Safirul si natura evanescenta a inspiratiei
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura spectacolului » adevărul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Daca brutalitatea sau anostul domina scena romaneasca de teatru, noua premiera a lui Razvan Mazilu de la Teatrul National din Timisoara a \nsemnat, cu adevarat, o desfatare estetica: „Remember“, dupa nuvela omonima a lui Mateiu Caragiale, \n regia, coregrafia si costumele concepute de Razvan Mazilu, decoruri si video realizate de Dionisis Christofilogiannis, sound design semnat de Vlaicu Golcea (\n fapt, un colaj din Wagner) si light design de Florian Putere. Un spectacol uluitor, care amesteca taramuri ambivalente, maluri estetice miscatoare, sub atotcuprinzatoarea constelatie a revenirii la frumusete. Adica la acea categorie cu care Arta echivala la \nceputuri.
Ceea ce defineste „Remember“ de la Timisoara e maniera extrem de inteligenta a lui Razvan Mazilu si Dionisis Christofilogiannis de a recupera traditia dandysmului – spirit, estetism si eleganta –, sub tutela lor comuna, Cultura. Cu marea Arta, ca depozit stratificat al spiritului, in esenta sa supraumana, se conecteaza permanent toate nivelurile spectacolului. La inceput, naratorul arunca din stiva de hartii tot ce e personal pentru a pastra numai observatiile lui Baudelaire si Proust. Dulceata si seductia spectacolului vin din folosirea asumata a tuturor formulelor de frumos si din alunecarea nesfarsita intre realul (fictiunii) si trans-realul din imaginarul lumii, din care cel al naratorului primeste doar minuscula parte de har.
Globuri albastre si argintii curg cu luciri metalice pe fundalul video. Aubrey de Vere (Razvan Mazilu) gol, ridicat din somn, se incheaga din transparenta unei perdele al carei vartej il suge inauntru. Pus in miscare de poveste, revine in scena ca ghem inform, inca nedesprins de haos, doar pe jumatate intrat in ordinea lumii. Din ascunzisurile spectacolului se intrezaresc permanent categoriile de suprarealitate, favoritele romanticilor (arta ca realitate secundara, de gradul doi, reflex al celei esentiale), acum recompuse de dandysm in jurul nemuritorului „Viata e vis“. Caci tema centrala, pendularea intre realitate si vis, are puterea inca sa acopere lumea de mister. A fost sau nu Aubrey de Vere la Berlin, in 1907? Era barbat sau femeie? Nobil sau tarfa? Si cu ajutorul imaginii, semnele de intrebare se transforma in cel mai evanescent lucru: inspiratia. Inainte sa se pulverizeze definitiv in inexprimabil, Sir Aubrey ii va da naratorului pana ca sa-si scrie Opera.
Si daca din spectacol picura subliminal o seductie care taie respiratia e pentru ca „Remember“ se compune din alchimia marilor reverii: frumusete, decadenta si esente de viciu din cale afara de imbietoare. Postura aristocrata si splendoarea lui Razvan Mazilu, ca veritabil dandy, in halat somptuos, albastru, cu fluturi duplicati pe ecranul din spate, incheaga aerul rarefiat, estetizant al spectacolului in aceeasi masura ca si conceptul video al lui Dionisis Christofilogiannis. Aubrey de Vere, cu blana roz pe umar, urca scarile cu lunga-i trena albastra rasfirandu-se pe ele, cu manusi albe si toate inelele albastre de „Ceylan“ peste, asa cum l-a vrut Mateiu Caragiale. Camera se ridica de pe anteriul sau pe un tablou celebru. In vestimentatie si personaj, imaginea inglobeaza o traditie de secole, folosindu-se cand de artefacte de orfevrarie, cand de picturile lui Van Dyck sau Pieter Van der Faes. Fiecare miscare a dandy-ului acceseaza straturi succesive ale Culturii.
Dar paradigma frumosului, distinctiei, elegantei, rafinamentului si artei inglobate intr-un singur om devoaleaza permanentul dublu negativ al lor. In perpetua estetica a contrariilor, ecuatia afirmatie-negatie va preschimba frumosul in inversul sau: decrepitudine, efemeritate, moarte si trup flasc. Din asemenea nod de stravechi sensuri in care frumusetea deblocheaza finitudinea, spaima de extinctie si de uratire, imaginile video ale lui Dionisis Christofilogiannis fac o veritabila piesa de arta contemporana: gol, in corset, cu capul bandajat, lui Razvan Mazilu i-au fost indesate in gura foarfece si obiecte medicale. Toate, metalice. Seringile improasca un lichid albastru. In locul consacrat al desfatarilor – baia inconjurata de coloane clasice –, Sir Aubrey intra in cada plina cu un lichid albastru, cu inelele lui albastre, ca o papusa teapana, fardata cu albastru. Anteriul albastru ii atarna pe margine, din spatele marii carti de ocultism, chipul vinetiu i se reflecta in valuri. Apoi va trece, imbracat somptuos, printre siruri de oglinzi. Lumina distinsa, apanajul frumosului, se transforma in albastru elegant cu lucirile argintii, metalice ale noptii sau mortii. Nu este poezie, ci ceea ce se vede pe ecranul video: modul artistului vizual de a integra cromatic ideea, frumusetea si morbidetea, fata si reversul unei realitati pline in obsesia monomaniacala pentru albastru, eleganta si distinctie, preluand exact sugestia din nuvela lui Mateiu Caragiale.
