Nostalgia valorilor si a bunului simt
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Printre cele „127 de vorbe memorabile ale lui Alexandru Paleologu“, culese de Oana Enachescu si ordonate tematic în ultima sectiune a volumului „Nostalgia Europei“, la care m-am referit si în numarul precedent, este si aceasta: „Umblatul descult da mersului o anumita ingeniozitate, armonie si arta. E o întreaga filosofie a mersului descult. Nu întâmplator o practicau Socrate si toate sectele gimno-sofiste“. Desi am citit, cred, cam tot ce a scris Al. Paleologu, „vorba“ aceasta nu mi-o mai aminteam. Îmi aminteste însa ea, acum, de un început de vara, care devine tot mai îndepartata, când s-a petrecut una din întâlnirile mele cu Alexandru Paleologu, la Iasi, venit atunci în orasul nasterii si copilariei sale pentru o afacere de familie.
Tânarul, pentru ca arata foarte tânar, cu toate ca se apropia de 60 de ani, cu alura de student, cu o geanta pe umar, era aproape descult; în picioarele goale nu purta decât niste sandale usoare si cât se poate de decoltate. O tinuta lejera, aparent neglijenta, care m-a frapat printr-o, as spune, speciala eleganta. Fireasca, simpla, placuta.
L-am întâmpinat la aeroport si n-am scapat prilejul de a-l invita la Radio, unde lucram, pentru a purta o convorbire, care avea sa dureze mai bine de o ora. Am publicat-o apoi în revista „Convorbiri literare“ si într-o carte de interviuri. Ajunsi în studio, desi nu mai fusese niciodata la postul de radio Iasi, Paleologu parea sa fi plecat de acolo numai cu câteva ore în urma pentru a se plimba putin prin orasul despre care avea sa-mi spuna: „Trebuie sa va marturisesc ca putine lucruri îmi plac atât de mult ca peisaj urban, ca instalare a unei cetati în spatiu, cum îmi place Iasul. Profilul sau vazut din avion sau de pe o înaltime este superb, el se instaleaza în spatiu cu o gratie, cu o eleganta si un stil într-adevar comparabile cu ale cetatilor italienesti“. De-a lungul înregistrarii interviului care a durat circa o ora, fermecatorul meu interlocutor a facut si alte marturisiri. De exemplu, aceea ca i-ar fi placut sa fie membru al unui parlament de la sfârsitul secolului al XIX-lea si începuturile celui urmator. Destinul a vrut ca peste aproape un sfert de veac de la acel interviu Alexandru Paleologu sa ajunga senator, însa cu o suta de ani mai târziu, într-un parlament de la finele secolului XX si începutul noului mileniu. Nu-mi dau seama cum s-a simtit în el, dar eu, de câte ori îl vedeam la televizor, în acea aula, mi-l imaginam repetând, fie si pentru sine, faimoasa constatare a lui P.P. Carp, omul care a dominat scena politica româneasca timp de o jumatate de veac: „Domnilor, aistia suntem si altii de la Viana nu mai putem aduce!“. Dar nu parlamentarul sau ambasadorul atipic, la Paris, în 1990, intereseaza în primul rând la autorul „Bunului-simt ca paradox“, ci scriitorul, intelectualul, „maniacul lecturii“, umanistul care afirma „cu autoritate si aplomb“ ca daca esti inteligent, poti fi fericit. Asta, cu toate ca prostia e un agresor puternic ce nu atipeste (precum Homer) niciodata, spre deosebire de inteligenta care e fatalmente intermitenta: „Ati observat ca, de câte ori se vorbeste despre prostie, asa, în general, se supara foarte multa lume? E gresit a crede ca prostii nu-si dau seama ca sunt prosti. Stiu foarte bine ca sunt si au un instinct infailibil în a detecta inteligenta si în a se mobiliza împotriva ei, spontan si organic, sistematic si înversunat“.
