Marius Robescu, amintirea unei miresme
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura literară » Pagina de gardă
Autor: NICOLAE COANDE
Îmi amintesc, totusi, cum am scris prima poezie: citind, pe la cincisprezece ani, o poezie – a nu stiu cui. Am fost atât de încântat sa vad cum sunetul este si cuvânt încât mi-am dorit pe data sa devin poet. Culmea ar fi sa-mi amintesc numele poetului, însa nu-mi amintesc decât starea, mireasma. Era, de fapt, o bunastare a clipei pe care am încercat s-o tin cât mai mult în preajma, ca atunci când ceva sau cineva te mângâie fara motiv – si stii ca, desi nu meriti întotdeauna, mai vrei.
De câte ori am citit un poet care mi-a placut, într-un mod pe care, luat repede, nu-l pot descrie, prima pornire a fost sa ma asez la masa de scris: anch'io sono pittore…
Nu cred ca impulsul meu este unicat – cred ca destui poeti au simtit asta, chiar daca, în timp, coaja îmbatrânind, orice copac se crede stramos al celorlalti.
Poezia lui Marius Robescu linisteste si nelinisteste în acelasi timp. E tot ceea ce-i cer unui poet cu adevarat bun: sa ma scoata din limba mea si sa ma readuca înapoi la capatul unui act de catharsis. „Roza dezgropata“, poemul din „Inimile de platina“ (1984), sta marturie: „Fiecaruia dintre voi as putea / sa-i plantez un sâmbure amar / în cerul gurii // din care sa creasca iute / un arbore amar // iar mai târziu un codru amar / trecându-va înalt de ochi / înecându-va în spuma lui verde // ori sa adaog sprintarelor voastre urechi / roata greoaie a unei mori de apa / pritocind adâncul // rascolind plasma obscura // chiar facusem pe jumatate toate astea / (la ce bun / mândria si timpul?) // când o roza cu obrajii mânjiti / cu mirosul stins, sufocat, / aparu siroind // luat-o-am pe brate atunci / si departe am pus-o / pe un pat gol / sa se zvânte la soare // ramasitele ei / nu mi-au îmbolnavit nicicând vederea“.
Aparitia „rozei“ (iluminarea bunatatii si a spiritului care ne spune ca vrem mereu sa fim altceva si altundeva) îi produce o convertire la caritatea de care este însotita orice arta vindecatoare, cum este si poezia. M-a amuzat foarte mult sa aflu ca savantii au descoperit de curând ceea ce poetii stiau de mult: ca poezia poate vindeca suferinta sau angoasa celui care o scrie. Parca Bachelard spunea ca „un poem frumos ne face sa iertam o durere veche“.
Marius Robescu a scris o poezie a carei miza este iluminarea si trecerea din realitatea posaca în realul ce deschide atâtea posibilitati si descopera atâtea praguri care despart visul de realitate sau sufletul de trup: „si eu as fi vrut sa scriu altceva / ca si cum as fi fost altcineva“.
Nu întâmplator antologia sa premiata în 1978 de un juriu al U.S.R. se numea „Spiritul însetat de real“, carte foarte bine primita de critica literara a vremii, dar si de un poet cultivat cum a fost &a350;tefan-Augustin Doinas. Poetul a publicat noua carti de poezie, dintre care una, „Ideograme“, a aparut la un an dupa moartea sa.
Acum, la 24 de ani de la sfârsitul sau prematur (Robescu s-a nascut în 1943), ce mai spune poezia sa tinerilor abonati la poetici cât mai distantate de generatia „recesiva“ '70? Ajuns aici, fac o paranteza si spun ca sunt de acord cu Mircea A. Diaconu, care scria undeva ca fiecare vers al marilor poeti ai acestei generatii e „inconfundabil“, chiar daca, în lista sa, criticul din Suceava îl uitase pe Marius Robescu.
Poate ca unora nu le mai spune mare lucru, dar limpezimea, directetea, ca si o, ei da, o anume filozofie implicita, o discreta inervatie intelectuala care nu omoara candoarea versului îl fac pe Robescu un poet ce rezista modelor. Livresc, da, ca si colegii sai cei mai buni, dar cu antene excelente în cultura lumii care fac din ei poeti europeni, iar nu provinciali „geniali“ de care poezia natiei e plina. Poetii de „biblioteca“ sunt odihnitori macar pentru faptul ca nu au tot timpul aerul ca au descoperit o carte.
