Anthony Minghella, memorabil!
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Autorul „Pacientului englez“ (noua premii Oscar în 1997), al lui „Cold Mountain“ (un Oscar, 2004), regretatul Anthony Minghella (1954-2008), s-a apropiat o singura data de scena de opera. A facut-o pentru o coproductie cu „Madame Butterfly“ de Puccini la English National Opera si Teatrul National Lituanian de Opera si Balet, spectacol preluat imediat la Metropolitan, în deschiderea stagiunii 2006-2007, ca prima optiune repertoriala a noului manager general, Peter Gelb. În aceasta primavara, marele teatru newyorkez a reluat productia si a transmis-o simultan pe posturile internationale de Radio si în salile de cinema, Bucurestiul fiind inclus printre cele 800 de orase beneficiare ale proiectiei.
Acum, dupa spectacol, sub impresia impactului puternic pe care viziunea lui Minghella mi-a lasat-o, gândesc ca împlinirea celebrului regizor s-a produs în teritoriul liric. Cântecul sau de lebada a fost în comuniune cu muzica lui Puccini... Mai mult decât orice platou de filmare sau orice decor natural, mai mult decât orice ochi vigilent de camera, scena de opera si suportul sonor i-au pus la dispozitie cadrul fizic si imaterial pentru esentializari, pentru stilizari, pentru simbolistica. Nu stiu daca pelicula îi putea oferi atâtea oportunitati. Poate teatrul de proza, dar si acolo i-ar fi lipsit o partitura de geniu.
Decorurile sunt simple, panouri liniar-glisante, tipic japoneze, delimiteaza casa geishei. Nu e nevoie de mai mult. Fundalul scenei, gol, iluminat violent în rosu sau bleu serveste ca proiectie a siluetelor ce urca în scena, fie ca sunt Butterfly si prietenele, Bonzo si furiosii sai companioni ce flutura amenintator uriase bice – panglici, fie ca este vorba de alte personaje. (Imaginile mi-au amintit de montari ale lui Giorgio Strehler în anii '70 la Scala din Milano, „Macbeth“, „Simon Boccanegra“...)
Costumele sunt de o coloristica socanta prin bogatie si armonie. Extravaganta desenelor impresioneaza la cele ale lui Bonzo, Yamadori sau Goro. Jocurile de lumini pun în valoare diversitatea nuantelor, le schimba tentele de la cele crude, de miez de zi, pâna la clar-obscururile serii de dragoste. Simfonia culorilor este infinita. O mare de flori rosii decoreaza casa în asteptarea pribeagului american. Iar la final, rosul violent inunda trupul fara viata al eroinei, din care esarfe lungi, de aceeasi culoare, izvorasc si cuprind toata scena, facând ca desirantele acorduri orchestrale sa fie si mai cutremuratoare. Într-adevar, exista în montarea lui Minghella o simbioza a imaginii cu sunetul cum rar am întâlnit în timpurile noastre, pe o scena de opera. Iata adevaratul concept de Regietheater! A reusit o perfecta îmbinare între traditional si modern, izvorâta dintr-o ideatica rafinata, bazata pe filosofia de viata, gândirea si spiritul extrem-orientale. În context, relationarea cu civilizatia americana, reprezentata de Pinkerton, Sharpless si Kate, a fost perfecta.
Momente ce transcend în absolut sunt însotitoarele marelui duet de dragoste care încheie primul act. Puccini a picurat aici una din cele mai profunde marturii sonore dedicate pasiunii nemarginite, atractiei erotice. Minghella a amplificat-o si i-a înconjurat pe cei doi îndragostiti (si tot spatiul scenic cuprins de întunericul noptii) cu o multitudine de lampioane manevrate de siluete cvasi-invizibile care le misca domol, senzual. Cio Cio-san si Pinkerton par teleportati în lumea infinita a sferelor ceresti. O ploaie de petale rosii si roz curge din înalturi, învaluindu-le iubirea. Memorabil!
Miscarile le reproduc pe cele japoneze originale, gestualitatea subtila, completata de alambicatul joc al evantaielor, ritualurile induc o atmosfera de seducatoare autenticitate.
Surpriza a venit la aparitia copilului eroinei. O... marioneta! O marioneta delicioasa si plina de candoare (e oare posibil?), mânuita de trei artisti papusari ramasi în penumbra, care îi manevrau capul, bratele, picioarele. N-as fi crezut ca voi fi cucerit si impresionat. În mâinile acestor maestri, papusa a prins parca viata, a palpitat împreuna cu mama ei, în miscari expresive. Nu voi uita niciodata cadrajul asteptarii lui Pinkerton de catre Suzuki, Cio Cio-san si micutul cuibarit la pieptul mamei. Celebrul Cor mut a fixat dulcea reverie.
La Londra, Vilnius si New York, Anthony Minghella a semnat productia, deci conceptia generala. În jurul lui, alti maestri: regizoarea si coregrafa Carolyn Choa (sotia lui Minghella), decoratorul Michael Levine, semnatara costumelor Han Feng, lighting designer-ul Peter Mumford si papusarii de la Blind Summit Theatre. O echipa perfecta!
Soprana Patricia Racette a înlocuit-o în rolul titular pe initial anuntata chiliana Cristina Gallardo-Domâs. Americanca a demonstrat ca este o artista cu apta vocalitate pentru talmacirea dificilei partituri, cu potrivite abordari dramatice mergând pâna la expresii sfâsietoare, de mare tragism. Angajamentul ei scenic a crescut rapid pe parcursul spectacolului, mergând pâna la un final zguduitor. Racette cânta cu usurinta, rolul este preparat cu minutiozitate si bun gust artistic. Un oarecare vibrato deranjeaza câteodata în pasajele de linie, dar frazarea este frumos condusa, cu nuante bine inserate. Sunetele înalte sunt penetrante si stralucitoare, chiar daca Re bemol-ul supra-acut din finalul intrarii în scena a lui Cio Cio-san din primul act a fost evitat. Ce-i drept, însusi Puccini a notat alternativa comoda.
Un glas robust a afisat tenorul Marcello Giordani, si el cu un usor vibrato în registrul acut, dar cu acea italianità în expresie atât de necesara. În celelalte roluri au fost distribuiti Maria Zifchak (Suzuki), Dwayne Croft (Sharpless), Greg Fedderly (Goro), Dean Peterson (Bonzo), Edyta Kulczak (Kate), David Won (Yamadori) si Keith Miller (Comisarul Imperial).
Excelent a dirijat americanul Patrick Summers! Prin bagheta lui, minunatele ansambluri ale Operei newyorkeze au fost patrunse de spiritul puccinian, de la extazul liric la tumultul dramatic, totul sustinut cu sunet când aerisit, când dens. Derularea a fost metronomica.
„Madame Butterfly“ la Metropolitan, autor suprem Anthony Minghella, un spectacol de neuitat!