Demolarea trecutului (II)
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura politică » Cultură şi diplomaţie
Autor: IOAN-AUREL POP
Povestea noului logo al ICR nu se opreste la cele relatate anterior. În vreme ce scriitorului Augustin Buzura si echipei sale nu le-a trecut niciodata prin minte sa schimbe ceea ce nu trebuia cu nici un chip schimbat, noii veniti în fruntea bucatelor au impus noua lor sigla si institutiilor din strainatate. La prima vedere, nici nu pare ceva anormal: din moment ce aceste foste „centre culturale“ erau acum în „parohia“ ICR, simbolul acestuia trebuia afisat si la Budapesta, Viena, Berlin, New York sau Paris. Aici este vorba însa de „centrele culturale“ noi, botezate de forma „institute“, dar fara menire specifica unui institut. Dar ce se putea face cu adevaratele „scoli române“ sau institute si academii, fondate de peste sapte decenii în mari orase ale Europei? Între cele doua razboaie mondiale, Regatul României – gratie întelepciunii unor colosi intelectuali cum au fost Nicolae Iorga si Vasile Pârvan, ca sa nu-i pomenesc decât pe promotori –, a dispus de asemenea institutii prestigioase, cum au fost Scoala Româna din Paris, Scoala Româna din Roma (numita si Accademia di Romania) si Institutul Român de la Venetia.
Nu discut deocamdata faptul ca „scolile“ de la Roma si Venetia au prin lege directori propusi de Academia Româna si ca, sub aspect administrativ cel putin, ele depind (aidoma tuturor institutelor culturale) de Ministerul de Externe. Acest simplu fapt arata ca ICR nu ar trebui sa fie în masura sa-si impuna singur vointa, fara consultari, macar, cu cele doua institutii numite mai sus, daca nu si cu Ministerul Culturii.
Institutul Român de Cultura si Cercetare Umanistica din Cetatea Dogilor ia nastere oficial la 2 aprilie 1930, fiind inaugurat de catre istoricul Nicolae Iorga, sub denumirea de „Institutul Istorico-Artistic din Venetia“ (sau, cum familiar aveau sa-l numeasca venetienii, „Casa Româna“). Se împlinea astfel o nazuinta nutrita de mult timp de marele învatat, care vedea Venetia ca o punte între Occident si Orient, tezaur de marturii istorice, de arta, efigie a evolutiei lumii noastre europene. Noua institutie se adauga celor omoloage din Roma (pomenita Accademia di Romania) si Paris (École Roumaine de la Fontenay-aux-Roses). Sprijinul unor prieteni s-a dovedit a-i fi deosebit de pretios: la Roma a fost ajutat de istoricul Vasile Pârvan, discipolul sau, iar la Venetia l-a sustinut atât consulul României, G. B. Bombardella, cât si Eduard Serban, cel care a cumparat primul, în 1928, un apartament în Palatul Correr din Piata Santa Fosca sau, în venetiana, Campo Santa Fosca. În anii urmatori au fost cumparate, prin donatii de stat sau particulare, alte spatii în aceeasi cladire, astfel încât, în 1930, s-a ajuns la un total de 25 de camere. Între institutiile care au facut donatii se numara: Banca Nationala a României, ziarul „Universul“, Ministerul Comertului si Institutul de Studii Sud-Est Europene (creat de Nicolae Iorga la 24 ianuarie 1924), „care si-a sacrificat în acest scop bugetul pe ani întregi“, cum constata Iorga însusi în discursul inaugural. Astfel, a devenit posibila deschiderea „Casei Române“ din Venetia într-un palat datând din secolul al XVI-lea, încarcat de istorie. Donatia ziarului „Universul“ – cel mai important cotidian român de-atunci – avea si o încarcatura speciala, cu valoare sentimentala: fondatorul acestui jurnal de mare prestigiu, la 1884, era „românul de origine italiana“ Luigi Cazzavillan (1852-1902), nascut la Arzignano, în Veneto, pe un vechi pamânt al Serenissimei. Într-un fel, banii câstigati de fondator în România se întorceau acasa, în Italia, dar spre folosul României.
