Critica si masura
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura polemică »
Autor: DAN BERINDEI
Este firesc ca opiniile oamenilor sa fie diferite si variate. Am trait peste jumatate din viata \ntr-o lume \n care domnea doar sensul unic. Am avut \nsa prilejul, cu patru decenii \n urma, sa primesc o lectie a tolerantei pe care fiecare trebuie s-o aiba fata de opinia diferita a celuilalt si as adauga nu numai toleranta, ci si respectul! Lectia aceasta am primit-o la Toulouse, \n toamna extraordinarului an 1968, cand, \n urma vizitei la Bucuresti a profesorului polonez Lesnodorski, am fost invitat de profesorul Jacques Godechot sa particip la un colocviu consacrat abolirii feudalitatii \n Europa. Au fost atunci cateva luni minunate \n care pasaportul a stat la Academie si Ion Goliat, secretarul general adjunct, mi l-a \nmanat pe loc, la simpla prezentare a invitatiei primite. Din pacate lucrul nu avea sa se mai repete, cel putin \n ceea ce m-a privit! Era prima mea vizita \n Franta, tara pe care am descoperit-o cu \ncantare. Nu voi uita niciodata prima mea plimbare matinala prin Paris de la Gare de l'Est spre Passy...
Dar revenind la lectia pe care am primit-o, imi amintesc si astazi duelul permanent din timpul celor trei zile de colocviu dintre profesorul Mousnier, decanul istoricilor francezi de dreapta in acea vreme si profesorul Soboul, istoric marxist. O polemica profesionala, in care fiecare isi apara ferm pozitiile, insa intr-un dialog politicos, chiar de reciproca reverenta. In timpul pauzei de pranz l-am auzit, cu stupoarea celui care venea din „alta lume“, pe profesorul Mousnier intrebandu-l pe adversarul sau ideologic: „Albert vous êtes libre? Allons déjeuner ensemble“. Una era polemica stiintifica si altele erau relatiile umane!
Mi-am amintit de acest episod al vietii mele cu prilejul citirii, cu destula amaraciune, a unor observatii de lectura ale tanarului – pentru mine, cel putin ! – istoric Ovidiu Pecican privind un recent volum al meu – „Portrete istorice ale romanilor“ (Bucuresti, Editura Compania, 2009). Intr-adevar, „miza“ acestei carti a fost „exemplaritatea“ si „modelele intru romanitate“. Dupa mine – pentru a raspunde unei intrebari a prezentatorului volumului – romanitatea i-ar defini pe cei care au constiinta si se considera a fi romani, aici putand fi cuprinsi si cei care etnic n-ar fi romani, dar prin formatie si constiinta apartin acestui spatiu, fie el si mioritic, si-l indragesc!
Imi atribuie acelasi prezentator viziunea unei destabilizari a fiintei nationale, „presupusa tendinta de anihilare a fiintei nationale romanesti“. Spre neplacerea sa, trebuie sa-i confirm ca din pacate intr-adevar aceasta a fost una dintre motivatiile editiei a doua a volumlui in cauza, in afara unor firesti completari si revizuiri. As mai adauga ca-mi pare rau, dar trebuie sa marturisesc ca si dansul este unul dintre istoricii care contribuie la aceasta situatie, fara indoiala existenta si care este de plans, mai ales ca n-o constatam la vecini de-ai nostri cum ar fi ungurii si polonezii atat de legati de trecutul lor. Desi cuvintele inscrise pe coperta si la care se refera repetat tanarul meu oponent nu-mi apartin, ci editurii, imi exprim intreaga solidarizare cu ele, deoarece exprima si gandurile mele.
Am mai aratat-o in scris, dar o mai fac si de data aceasta! Intr-o lume in care, desi aflate in altfel de relatii, natiunile isi pastreaza functiile, mai ales cand este vorba de mici natiuni, mai sarace, ele nu trebuie sa renunte la a fi ele insele. In noua Europa asistam la divergente economice intre marile state ale Occidentului. Europenii apuseni n-au renuntat la constiinta de a apartine unei natiuni sau alteia; cu atat mai putin fac acest lucru vecinii nostri. De ce sa renuntam la fiinta noastra pentru a imbraca o haina care inca n-a capatat un real caracter universal si pe care-l va capata probabil dupa inca un numar de generatii?
Daca a respinge renuntarea la fiinta si identitatiea nationala inseamna a fi nationalist, atunci sunt nationalist, in sensul de a fi aparatorul propriei natiuni! „Romanismul – cuvanta Balcescu tinerilor sai conationali, la sfarsitul lunii decembrie 1846 – dar e steagul nostru, supt dansul trebuie sa chemam pe toti romanii“. Nu cred ca astazi aceste cuvinte nu mai sunt actuale. Sunt convins ca principala cheie a iesirii din labirintul in care ne gasim este regasirea noastra de sine, este retrezirea noastra ca romani, este parasirea egoismului individualist pentru a fi cu totii mai intai fiii acestei tari cu dorinta de a contribui la mersul ei inainte, la afirmarea ei.