Coregrafic, ideea se intregeste prin plastica exceptionala a miscarii, in scena cu Razvan Mazilu ca lebada neagra, in carje, cu tutu si desu-uri frez decadent, dansand pe poante si poticnindu-se bolnav pe „Cavalcada“ din „Walkiria“. Energia slabeste pana la neputinta, vitalitatea scade pana la incapacitatea de a se misca: o lebada neagra, gratioasa sontac-sontac, in spasmele mortii. Pe ecran, fluturii, vlaguiti si ei, aluneca rapid in jos. Frumusetea si morbidetea stau din nou lipite, in aceeasi fina resuscitare a traditiei culturale. „Seductia este moartea unei realitati si nasterea unei aparente“ suna moto-ul spectacolului, preluat din Jean Baudrillard. In miscarile frante de papusica dezarticulata, care si-a pierdut capacitatea de a placea, intr-una din cele mai frumoase scene ale spectacolului, curge sangele cald al expresivitatii. Acum seductia se rigidizeaza. In lipsa unei alte himere care sa redesfaca o noua portiune de adevar, de esential ce se poate priza la un moment dat, viata ingheata.
Vizual si coregrafic, estetismul spectacolului se sustine fara pata prin insumarea unei intregi diversitati de sensuri si expresii din traditia dandysmului. Dar regizorul Razvan Mazilu stie sa rasuceasca maniera astfel incat si teatral montarea sa arate impecabil, dezvoltand relatia ramificata dintre Domnul M si un Aubrey de Vere mut, care se expima numai prin dans. Adica dintre scriitor si inspiratie/esenta/realitate primara. Ambivalenta domina si aici. Ca arhetip, dar mai ales ca realitate in carne si oase, de Vere naste continuu pulsiuni si reactii in cel ce intra in legatura cu el. Alintul natural din vocea copilaroasa a actorului Ion Rizea, cu sonoritati dulci, cu nuantele sale deloc agresive, se adecveaza bine celebrarii frumosului din care naratorului din „Remember“ i se da privilegiul sa-i contemple o secunda din splendoare. „Nu se iese astfel in lume, il cearta el. Ce a fost cu infatisarea asta de dantuitoare?“. Iar de Vere, la limita fragilitatii (cu un Razvan Mazilu atat de vulnerabil!), se cuibareste in fotoliu si plange. Replicile au subtext, relatia cu moartea e presimtita intruna: „Cine vine primul il asteapta pe celalalt“. Iar in video, Sir Aubrey, inconjurat de lumanari, se priveste in oglinzile care se sparg. Sfarsitul ii substituie papusi cu ochi vineti, mari si goi si gurite perverse. O data in plus, Dionisis Christofilogiannis recupereaza, cult si rafinat, intreaga simbolistica a oglinzilor. Reflectat in mii de luciri de diamant, caracterul evanescent al frumusetii in sine i se arata ochiului in fulguratii, in farame de frumusete, intr-o piesa care ramane atuul plastic al spectacolului: un safir imens in forma de ciuperca atomica. Pe fetele sale polisate, Razvan Mazilu se multiplica inselator, in functie de lumina. Conditia lui Sir Aubrey de Vere e prin definitie ambivalenta: la inceput, cand naratorul face cunostinta cu el, cade; la sfarsit, cu ochii bandajati in rosu, adunat la poalele imensului safir, se reflecta in el, cu un picior aici si unul in lumea esentelor si a Frumosului. Gol in vartejul de lumini din obiectul cu mii de fete (reflectarea acestora pe ecranul video e una dintre cele mai rafinate imagini teatrale din ultimul timp), Aubrey de Vere ramane vesnicul arhetip al estetismului. Si astfel simbolurile repuse in manifestare de Razvan Mazilu si Dionisis Christofilogiannis au nevoie de numai o secunda sau o miscare ca sa devina din nou vii, sa se insufleteasca in alte si varii forme.
Asa incat, daca aveti chef de o pauza din brutalitatea si directetea pe care mizeaza spectacolele-propunere/provocare/experiment si visati la o montare frumoasa, conceputa in traditia incriptarii succesive a sensurilor, si daca nu v-ati pierdut inca speranta ca la teatru puteti gasi pur si simplu placere, ar trebui sa va duceti intins la „Remember“. E unul dintre rarele spectacole de azi care va dau intalnire cu Frumosul. Eu l-as revedea de zeci de ori.