Noi... doar cu aparatul!
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura sportului » venind din iarbă
Autor: CORNEL DINU
Criza începe sa ne puna din nou fata în fata cu pilda drobului de sare. Pe toate posturile & forumurile, floarea cea vestita a comentaristilor nostri împroasca panica. Si lumea o ia nu ca pe o viroza de primavara, ci ca pe o suferinta profunda – adevarata sperietoare cu coasa în mâna.
Paradoxal, tocmai echipele de fotbal cele mai chinuite financiar, tocmai echipele care au redus drastic confortul existentialist al vestiarului (de Otelul si Rapid vorbesc), tocmai ele au luat toate punctele. Se vede treaba ca frica de foame îl face pe român sa-si iasa mereu din opincile ce-l tintuiesc în glodul tarii si sa faptuiasca minuni de vitejie. Galatenii sunt sulfaiti în toate trebusoarele înca de pe vremea (sa tot fie vreo 150 de ani de atunci) când portul lor era plin de vapoare engelezesti. De fapt, englezii au fost primii negustori adevarati pentru noi la începutul secolului XIX, dar nu ei au adus fotbalul în Valahia, Moldavia si Transilvania, cum au facut în alte tari europene, ci austriecii; care austrieci, iata,
s-au reîntors ca mari proprietari în meleagurile de la gurile Dunarii, redevenind ce erau în timpul pritrocirii unirii. Am facut aceasta mica paranteza istorica pentru ca în ultimul timp am senzatia, atunci când îl vad pe conducatorul Marius Stan, conducatorul Otelului, ca ma uit la abil învârtitor de afaceri ce cocheteaza si în City dar si în Soho.
...nu dintr-o astfel de imagine se întrupeaza Rapiduletul. Copos dantuieste fanfaronard, cum ne-a tot obisnuit, cu tentaculele asfixiante ale sincopei economico-financiare. Desi vorbeste des despre marea unitate (ce merge pâna la sacrificiu) a întregii suflari rapidiste, în realitate Copos defileaza fara a scoate la vedere vreo hârtie cu însemnele Bancii Nationale, iar spiritul de lupta al zonei, cu o existenta prea des potrivnica, nu-i apartine si nici nu are nimic de-a face cu el. De aceea, nici nu cred ca e adevarat, asa cum se spune, ca Copos a fost activist: omul se-nvârtea pe la U.T.C., fiind mai mult un pontator de evenimente în urma carora pica câte ceva. Om practic, fara discutie!, intrase înca de pe atunci ucenic la ipocrizia ce
l-a blagoslovit neatent si nemeritoriu dupa 1990. Lânga Podul Grant, miracolul coeziunii, produs în ciuda vicisitudinilor cu care se confrunta echipa, este dat de cei doi rapidisti get-beget ce conduc echipa: Nae Manea si Rada. Am vazut ca pe lânga ei apare emblematic, iarasi, buclucasul Ricuta Raducanu, si nu-i rau deloc. S-a format astfel, din nou, un trio cu umor de calitate, gen „Tanta si Costel“, care aprinde linistea vestiarului, dupa atâtea suferinte nemeritate si dupa atacurile parca la baioneta prin care au iesit din iarna.
Desi am avut în timp câteva clinciuri verbale cu Rada, am intuit ca va redresa si aseza echipa. De aceea, îmi ridic palaria si îi dedic toate onorurile meritate de un om cu scaun la cap si cu picioarele bine asezate, aflat în comuniune totala cu zbuciumul acelui pamânt. Rapidul joaca si convinge chiar daca portareii le dau afara jucatorii pentru neplata chiriilor. si zau, ar fi mare pacat ca aceasta grupare de traditie sa nu-si aseze costurile si bilantul într-o matca sigura si sa nu-si continuie frumoasa poveste.
Si echipa lui Pascani, C.F.R.-ul, a luat maximul de puncte din aceste doua prime runde, dar n-a convins si ascunde veritabile bombe mistuitoare în ce priveste coerenta de joc (îndeosebi în atac) si atmosfera. Slovacul Uhrin aratat deja pisica unor sanctiuni financiare (probabil îndreptatite) armadei sale de jucatori. În subconstientul meu atât de încercat din ultimele luni (cu feluriti medici), ce nu se putea rupe, ci doar calma cu fotbal, ceva îmi spunea ca-i aproape imposibil sa-l faci pe soldatul Sveik sa ciocneasca cu Sancho Panza. Deocamdata doar s-au sadit semintele dezbinarii. O sa vedeti mai departe...
Cert este ca, dupa o prima etapa tare promitatoare – si în scoruri, si în calitatea jocurilor -, a doua prezentare in corpore a primelor noastre divizionare a fost secetoasa bine. S-au marcat doar noua goluri (!??): record nefast, daca se poate numi astfel, în sensul ca un numar atât de mic de goluri marcate într-o singura etapa nu s-a mai înregistrat de 77 de ani! Adica din 1932, când singura alta asemanare cu prezentul este legata de linia chilotilor jucatorilor, la fel de lungi si strânsi pe picior atunci ca si acum. (si tricourile erau cam la fel de mulate pe corp, dar nu la toate echipele). Bine-bine, te-ntrebi firesc, dar ce facem cu jocul ofensiv, pentru ca media este deprimanta: un gol de meci. Sa fie de vina lupta încrâncenata pentru puncte? Ineficacitatea în executii a atacantilor sau, pur si simplu, incapacitatea echipelor noastre de a avea continuitate în desavârsirea constructiei spre poarta adversa? Raspunsul contine câte putin din toate astea, dar, mult mai sigur, adevarul explicativ al unei astfel de situatii a fost rostit demult. Sunt antrenori care stiu sa pregateasca echipele si antrenori care pot defini schematic si prin automatisme ultimii 30 de metri. Ultimii sunt putini. Scrutând bancile noastre tehnice gasesti destul de multi fosti atacanti: Lacatus, Moldovan, Grigoras, Balint, Cârtu, Sabau: dar jocul de atac consistent al unei echipe nu este definit niciodata de postul pe care a jucat antrenorul, ci de felul în care antrenorul creeza sisteme de antrenament prin care sa-si aduca – cât mai liberi si mai surprinzatori – jucatorii în fata portii adverse. Acolo, desigur, intervine calitatea lor reala, adica precizia executiei finale. si ar mai fi un gând deslusitor. Cred, simt si vad ca, majoritatea antrenorilor nostri sunt mult prea preocupati sa se închida cu doua linii: mult 4+5 si putin 4+4. Drama este ca prin aceasta asezare defensiva rar reusesc sa aduca 4 sau 5 jucatori la poarta adversa, asa cum o fac adevaratele echipe ale continentului. Noi... doar cu aparatul.