Traducerea: vocatie, profesie, hobby ?
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura dezbaterii »
Autor: Un dosar de Angela Martin
1. Ne întrebam cât de valabila este opinia potrivit careia traducatorul de beletristica este inferior scriitorului, desi e de domeniul evidentei ca îi este subaltern. Dar daca traducatorul îi este subaltern, la rândul sau, scriitorul nu e mai putin dependent de acesta. Ce fel de probleme – de identificare, de distantare, de ingerinta, de delimitare – macina acest cuplu fatal în care povara datoriei de fidelitate apasa pe umerii unei singure parti? 2. Exista autori mai pretabili, mai pliabili, mai flexibili la „prelucrare“, spre deosebire de altii, mai rezistenti? 3. În unele cazuri de intraductibilitate, când din anumite cauze, lingvistice sau culturale, traducatorul nu poate reproduce cu fidelitate un text, cum preferati sa fie lucrarea lui: cât mai ingenioasa sau, riscând asperitatea, cât mai aproape posibil de original? 4. Cât considerati ca îl poate forma (modela) sau deforma un traducator pe un scriitor? Dar invers? 5. Este traducatorul român omologabil, ca statut social si material, colegului sau occidental? 6. Ce credeti despre calitatea traducerilor românesti din trecutul imediat (anii ‘60-’80) si din prezent? Avem traducatori competenti pentru toate limbile ? Are legatura calitatea traducerilor cu exigenta editorilor? 7. Ati prefera sa-i cititi pe clasicii literaturii universale în editii proaspete, adica în traduceri noi si nu în cele vechi, devenite „clasice“ fie si numai datorita insistentei (de fapt, comoditatii) cu care editorii le preiau pur si simplu pentru a le stramuta între coperte noi? 8. Vi se pare ca toate marile literaturi sunt bine reprezentate în programele editurilor românesti? Credeti ca toti autorii contemporani importanti, indiferent de apartenenta lor nationala, sunt prezenti în librariile românesti? Dat fiind ca reprezentarea literaturii noastre în strainatate cere o abordare speciala, vom reveni cu o alta dezbatere într-un numar viitor.
„O forma privilegiata a lecturii“
IOANA IERONIM
1. În principiu fiecare dintre laturile binomului scriitor-traducator are caratele sale de creativitate. Experienta mea de scriitor este ca orice forma de scris este în esenta ei o traducere: traducem o voce, o idee, o imagine, o intuitie, traducem în – orizontul virtual al cuvintelor – lucruri care vin din alte sfere.
În traducerea literara ceea ce se transpune sunt cuvintele unei limbi în cuvintele altei limbi si în acest demers avem în jur, la fiecare pas, o larga plaja a optiunilor. Traducerea totalmente libera a lui Pound din – chineza are un tip de valoare. Juxtele din clasicii latini sau greci au cu totul alta valoare.
Si cum traducerea, cu toata interesanta dezvoltare mai recenta a studiilor teoretice de – traductologie (antipatic termen!) – ramâne mai ales o practica, am sa spun ca în practica mea de traducator am descoperit ca efortul de a fi cât mai fidel merita facut si este, pâna la urma, calea cea mai rodnica. Demersul fidelitatii comporta variate nivele, o întreaga stare, un complex de „actiuni“, inclusiv acela al trecerii prin variante infidele. În masura în care traducerea este o forma privilegiata a lecturii, o lectura fidela mi se pare interesanta: prin textul strain, noi suntem, în fond, în cautarea „celuilalt“ si nu e rau sa-i acordam primatul într-un tablou care pâna la urma va fi oricum miscat spre subiectivitatea noastra – oricât am încerca sa fim de obiectivi. Apoi, încercarea de a aduce în propria limba ceea ce scriitorul strain a creat nou, în structura, în expresie, în culoare, ne va îmbogati intelectual si va aduce sugestii si valente noi în capacitatea de expresie a limbii-tinta, româna în cazul nostru. Am încercat, de exemplu, sa reproduc în româna (colaborând cu autorul si ajutata de o excelenta versiune englezeasca) ceva din rostirea angulara, esentializata, de piatra si nisip, din versurile poetului israelian contemporan Amir Or – rostire bazata si pe însusirile particulare ale limbii ebraice. Asemenea încercari mi se par interesante, chiar daca reusita este partiala.