Asezamântul de la Paris a fost distrus de comunisti înca în perioada proletcultista, iar cladirea a fost vânduta si apoi demolata, dar palatele românesti din Roma si Venetia au fost, ca prin minune, conservate. Fireste, în deceniile comuniste ele nu si-au mai îndeplinit menirea. Academia de la Roma a devenit o oficina a regimului, un loc de adapostire a cadrelor sale, iar cladirea institutului venetian – proprietate oficiala a Academiei Române din Bucuresti, dar trecuta abuziv la „stat“ – a fost la un moment dat pur si simplu abandonata, cazând în ruina. Dupa 1989 însa, aceste institutii au fost reînviate, legate de traditia lor interbelica, continuate dupa statutul si rosturile voite de fondatori. Ele nu sunt improvizatii, ci functioneaza în adevarate palate, apartinând statului român ori unor institutii ale sale: palatul de la Roma, poate cea mai frumoasa academie straina din Cetatea Eterna, a fost construit dupa planurile lui Petre Antonescu, iar institutul de la Venetia a fost asezat în Palazzo Correr, construit în jurul anului 1500 de catre o familie de vaza, care a dat lumii un papa (Grigore al XII-lea), un patriarh latin de Constantinopol si zeci de înalti functionari ai Serenissimei. Aceste constructii sunt monumente de arhitectura, figureaza în ghiduri, iar palatul venetian este si un venerabil monument istoric, situat într-un oras unic, care este el însusi monument. De aceea, siluetele lor, imaginile lor stilizate au devenit logo-uri ale institutiilor culturale pe care le gazduiau. Când ajungea undeva o invitatie la un eveniment cultural, fie si numai daca se uita cineva pe plic ori pe antet, stia ca e vorba de români, de institutii românesti. Cu alte cuvinte, dupa atâtia ani, simbolurile respective intrasera în constiinta publica din Roma, Venetia si nu numai. Conducerea ICR, prin 2004, a dispus însa ritos abandonarea acestor însemne consacrate în timp si potrivite sub aspect estetic, în favoarea simbolului unic si unitar al ICR! Era evident ca la institutele culturale din Viena, Berlin, Madrid, Praga sau Varsovia – unele create dupa 2004 si functionând în câteva încaperi, adesea închiriate! – nu era nicio problema adoptarea noii sigle. Dar acolo unde existau binecuvântate antecedente si unde se formase cu greu o traditie, o patina a vremii, actiunea era aberanta. Personal, cred ca si în noile locuri si spatii unde exista recente institute culturale, spiritul locului trebuie respectat si o sigla personalizata se cuvine sa existe.
Am protestat în legatura cu Venetia, venind cu argumente legate de traditie si de continuitate, de specificul Institutului Român de Cultura si Cercetare Umanistica (Casa Romena sau Casa Iorga). Erau numai argumente de bun-simt, inclusiv îndemnul de a ocoli, pe cât posibil, schimbarea de dragul schimbarii, de a construi în continuare pe temeiurile trasate de antecesori, de a nu inventa si inova cu orice pret. Am invocat si publicul venetian fidel, care ne cunostea ca atare, dupa simbolul cel vechi. Am facut-o în deplina cunostinta de cauza, ca istoric si om de cultura, profesor universitar si membru corespondent al Academiei Române. Totul a fost în zadar! Era ca într-un roman kafkian! Nu stiu care dintre tinerii functionari ai ICR a judecat cele trei petitii si atentionari ale mele, dar pot spune cu mâna pe inima ca nu avea competenta necesara si nici caderea s-o faca! Într-un târziu, am fost partial ascultat, dar cu aerul ca mi s-a facut o mare favoare, ca unui lunatic, încapatânat, venit dintr-o lume revoluta: mi s-a dat voie sa pun si vechiul simbol lânga cele patru semicercuri negre ale ICR, obtinându-se o combinatie ciudata, deopotriva sub aspect logic si estetic. Am explicat ca fiecare institut avea specificul sau, ca marii barbati care le-au întemeiat între cele doua razboaie le-au imaginat diferite în unitatea lor, ca ele nu sunt proprietatea ICR. Aveam impresia ca vorbesc cu peretii, iar la pomenirea numelor lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Emil Panaitescu, Scarlat Lambrino, George Calinescu, Constantin Daicoviciu sau Marian Papahagi întâmpinam priviri sau raspunsuri ironice. Din explicatia care mi s-a dat (sibilinic!) am înteles ca raul nu era doar de forma, ca totul venea din politica culturala unica si unitara a ICR, care se voia un centru de necontestat, conducând cu mâna de fier tot ceea ce se afla sub autoritatea sa. Interesant de notat este ca nu numai vechea conducere a ICR nu se gândise la unificarea logo-urilor, dar nici Ministerului Afacerilor Externe, în care disciplina si centralismul erau la ordinea zilei (prin specificul institutiei), nu-i trecuse prin gând s-o faca!
Din acest episod – care poate parea marunt – am intuit ca vin vremuri grele pentru pretuitorii traditiei, ai valorilor consacrate, ai modelelor clasice, ai eruditiei si ca, sub masca modernismelor si post-modernismelor de tot felul, a preferintei pentru creatia contemporana, va urma o perioada de centralism fara precedent, de dirijism construit la sediul ICR, spre oprirea oricarei initiative care nu se potrivea cu tiparele trasate de mintile luminate care ne conduceau. Din pacate, nu ma înselam! Diplomatia culturala nu se facea la fata locului, de catre specialistii de la institutele culturale, ci exclusiv de catre corifeii ICR, care-si transmiteau directivele de pus în aplicare. Iar pentru conducerea ICR, parerile altora, diferite de cele adoptate de „comitetul director“, de directorii generali, directorii si referentii institutiei, erau socotite ofense si înabusite din fasa. Cum se poate imagina o activitate intelectuala exclusiv prin raporturi de subordonare, în cadrul carora principiul roman vechi de doua milenii – Audiatur et altera pars („Sa fie ascultata si cealalta parte“) – era complet ignorat? Alte aspecte si episoade vor ilustra aceasta defectuoasa întelegere a „colaborarii“ intelectuale.