Este adevarat ca dupa 1989, abia dupa pensionare, am avut tardiva satisfactie de a fi chemat sa tin cursuri tinerilor studenti in primavara 1990, iar apoi in martie 1991, marea satisfactie de a fi ales membru al Academiei Romane, „patria mea cea mica“, pe care de doua decenii o slujesc, ajungand, aproape nonagenar, sa fiu ales de colegii mei ca unul dintre vicepresedintii ei. Dar tot atat de adevarat este ca Academia n-are si n-a avut nimic de a face in aceasta perioada nici cu impostorii si nici cu incompetenta institutiilor, decat in masura in care a luat pozitie prin declaratii impotriva unor stari de lucruri si situatii necorespunzatoare. Deci nu inteleg „nedumerirea“ criticului meu fata de pozitia mea critica si nici nu pot accepta insinuarea ca as fi patronat intr-un fel ceea ce reprezinta obiectul observatiilor mele.
Amintind cu o ironie, de care ar fi bine sa nu uite cand va ajunge la aceeasi varsta – sa-l ajute Dumnezeu! – despre „armele varstei“, preopinentul ma mai invinueste ca as ramane tributar „vechii informari“ si as relua „cliseele stiute“ si as fi inferior „ca plasticitate“ lui Iorga, Sadoveanu – ceea ce, cu o cuvenita modestie, as putea fi de acord – dar si lui Dimitrie Almas si lui Mihail Drumes. Ca cititor, dansul este liber sa aiba aceasta opinie, i-o respect si ii las si pe ceilalti sa judece, dar as vrea sa-i precizez ca eu nu am urmarit sa realizez o opera literara, pentru care dupa opinia dansului n-as avea „inzestrarea pe masura“ si – de data aceasta – nici o lucrare rezultata dintr-o speciala cercetare stiintifica, ci doar o evocare istorica a unor personalitati. Trebuie sa resping si insinuarea ca „peste umarul celor portretizati“ am urmarit „propriul chip“. Cred ca nu as putea pretinde sa ma compar cu Stefan cel Mare sau cu Ion C. Bratianu! N-as putea fi apropiat candva – de vreun eventual portretist – decat de vreunul dintre istoricii mari sau mai mici pe care i-am evocat, dar acest lucru nu-mi apartine si nu-mi va apartine mie, aflat la capatul unei vieti si nici n-a reprezentat obiectivul demersului meu!
Tanarul meu critic ar fi dorit sa evidentiez trasaturile negative ale personalitatilor evocate, furnizandu-mi si elemente negative legate de Stefan cel Mare ori Bratianu. In cele cateva pagini dedicate fiecarui portret am vrut sa scot in relief ceea ce ramane astazi esential in caracterizarea locului pe care cel portretizat l-a ocupat in cursul istoriei nationale, ceea ce face ca respectivii sa merite cinstirea noastra. Fara indoiala ca orice om pe acest pamant a avut si are si parti negative, dar ceea ce intereseaza in primul rand este imaginea de ansamblu. Printre istoricii evocati am introdus si unii de dimensiuni mai modeste, dar care si-au avut rostul lor si care prin contributiile lor au asigurat si ei mersul inainte al istoriografiei noastre, cum ar fi evocatul Gheorghe Bezviconi. Nu se cuvine a fi dati uitarii, mai ales de catre mine, care i-am cunoscut in vremuri grele. Si, de asemenea, Mircea Malaeru, fruntas al taranimii in epoca Unirii, ca si moldoveanul Ion Roata, merita infatisati unui public mai larg decat cel al „expertilor“.
Daca perceptia preopinentului meu este aceea ca am vrut sa realizez „o salata frumos asezonata“ dupa „gustul“ meu „extravagant“ si ca am facut un „joc“, trebuie sa marturisesc ca imi pare ciudata reactia sa, nu fata de mine, umilul autor, dar fata de galeria personalitatilor pe care a intalnit-o in volumul meu si care nu meritau sa fie cufundate in otetul criticii sale! Dar, totodata, dincolo de orice, trebuie sa marturisesc si incorigibilul meu optimism. Sunt convins ca „timpurile de tranzitie“ se vor incheia, ca vom reinvata cu totii sa ne pretuim natiunea si pe cei care au slujit-o si de asemenea sa ne comportam cu masura si buna cuviinta!