2. Exista fara îndoiala autori care se traduc mai usor decât altii. Autorii care exploateaza mai ales valentele limbii lor sunt foarte greu de tradus, ori devin intraductibili (ascultam cu încântare acum o vreme texte recente de filosofare în limba franceza, mergând pe firul rostirii, urmarind eufonii si concatenari ale cuvintelor si ma gândeam – cât pot fi de traductibile asemenea aventuri si performante ale spiritului lexical?).
Iar când este vorba de poezie, mult din aura unor forme fixe, rimate etc. se poate pierde în traducere. Pentru mine este preferabila echivalarea rimei si a unor forme riguroase în sugestii eufonice si/sau ritmice, acolo unde o rima plina în traducere poate mai degraba sa tradeze spiritul originalului. Din punctul meu de vedere, formele nu au valoare în sine, ci doar în conjugare profunda cu substanta, astfel ca prioritatea nu este a le respecta în sine. La acest gen de provocare îti poti aduce aminte de „gluma“ traductologica: traducerea nu este posibila, dar nu e posibil sa nu o faci.
3. Depinde pentru cine si pentru ce facem traducerea. Cred ca nu strica un comentariu adaugat textului, atunci când optam pentru o versiune mai laxa. În traducerea de teatru, ca sa luam un exemplu, exista destule pagini în care personajele vorbesc dialectal, sau au variate stiluri particulare. Practicienii teatrului au ajuns la concluzia ca este bine ca traducerea sa redea în primul rând sensul, într-un stil neutru, cu usoare tuse sugerând respectiva cheie stilistica si sa adauge o nota în care limbajul din original este definit si contextualizat cultural, local, temporal cât mai exact, pentru ca aceia care produc piesa respectiva în alta tara sa îsi gaseasca echivalentele convenabile.
4. Cred ca asa cum lectura îl formeaza pe scriitor si traducerea îi va îmbogati arsenalul de instrumente. Traducerea este o descompunere si recompunere a originalului, este, nu de putine ori, coborârea în cavele ascunse ale creatiei celuilalt. Ofera sugestia pretioasa a unor libertati expresive. Scriitorul va fi deformat de traducator doar daca este el material deformabil; de altfel, deformarea poate fi uneori un dezirabil proces de formare. Panta rhei.
5. Facem acum parte din Uniunea Europeana. Colegii nostri occidentali au luptat pentru drepturile traducatorilor si au câstigat pozitii importante. Noi, mai nou veniti, vom profita, pragmatic, de pe urma regulilor instituite, care ne avantajeaza. În cultura româna traducerile au avut si au un rol atât de important, încât nu se poate, cred, nega, prestigiul de care se bucura cel putin unii traducatori.
6. Avem o traditie foarte respectabila în traduceri. Nefiind o tara enorma, sigur ca nu avem traducatori competenti din toate limbile (cum avea cândva Uniunea Sovietica: unde studiul tuturor limbilor avea rezonul ei de natura trans-literara!). Apoi, daca e vorba de traducere literara, pentru aceasta e nevoie de talent, timp, devotament... si am avea probabil mai multi traducatori competenti de literatura daca plata ar fi pe masura efortului.
Goana dupa profit (a unor editori si a unor traducatori) a dus acum câtiva ani si la exemple de traduceri incredibile, superficiale pâna la iresponsabilitate, care au vazut lumina tiparului. Între timp a scazut mult aparitia unor asemenea texte improbabile.
