ajuns cu lectura romanului „Un veac de singuratate“ al lui Márquez la ultima pagina, a exclamat victorios si, totodata, usurat: daca as fi scris eu aceasta carte, m-as fi sinucis!
Într-un antologic eseu, „Paradisul lecturii“, dar si în volumul „Spatiul în literatura“, Valeriu Cristea creioneaza portretul cititorului G. Ibraileanu: „Când se pregateste sa citeasca «Razboi si pace», se aprovizioneaza cu un stoc serios de tigari, are emotii, degusta anticipat voluptatile ce-l asteapta (Pare ca, atunci când a scris: „A citi înseamna a dori opera“, Roland Barthes a fost inspirat de aceasta imagine a lui Ibraileanu – nota mea), se pregateste ca pentru o mare expeditie. Imaginea lui Ibraileanu citind una din cele mai frumoase carti ale lumii într-o odaie plina de fum greu de tigara, în care umbrele fictiunii ratacesc ca într-un mediu propice, e una din cele mai impresionante ale literaturii noastre critice“.
Imaginea devine si mai impresionanta când însusi Ibraileanu, acest cititor „îndragostit“ si de cursa lunga, un cititor tot atât de rar ca si marii scriitori, un cititor care, singur, ar putea motiva si ar putea da sens efortului si talentului unui scriitor, dezvaluie emotia cu care retraieste, de fiecare data, în sapte zile, ca în mitologie, facerea lumii: „Ai uitat ca ai în mâna o carte, o opera de fictiune, ca-ti vorbeste un scriitor. Ai plecat de acasa de la tine si esti aiurea. &a350;i pe urma cartea te duce la o petrecere de ofiteri, într-o societate de fete, la mosia unui general, la razboi, la Austerlitz, la o ruda a familiei Rostov. &a350;i niciodata, în viata reala, n-ai fost într-atâta lume, printre atâtia oameni, pe care sa-i cunosti atât de bine. Cele sapte zile cât stai cu cartea asta în mâna, rudele tale nu mai au destula realitate, prietenii parca sunt în trecut…“.
Este neîndoios ca scriitorii de la „Viata Româneasca“ se raportau la El, îl aveau, în fiecare clipa, în fata, pe acest Cititor fara egal. Pe însusi Sadoveanu îl stapânea, cred, o neliniste speciala, stiind ca ceea ce scrie urmeaza a fi citit de Ibraileanu care, desi era perceput ca instanta critica suprema, „Curtea de casatie“, cum l-a numit Jean Bart, îsi pastra, întreaga, ingenuitatea cititorului „neconvertit“.
„Acum treizeci de ani – simti dumneata ce monstruozitate e în gura unui om sa poata spune: acum treizeci de ani eram tânar! – acum treizeci de ani eram un imbecil fudul de ce aveam în cap, nu de cum era capul pe dinafara. Eram genial, te asigur. Tineretea e geniala. În loc sa ma admir în oglinda, ma uitam în carti. &a350;edeam în Tatarasi într-o casa cu lut pe jos. Daca varsam apa, se facea glod. Zvârleam tigarile oriunde. Era o dezordine înfioratoare. Recitam versuri cu voce tare. suieram partiturile operelor romantice de la un capat la altul. Somnul ma ofensa. Nu-l puteam accepta… si când venea primavara, întâia noapte de primavara, ieseam pe pragul casei (…) si ce crezi ca faceam? Crezi ca eram umilit ca afara-i primavara, si ghetele mi-s rupte, si pantalonii peticiti? Nu! Eram fericit. Îmi spuneam: „Ma baiete, a venit primavara. Astepti o fata. Te iubeste. O iubesti. O astepti». Nu asteptam pe nimeni! Dar dragostea era pe pragul casei mele. Toate fetele lumii puteau sa vie. Asta-i primavara“!
Ibraileanu a avut surpriza sa constate ca personajul din „La Medeleni“, al lui Ionel Teodoreanu, care se destainuie astfel, este chiar el. El, care a iubit mai mult decât orice primavara si dragostea din carti... El, care recitea periodic marile romane ale lui Tolstoi, dupa ceremonialul descris de Valeriu Cristea, oferindu-si astfel fericirea – de altfel, singura – de a-si retrai mereu visele. Caci cartile pe care le iubim si pe care le recitim sunt, de fapt – cum spunea Borges – vise. Gratie lor, o „odaie plina de fum greu de tigara“ si „cu lut pe jos“, dintr-un vechi cartier al Iasilor, poate deveni un palat stralucitor precum cel în care are loc primul bal al Natasei Rostova... Se transforma adica în ceva ce seamana cu Paradisul, care, cu metafora unuia dintre marii critici ai nostri din epoca postbelica, Valeriu Cristea e, de fapt, al lecturii...