Îmi plac pur si simplu poemele sale parabolice, în care straniul unei lumi întrezarite inunda brusc o gestualitate profana, ca si stravechi cutume care azi nu mai au înteles: „Sângele apa nu se face / apropiati-va de el asa cum e // beti repede / cât mai e timp // si multumiti adânc“ („Vase comunicante“).
E o euharistie aici, dar si un ritual, ironizat usor, care tine de practici pagâne. Acel „multumiti adânc“ spune totul: faceti ce trebuie, chiar daca nu mai aveti rostul si întelegerea gestului. Totul a devenit metoda, inclusiv cea care prin poezie ar putea rezolva problema ce apare când lumea da semne ca se scufunda în irealitate. Nimic nu este ceea ce pare si nici ceea ce se „arata“. Semnele realitatii sunt constant contrariate de ceva ce bruscheaza imaginile din care este facuta, pentru noi, lumea: „Se da cazul / când treci pe o strada aproape goala / (geamgiul tocmai a disparut dupa colt / gales fotografiind cu spinarea apusul) / si deodata bati cu piciorul într-o poarta / cât poti de tare si de smintit // se precizeaza / ca nu la o poarta ai vrea sa bati / desi nu ti-e cunoscuta niciuna / si abia ciorchinii unor flori violete / îti trezesc o amintire – amintirea unei miresme / si-atât // se cere / sa arati legatura dintre / furia nervilor si a inimii în aceasta clipa / si coltul batistei îndoit elegant / în buzunarul de sus al hainei tale / alb precum gâtul unui porumbel atipit // Raspuns: prin metoda poeziei / nu se poate gasi rezolvarea // Raspunsul corect: metoda poeziei / nu necesita rezolvarea“. Cuvintele sunt de prisos, ca si ratiunea care cauta explicatii: amintirea unei miresme conteaza, si-atât. Chiar daca pot parea didactic, tin sa le amintesc celor care spun cu mândrie ca nu pricep poezia ca nu este nevoie sa se laude cu asta: nimeni nu „întelege“ poezia, de fapt, ci doar accepta, uimit, ca ea deschide usi într-o realitate care ni se închide de la nastere. Cei care gasesc usile se întâmpla cel mai adesea, din proasta inspiratie sau din mimetism social, sa ramâna interzisi în fata lor fiindca nici macar nu fac efortul sa apese pe clanta. Nu mai au curiozitatea de a întinde mâna.
La Robescu, inima si ratiunea se dueleaza neîncetat sau, daca n-o fac, reprezinta un dublet constant. Totusi, poetul favorizeaza organul anatomic care se presupune ca este depozitar al sentimentului („când inima ramâne fara hrana / tace ca o moara de piatra“), dar nu o face edulcorat. Marius Robescu este poetul unui echilibru asumat dintre ratiune si sentiment, un liric care stie ca din „poemul adevarat se învata mai mult decât / sintaxa /: istoria naturala / multimea speciilor create // iar ceea ce nu se vede în afara / în tine se scrie cu litere strâmbe…“. O „masura de aur“, iata ce cauta neîncetat acest poet care creeaza tensiune lirica fara sa apese vreodata prea tare pe pedala unui mecanism înfricosator pentru a crea stranietate si memorabil. Forta lui Marius Robescu sta în aparenta caligrafie a poemelor, un hieratism care face, totusi, ca îngerii sai sa aiba „umbra“, însa este doar o parere. Asa cum se presupune ca stelele au un dublu al lor care poate fi amenintator, poemul dublu al lui Marius Robescu ia amprenta unei lumi ce nu se vede, nu mai putin reale si înfricosatoare: „În asfaltul fierbinte / automobilul analfabet / îsi lasa amprenta // profilul adânc al cauciucului / descrie / spaima de viata“ („Ideograma vara“). În „Matase si timp“, un poem din „Inimile de platina“, ultimul volum antum al poetului, intuim amenintarea unei lumi ce nu se vede, în versuri care descriu iesirea din inocenta vârstei, pierderea puritatii: „… tot copil si pe atunci / racorindu-si degetele în pulbere / atingi din greseala / fata timpului plina de viermi“. Mai târziu, poetul nu va mai „gresi“ si tot ceea ce va face va fi daca nu premeditat, cel putin posedând un înteles al pre-stiutului. Inocenta e dusa, chiar daca surpriza întâlnirii cu straniul poate provoca în continuare fiinta: „Cândva / pe un gazon des si proaspat / în loc de minge / am apucat în mâini o fata omeneasca // acest a fost primul impuls al încaruntirii“ („Primul impuls“, din volumul „Joc si înviere“, 1985).