Sa observam nivelul admirabil al traducerilor la edituri precum Polirom, Humanitas, Vremea etc. etc. Avem scriitori-editori cu experienta în traducere, astfel ca nivelul profesional este bine asigurat: Denisa Comanescu este un exemplu proeminent, dar sunt nu putini altii.
7. Avem norocul sa mostenim importante traduceri care nu trebuie neaparat refacute, cum este Homer în limba genial alcatuita de George Murnu. Ori splendida versiune a Eneidei pe care i-o datoram lui George Cosbuc. Sunt, evident, si alte asemenea reusite. Dar mi se pare pacat sa vad traduceri neatinse de aripa noutatii, care apar acum retiparite în lungi editii (Shakespeare, de exemplu), desi praful s-a asternut peste ele. Nu cred ca în literatura, inclusiv în traduceri, exista reguli stricte. Dar evolutia limbii în rapida curgere a contemporaneitatii noastre va trebui sa se regaseasca într-o masura rezonabila în traducerea clasicilor, daca vrem ca ei sa fie cel putin textual întelesi.
8. Întrebarea presupune un ideal de neatins. As spune ca editorii nostri sunt totusi bine informati si exista o evidenta sete de noutate. Este mai greu în plan sincron sa stii ce e important, dar românii sunt destul de abili sa observe tintele miscatoare si focurile de artificii (uneori substantial întemeiate, alteori poate nu) ale literaturilor lumii. Exista, iata, o mecanica a promovarii care atrage atentia, zgomotos chiar, asupra unor nume si titluri. Si exista mereu descoperiri în zonele mai putin iluminate de moda. Comunicarea literara nu a fost niciodata în istorie mai ampla, mai spontana si chiar instantanee, cum se întâmpla azi: mai ales prin lingua franca engleza. Este un flux datorita caruia chiar daca se pierde ceva, se si câstiga – foarte, foarte mult.
„Traducatorul este un contra-om politic “
Bogdan Ghiu
1. Fata de autorii pe care-i traduc ma simt, în primul rând, responsabil. Responsabilitatea traducatorului se declina, însa, pe multe paliere. Exista carti si, mai ales, autori fata de care m-as simti vinovat daca nu i-as traduce, daca n-ar fi tradusi. Apoi, evident, si la infinit, ma simt responsabil de felul în care îi traduc. Traducatorul face parte dintr-un lant uman, dintr-o retea postala pe care, de fapt, uneori – în România, cel putin –, tocmai el o constituie. Se aplica aici imaginea lui Nietzsche despre gânditorii care lanseaza sageti care sunt, apoi, culese si lansate mai departe, din timp în timp si cu întreruperi, de alti gânditori: o adevarata stafeta invizibila. Traducatorul, din acest punct de vedere, este un agent, si nu doar literar, ci de influenta, de propagare, al unui autor, al unei panoplii de idei pe care considera injust si sinucigas sa le vada stând pe perete si nu la lucru, în actiune. Traducatorul este un contra-om politic care participa specific la actualizarea ideilor prin transplantarea lor, ca „arme“, la el „acasa“. Din punctul acesta de vedere, el este un „tradator“, dar nu atât al celor pe care-i traduce, cât al „alor sai“. În domeniul teoriei artei contemporane, mult mai avansat si mai clarificat, mai ne-defazat, dupa opinia mea, decât cel al teoriei literare, Boris Groys numeste acest fenomen „auctorialitate multipla“.
2. Fiecare traducator trebuie sa-si aiba autorii „lui“, familia lui: clan, trib, haita, cum ar spune Deleuze-Guattari.
Eu nu sunt un traducator care preia comenzi de la editori, ci care face presiuni si exercita lobby asupra editorilor pentru autorii „sai“. Pe de o parte, traducerile au devenit, azi, inutile: cu totii citim în câte o limba, în vreo „engleza“ macar (limba dez-idiomatizata, devenita limbaj), ca mediu universal. Dar, pe de alta parte, nu existi, ca autor, decât daca esti tradus. Scriem, daca se poate spune asa, direct în traducere, existam deja, gata tradusi: scriem tot mai „englezeste“, nivelându-ne. Astfel încât exista o dubla tendinta, de dez-idiomatizare si de „universalizare“ (mai exact, de „normativizare“, de globalizare) la nivelul propriu-zis al textului si de particularizare la nivelul subiectelor. Astfel încât devine, de fapt, tot mai usor, mai „automat“ sa traduci. Scriitorii contemporani scriu direct în traducere, direct tradus, în ceea ce, deja, se poate numi un „stil international“ (ca în teatru, ca în film, arte colective, dar doar secundar verbale).
