O amintire de la facerea lumii...
articol aparut in Cultura, nr. 213 din 2009-03-05» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Traim vremuri în care, ametitoare, acceleratia vietii învecheste rapid întâmplari de ieri ce devin mai iute ca oricând amintiri de la începutul lumii. Parca ieri urmaream cu sufletul la gura una din putinele emisiuni tv în care doi eminenti intelectuali ne confiscau atentia discutând „altfel“ decât toti ceilalti obisnuiti ai micului ecran.
Acum, la putina vreme de atunci, emisiunea cu pricina a ajuns sa fie în ochii mei amintirea veche, frumoasa dar ruginita, a unui fapt petrecut da damult, în urma cu mai bine de un secol sau într-o alta era! Asta pesemne ca si din cauza raritatii ei. Dar sa trecem la chestiune … Spre sfârsitul emisiunii pe care o facea cu domnul Andrei Plesu, filozoful Gabriel Liiceanu era invitat de interlocutor sa indice de fiecare data un „lucru strigator la cer“ petrecut în saptamâna precedenta. Erau, de regula, „lucruri“ ce decurg din sfânta mare nerusinare caracteristica vietii publice si politice românesti. Când, de pilda, s-a instituit si anuntat celebra comisie prezidentiala pentru analiza regimului cazut în '89, filozoful s-a indignat ca de „un lucru strigator la cer“ ca responsabilul comisiei însarcinate cu redactarea „Raportului pentru condamnarea comunismului“ a fost gasit în persoana domnului Vladimir Tismaneanu, care pâna prin 1981 se ocupase în nu stiu ce publicatie a vremii de doctrina ideologica si viziunea politico-filozofica ale lui Nicolae Ceausescu si pe care le gasea fezabile si luminoase la acea data. Filozoful daduse peste acele lucrari
stiintifice procomuniste în exces ale politologului, se frecase la ochi nevenindu-i sa creada si exclamase indignat ca „e un lucru strigator la cer“ sa faci din fostul propagandist al lui Ceausescu judecatorul crimelor regimului pe care l-a slujit cu condeiul si cu mintea lui de atunci. Pozitia celui ce acceptase respectiva functie si postura i se parea imorala: o incompatibilitate flagranta între ce facuse omul, ca multi altii, în acel regim si ce ajunsese el sa fie pus sa faca dupa ce acesta cazuse. Probabil ca la indignarea, momentana, a filozofului va fi contribuit, dar poate ma însel, si incontestabila îndemânare si abilitate ale reputatului politolog de a se fi pus în serviciul a nu mai putin de trei presedinti: mai înainte, în serviciul lui Ceausescu a carui doctrina o ridicase în slavi, apoi al lui Iliescu, împreuna cu care a avut un amplu, comprehensiv si fructuos dialog cât o carte si, la urma, dar poate nu în ultimul rând, al actualului presedinte, care i-a concedat sefia respectivei comisii punându-i în mâna pâinea si cutitul în vederea Raportului pe baza caruia El, Supremul sa poata condamna, în fine, comunismul în numele anonimului si întregului popor român. Cu siguranta, toate astea trebuiau sa fie facute, învingatorii scriu istoria, chiar daca unii sunt mereu mai învingatori decât altii s.a.m.d. Oricum ar sta lucrurile, faptul e cert: la auzul vestii despre comisie si presedintele ei, filozoful s-a indignat si, cum spuneam, în emisiunea respectiva îl asigura pe dl Andrei Plesu ca „asta, draga Andrei, e un lucru strigator la cer“! Mai încolo, cu trecerea timpului, cum vazuram, indignarea filozofului s-a mai estompat, s-a decolorat pâna când nimic n-a mai ramas din ea. Mi se pare normal: vorbele lui Juvenal („indignarea face versul“) îl privesc numai si numai pe Poet, pe când Filozoful, el cata a judeca lucrurile acestei lumi cu maxima serenitate, fara ura si partinire, impasibil ca Zeus si întelept ca Buda. Indignarea, ea însasi, nu-i filozofica. Filozofica e razgândirea. Marturie sta ce a urmat. A urmat Raportul, publicat de o mare editura. A urmat o mare si sfânta prietenie. Au urmat discutii si dezbateri, altii au publicat si ei o carte criticând acel raport, dl Grigurcu si ceilalti critica critica Raportului, ce mai, o larga si libera confruntare de opinii într-o adevarata democratie în care fiecare poate sa spuna ce vrea si ce-i trece prin cap. În acest timp, reputatul politolog Vladimir Tismaneanu îi ia la rând pe marii bonzi ai comunismului, ultimul de pe lista, dar banuim ca nu cel din urma, Leonte Rautu, „perfectul acrobat“ se bucura în cartea ce-i este consacrata de o cunoastere temeinica si rara comprehensiune analitica pe care nu oricine o poate avea asupra unui personaj ca acesta. Se vede ca autorul stapâneste din interior materia, îsi cunoaste perfect eroul, îl întelege mai bine ca oricare altul, e suveran absolut pe subiect: cartea este realmente exemplara prin analiza, patrundere psihologica si nepartinirea verdictului ce cade asupra sinistrului personaj prins în carte ca musca într-o pânza de paianjen. Nimeni n-ar fi putut prinde si defini mai bine „perfectul acrobat“ ca un politolog de talia lui Vl. Tismaneanu. Scriitor din clasa celor foarte productivi, dl Tismaneanu tine si o rubrica saptamânala într-un cotidian, scrie si publica multe volume, carti importante de istorie politica prevazute cu o bibliografie impresionanta, participa la colocvii interne si internationale, intervine în dezbaterile pe care le pun la cale revistele: o prezenta