Mai târziu, „sufletul plânge cu fata la perete / ca un elev pedepsit“, iar imaginatia poetului îsi gaseste un sprijin în visul care prezinta o realitate accentuata de precizia cu care organul anatomic al aparatului respirator i se arata, aidoma unei fotografii din alta lume: „Noaptea trecuta / mi-am visat aparatul respirator // imaginea lui semana cu o fotografie colorata / scoasa sub lumina unei puternice lampi / cu magneziu // era compusa / dintr-un înger si un plamân / (un aparat respirator bicefal prin urmare) // de o parte îngerul / cu o aripa desfacuta si alta pliata // de cealalta plamânul / ca un cotiledon aburos / roz aprins la înfatisare // între cei doi se înalta traheea / un triunghi de copac ai fi zis / prelungit cu multiple radacini absorbante // dumnezeule doamne! am exclamat / atent la semnificatii…“ („Radiografie“).
Versul lui Robescu este atent supravegheat, în ciuda impresiei de spontan pe care ti-o lasa orice poezie a sa – sau tocmai dimpotriva. Acest poet este pur – si nu întâmplator: asa s-a nascut, dar
s-a si autoeducat în acest sens. Tot ceea ce scrie este un ecou al sufletului maculat, al unei lumi ideale, în care ar fi putut sa învinga tineretea vesnica: „N-a biruit / ceea ce crezusem biruitor si drept // mare a fost totusi tineretea! // zdravana ca o nuca verde! // acum nu mai e / si din ea nimic nu va creste // repede s-a scufundat / trasa de neasemuita-i greutate specifica / tinzând spre centrul pamântului / cum cei vechi au zis înca / au zis / brate si teste plutind pe valuri / nu ma mai misca // animalul luminii joaca degeaba / în gura vizuinei!...“ („In memoriam“).
Cum poetul are datoria de a spune adevarul sau, pentru ca altii sa nu spuna în locul lui adevarul (altfel ramâne sarac), el plimba cantilena amarâtei vieti domestice prin frigul patrunzator al epocii (totusi, poetul scrie în timpul lui Ceausescu si acest lucru nu-i este indiferent, chiar daca referinta este o pacoste pentru puristii receptarii): „Soarele rasare abia la ora opt (decembrie, luna de iarna) / e un frig patrunzator (zece grade) / trag în plamâni fumul unor tigari ieftine / si scriu în bucatarie unde ard din plin / cele doua ochiuri ale masinii de gatit / gândindu-ma la fetele urâte din zori ale oamenilor neadormiti…“ („Zori în decembrie“). În fond, nu face decât sa „primeasca mesaje“, fie ca sunt din aerul lumii la care ia parte, fie ca vin din aerul dusilor de pe lume, ca în aceasta exceptionala arta literara: „Nu fac decât sa primesc mesaje / transmise unul câte unul / cu o rabdatoare frecventa / de cineva cunoscut si intim / dar care numai cu mare greutate / se lasa recunoscut / sunt un telegrafist / cu codul înscris sub piele / prea bine seman cu Bacovia / (despre care Lucian Raicu a spus / ca era o agentie de stiri) / versul trebuie sa fie un enunt absolut / si în acelasi timp înconjurat de raze / de exemplu dumnezeu e / un delfin prizonier / etc.“ („Referinta“).
Acest poem splendid îmi da prilejul sa raspund, indirect, unui critic literar si unei doamne poete, care îmi spuneau cândva, fara sa stie unul de altul, ca referinta din poezia mea nu le este de folos, întrucât poezia nu se ocupa cu chestiuni de genul „cin' sa fie Bacovia? dar Lucian Raicu?“ sau ca a scrie „dumnezeu“ cu litera mica e aproape o blasfemie.
Raspund, reluând un vers al acestui poet tulburator, astazi aproape uitat: poezia este „amintirea unei miresme – si-atât… / prin metoda poeziei / nu se poate gasi rezolvarea // metoda poeziei / nu necesita rezolvarea“.
Lumea poeziei este, mai ales, amintirea unei miresme – si mai putin cutumele categoriale prin care silim poezia sa intre în „capetele“ noastre procustiene.