Calatorie la capatul lumii
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura politică » Corespondenţă din Montréal
Autor: CONSTANTIN STOICIU
M-au însotit în România, spre mijlocul anilor '90, doi poeti de expresie franceza din Québec. Autori stimabili si cunoscuti ai Editurii Humanitas, binisor umblati prin lume, dar prea putin, daca nu chiar deloc, familiarizati cu fostul Est european socialist; în afara de, se poate presupune, prejudecatile si cliseele în circulatie, cu precadere cele despre România (dictatura, foamete, orfani, bolnavi de Sida, tranzitie haotica…).
Saptamâni în sir, calatoria lor a stat sub semnul întrebarii, chestiune de a cauta banii necesari pentru biletele de avion. Pentru ca, una este curiozitatea, sa-i zic culturala, si alta cheltuielile aferente. S-a gasit în sfârsit un minister, o oficina interesata de prezentul catastrofal si viitorul capitalist al României care sa finanteze transportul si cei doi poeti au aterizat la Bucuresti convinsi ca daca nu au ajuns chiar la capatul lumii, prea departe nu se gaseau.
În urma cu un an sau doi, o profesoara universitara de feminism, ajunsa si ea pe meleagurile noastre în misiune civilizatoare, se pierduse cu firea descoperind ca exista o universitate la Bucuresti. Cei doi poeti erau doar în vizita culturala si câteva zile, înainte de a da o raita la munte, poate mai putini emotivi si mai bine informati, n-au gasit nimic special de zis. Nu i-au tulburat nici copiii strazii, nici batrânii cersetori, nici puradeii ce se repezeau sa spele parbrizele, nici circulatia infernala si nici macar târfele cu amintiri proaspete din Turcia care le dadeau târcoale la hotel; copii fugiti de acasa, cersetori, tineri cu coafuri bizare care pândesc masinile la colt de strada si târfe erau si sunt si la Montréal.
Ceva totusi îi framânta. Ceva totusi cautau în foiala strazii. „Unde sunt tiganii?“, au vrut în sfârsit sa afle. Balabustele cu dinti de aur si fuste înflorate, care vindeau flori, erau prea folclorice, prea pitoresti si prea vesele pentru a le lua în serios. Bisnitari ochiosi si pisalogi mai întâlnisera si aiurea. Vremea burtosilor tuciurii cu pantalonasi colorati taiati sub genunchi, cu slapi, cu pieptul paros la vedere, lanturi grele de aur la gât si ghiuluri nu venise înca.
Ceea ce cautau, mi-au explicat, erau tiganii adevarati, autentici, tiganii discriminati, obligati sa razuiasca zidurile, sa înghita în plina zi dispretul majoritatii, pe scurt, tiganii din imaginarul Occidentului tolerant si dragastos pâna la uitarea de sine cu minoritatile de tot soiul si de toate moravurile. De atâtea pacate se facuse vinovat comunismul ca, daca în fostele tari n-ar fi existat tigani, inventarea lor pentru uz extern si lamentari lacrimogene, tâfnoase si moralizatoare n-ar fi fost o surpriza.
Întâmplarea le-a fost favorabila celor doi poeti. În apropiere de Râsnov, din mersul masinii, au descoperit deodata ceea ce cautau si eu n-as fi stiut sa le arat, atât de mizere sunt si unele sate locuite de români: un sir de case prapadite, aliniate de-a lungul soselei, femei de toate vârstele, cu fuste si baticuri de toate culorile, cu coliere din banuti de aur la gât, palavragind pe bancile din fata portilor, o multime de copii despuiati si câtiva handralai mustaciosi si cu burta goala tolaniti în iarba. O clipa mai târziu dupa ce masina s-a oprit, erau aproape toti în preajma noastra. Guralivi, curiosi, veseli, iuti la gesturi si cu privirea scormonitoare. Au cerut tigari, au cerut bani, au cerut dolari când poetii s-au simtit datori sa-i informeze de unde vin, s-au interesat în sfârsit cum se poate ajunge în Canada.
Unii dintre ei s-ar fi putut sa fi ajuns. Multi, putini, greu de spus, dar în acei ani puteau fi întâlniti si la Montréal tigani plecati nu se stie cum din România. Ici, colo, pe arterele comerciale din centrul orasului, momeau trecatorii cu alba-neagra. Din când în când, rabufneau în ziare povesti despre tiganci care ascundeau sub fustele enorme cam tot ce le cadea furisat sub mâna, chiar si televizoare. Câteva zeci de haine de blana ar fi fost furate dintr-un mare magazin cu o stupefianta ingeniozitate, ce-a pus pe gânduri politia obisnuita cu jafurile sub amenintarea revolverului. Tiganci tinere, târând dupa ele odraslele mari si mici, sa le plângi de mila, ar fi luat la rând si devalizat apartamentele din mai multe blocuri… Nimic altceva decât ispravi obisnuite, exasperante ce le însotesc trecerea printr-o tara sau alta.
De câtiva ani nu s-a mai auzit aproape nimic despre ei, clima riguroasa, politia, obisnuintele banditesti ale locului i-au convins probabil sa-si ia talpasita. S-a perpetuat doar preocuparea mai veche pentru soarta lor aiurea în lume, o preocupare printre altele tot atât de virtuoase. De înteles de aceea ca cei doi poeti datorau oficinei care le platise biletele de avion o marturie culeasa la fata locului, fie aceasta si poetica.
La capatul lumii sau mai pe aproape, calatoriile platite de altii au pretul lor.