Admirator al civilizatiei urbane si dispretuitor al celei rurale, nu o data nedrept cu literatura ce are ca tema satul, problema taranului,
Alexandru George se arata, în cartea alcatuita de Cristian Badilita si Tudorel Urian, încântat de orasul în care s-a nascut, traieste si scrie – Bucuresti. Ca în orice mare iubire, nici aici masura pare a nu-si avea rostul. La urma urmei, fiecare moare cu iubirile sale de gât. Al. George evoca, pe baza de marturii, un Bucuresti care, la începutul secolului al XIX-lea, uimea prin marimea sa, ce o întrecea pe aceea a Berlinului si care, desi „capitala unui principat subjugat de turci (…), pastra totusi toate elementele unei guvernari si ale unor structuri urbane, deopotriva prin monumente care erau foarte numeroase…“, fiind totodata „un oras foarte dinamic“, ceea ce i-a tentat pe greci sa-i traduca numele prin Hilariopolis – „orasul veseliei“. Dincolo de invocarea unor date si realitati atestate istoric, cum ar fi faptul ca în epoca interbelica Bucurestiul si-a triplat populatia (de la trei sute de mii la un milion de locuitori), descrierea urbei, altminteri, din pacate, asezata cum nu se putea mai nefericit la rascrucea tuturor vânturilor si valurilor de praf ale Baraganului si traversata de un râu neînsemnat, se resimte în imaginatia si elanul epic ale prozatorului. Privind în trecut, scriitorul vede un Bucuresti cu „foarte numeroase monumente“, iar astazi si, fireste, în viitor, l-ar dori cu toate casele vopsite în alb. Argumentul este unul la care, marturisesc, nu m-as fi asteptat: „Varul, acest caracter varos, era o nota distinctiva a Bucurestiului si corespundea unei realitati. Pentru ca repeta, de fapt, coloristica satelor“(!?). Nu ma mai surprinde însa ceea ce spune Al.George despre Marin Preda: „Eu am convingerea, de altfel întarita de marturiile celor care l-au cunoscut, ca Marin Preda, care a venit în Bucuresti în timpul razboiului, nu a intrat în viata lui într-o casa burgheza, macar ca a mea sau a domnului Alexandru Paleologu, unde îti deschidea o subreta si erai invitat într-un salon. El a trait într-o periferie pâna în anii '50 când a devenit scriitor, iar mai apoi a convietuit cu niste boeme dezaxate, precum Aurora Cornu, cu care locuia în apartamentul unui burghez care fusese dat afara din casa. Ce idee îsi poate face despre societatea bucuresteana interbelica un om care nu a avut niciodata legatura cu aceasta societate?“. Numai ca însusi Al. Paleologu, cel caruia îi este dedicat volumul în semn de omagiu îl contrazice: „Marin Preda era un domn. Valorile pe care miza, optiunile sale în cultura si în viata publica erau ale unui domn, adica ale unuia care se simte bine numai între egali, considerându-se egalul oricarui ins realmente uman, prin inteligenta si sentiment. Se asemana mult, asa îmi pare, cu Pierre Bezuhov, cel mai desavârsit domn dintre toate personajele literaturii universale“.
Acum, la împlinirea a 90 de ani de la nasterea lui Alexandru Paleologu, as adauga câteva „vorbe memorabile“ ale celui ce a scris „Despre lucrurile cu adevarat importante“, la cele 127 „culese si prezentate de Oana Enachescu“ din volumul „Nostalgia Europei“. Unele le extrag din volumul „Timpul n-a mai avut rabdare: Marin Preda“, aparut în 1981, la Cartea Româneasca, sub coordonarea si cu prefata lui Eugen Simion, si din interviul amintit, din 1976.
Despre talent în critica:
„…în critica talent e acelasi lucru ca si în literatura. Scriu despre carti asa cum altul scrie despre amor sau despre ambitie“.
Despre metoda în critica:
„Invocarea metodei, discutiile interminabile despre lectura etc. – de altfel întotdeauna inteligente, rezultatul unor foarte legitime demersuri ale mintii – risca sa inhibe, sa stereotipeze activitatea curat critica. Este ridicula inventarea unei terminologii simbolistice pentru a spune lucruri comune si întelese de orice minte cultivata si obisnuita cu arta. Spiritul stiintific indispensabil criticii nu trebuie confundat cu scientismul, care este totdeauna caricatura si înfundatura lui. De altfel, remarcati ca oameni inteligenti si oameni prosti fac treaba la fel de buna când se avânta pe terenul acesta scientist în cercetarea literaturii.
Despre „Istoria literaturii de la origini pâna în prezent“:
„ O istorie întreaga de la origini pâna în prezent cum a dat Calinescu este o întreprindere eroica, extraordinara, care cred ca tine de genul epic si când spun asta ma refer la sensul clasic de epopee. Istoria lui Calinescu e o epopee a spiritului românesc încorporat în literatura. Ea începe cu o invocatie care s-ar putea asemana cu «Cânta zeita…». Cam asa suna prefata si începutul acestei formidabile carti“.
Despre un personaj al lui Marin Preda:
„«Îmi dadeam seama, suntem tarani, nu mahalagii», spune în «Viata ca o prada» acea minunata faptura, Florica, iubita parasita a lui Ilie; ea, cea mai umila creatura cu putinta, spune aceste cuvinte cu constiinta clara a unei apartenente nobile“.
Într-unul din ultimele interviuri, Alexandru Paleologu marturisea ca a recitit „Razboi si pace“ de vreo 14 ori de-a lungul vietii. Prima data, si-a amintit el, a citit capodopera lui Tolstoi la vârsta de 15 ani. Atunci a plâns, dar chiar si la lecturile ulterioare i-au dat lacrimile, s-a confesat Conu Alecu. Întrebat daca crede ca un tânar de astazi ar mai plânge citind „Razboi si pace“, Paleologu a raspuns sec, în stilu-i inimitabil: „Daca nu este idiot, sigur va plânge!“