dinamica si coplesitoare în agitata noastra viata intelectuala. Într-una din recentele sale contributii descopar o impresionanta nota confesiva, atât de rara încât merita sa fie consemnata. Articolul sau din numarul pe februarie al revistei „Idei în dialog“ poate fi socotit, din aceasta pricina, un fel de autoportret în oglinda. El se intituleaza „Apostazie si salvare: calvarul lui Whittaker Chambers“ si descrie, sub numele respectiv, o categorie mai larga, o întreaga clasa umana, a apostatilor, care, treziti din vraja unei iluzii periculoase, ca Saul din Tars pe drumul Damascului, devin adversarii ideii sau iluziei pe care au profesat-o: „Personaj de o moralitate profunda – scrie emotionant Vl. Tismaneanu –, el a crezut totdeauna în posibilitatea reconvertirii, în dreptul individului la eroare, atâta timp cât aceasta eroare nu implica dezastrul unei întregi colectivitati“. Cine este apostatul Whittaker Chambers, despre care dl Tismaneanu marturiseste ca a scris pentru prima oara în primavara anului 1989? „Nascut în 1901, Whittaker Chambers a facut parte dintr-o generatie care a cunoscut iluziile romantismului radical, ale comunismului ca mesianism revolutionar, s-a dedicat cu juvenila exaltare – subliniaza Vl. T. cu nu stiu ce patetism al confesiunii intime, personale – unei cauza utopice în care vedea solutia tuturor dramelor umanitatii. A îmbratisat comunismul cu un zel febril, ca pe o adevarata Buna Vestire. Intrat în miscarea de extrema stânga înca din anii de studii la Universitatea Columbia din New York, el se va consacra servirii comunismului mondial în chip total si cu desavârsire altruist. Intelectual de marca, obsedat de chestiuni etice fundamentale, W. Chambers nu va întârzia sa constate degenerarea sistemului sovietic într-o dictatura macabra (…) Integrat în aparatul secret al Partidului Comunist din Statele Unite (CPUSA), Chambers a devenit repede constient de amploarea actiunii de subversiune pusa la cale de agentii Moscovei, de formidabila ramificare a surselor de informatii si a formelor de influenta comuniste din aceasta tara. Asemenea altor intelectuali de seama ai acestui veac – si as pomeni aici numele unor personalitati precum Arthur Koestler, George Orwell, Max Eastman, Dwight Macdonald, Sidney Hook, Manés Sperber, Philip Rahv, Boris Souvarine, James Burnham, Nicola Chiaromonte, Ignazio Silone, André Gide, Panait Istrati sau Victor Serge – W. Chambers a înteles perfect semnificatia înscenarilor judiciare cunoscute sub numele de Procesele de la Moscova din deceniul al patrulea.
A înteles înaintea atâtor altora ca Moscova devenise capitala unui nou demonism … Ruptura cu comunismul nu mai putea fi amânata. La curent cu soarta atâtor defectori asasinati de fostii lor „camarazi“, Chambers va trai un timp în clandestinitate …“ As observa în legatura cu acest paragraf al tulburatoarei „confesiuni deghizate“ doar ca Panait Istrati „a înteles“, el, înaintea celor din lista apostatilor chipul schimonosit al utopiei si si-a vazut idealul „întinat“ la fata locului, în timpul calatoriei în Uniunea Sovietica, înainte cu mult ca alti ilustri europeni sa vrea sa se dezmeticeasca … „Whittaker Chambers – scrie mai departe Vl. Tismaneanu – s-a despartit de comunism cu amaraciune si greata, fiind convins ca fusese înselat de mirajul propagandistic al unui sistem esentialmente represiv. Asemeni lui Koestler, privea „mirajul“ comunist drept o cumplita amagire, o idila cu o vicioasa prostituata perceputa initial drept o imaculata virgina. Personaj de o moralitate profunda, el a crezut întotdeauna în posibilitatea reconvertirii, în dreptul individului la eroare (…). Nici macar dupa ruptura, victima a unui ocean de injurii si calomnii, nu a arborat postura de inchizitor.“ Idila cu „vicioasa prostituata“ au trait-o multi. Unii au profitat din plin de serviciile prostituatei constienti ca aceasta slujea cea mai veche, mai sigura si mai profitabila profesiune din istoria umanitatii. &a350;i au iubit-o pe prostituata doar pâna când „dreptul la reconvertire“ si la eroare s-a vazut asigurat de o temeinica plasa de protectie. Altii, în virtutea aceluiasi drept, s-au reconvertit si au cazut în gol: n-aveau plasa de protectie. „Perfectul acrobat“ beneficiaza întotdeauna de plasa de protectie. Articolul-confesiune al dlui Vl. Tismaneanu e, în felul sau, provocator de nesfârsite meditatii. Ca sa comit o blasfemie, mi-l pot oare imagina pe aparatorul crestinilor, convertitul Pavel, luând-o din nou, dar invers, pe drumul Damascului, spre a-l regasi la capatul lui pe inchizitorul Saul din Tars?! Câti apostati sau, pe limba poporului, „raspopiti“ n-au redevenit, în virtutea dreptului la eroare, inchizitori?! Se pare ca, îmi sopteste sâcâitorul meu Însotitor, n-ai înteles deloc nici de ce batrânul Nicolae Filimon pune sub titlul învechitului sau roman „Ciocoii vechi si noi“ bizarul motto „Cine se naste din pisica soareci manânca“. Asa e, n-am înteles nimic: n-am înteles nici macar ca din punct de vedere filozofic batrânul ramolit Filimon a încremenit într-un incurabil scepticism dogmatic neputând sa mai creada si sa înteleaga ca, la o adica, progenitura pisicii e capabila de schimbarea meniului.