3. Cât mai aproape de original. Intraductibilele trebuie marcate, pastrate, punctate. Nu traducem, de fapt, în adevaratul înteles al cuvântului, decât acolo unde nu se poate traduce. Comunicam cu adevarat, adica ne masuram distantele, ne „atingem“, avem „fata“ distincta doar în punctele de intraductibilitate, doar prin intraductibile. Doar pe acolo venim cu adevarat în contact. Sunt împotriva naturalizarii fortate, a asimilarii strainului, a stergerii diferentelor, a omogenizarii. Traducem tocmai pentru ca exista idei, forme etc. care nu s-au nascut la noi acasa: creatii. La ce bun, atunci, sa facem sa le dispara diferenta, noutatea, drumul parcurs?
4. Foarte mult, în ambele sensuri. Dar nu poate exista forma fara deformare. Marile opere, marile sisteme se traduc, de fapt, foarte usor, pentru ca sunt universale. Ceea ce este intraductibil în ele nu este de ordinul particularului, al idiomaticului, al lingvisticului, asa cum ar putea sa para, ci de domeniul noutatii, al evenimentului, al creatiei propriu-zise, care întotdeauna pare straina.
5. Nu, nici pe departe. Suntem veriga cea mai slaba, cea mai usor exploatabila si mai exploatata din întregul „lant al cartii“. Nu se poate trai, asa cum ar fi normal, din tradus. Când traduci o carte, ar fi normal sa te poti întretine din cât câstigi pe traducerea ei macar atât cât dureaza traducerea respectivei carti. Dar nici macar acest joc de suma nula nu este posibil. În România, traducerea este perceputa ca un hobby si ca o activitate subalterna, minora. Dar ia haideti sa punem de-o greva a traducatorilor, sa vedem, ce-ar face editorii? Ce ziceti, încercam?
6. Traducatorul trebuie sa fie, cel mai adesea, si editor, trebuie sa faca si treaba acestuia. În trecut, si chiar în prezent, avem traduceri foarte bune, dar exista si foarte multa fusereala, cauzata tocmai de statutul precar al traducatorului. Tendinta vechilor traduceri românesti era, asa cum am spus deja, de a împamânteni, de a sterge diferentele, de a naturaliza apropriativ: de a supra-, de a hiper-traduce. Mi se pare fantasmatic si imatur sa traduci astfel. Cam asta fac, atunci când fac treaba, redactorii de carte: anuleaza diferentele, producând, de fapt, falsuri: texte care sa para scrise direct în româna (pe când traduceam A supraveghea si a pedepsi de Michel Foucault, un venerabil redactor de la editura Humanitas voia cu orice pret sa traduc, de pilda, „a fabrica indivizi“ prin „a crea“ sau „a modela“ indivizi). Dar, asa cum, din nou, spuneam, cel putin romancierii contemporani sunt deja globalizati, scriu direct-tradus, pentru a fi tradusi. Ceea ce conduce, în practica traductoriala de astazi, la meteahna opusa: non-traducerea sau sub-traducerea, calchierea, stilul „barbar“ care anuleaza, si el, diferentele, deci posibilitatea comunicarii, dar din directie opusa. Tocmai pentru ca sunt deja-traduse (du déjà-traduit, m-as auto-traduce spontan în limba franceza), nu ma intereseaza sa traduc, de exemplu, romane contemporane. Literatura contemporana globala este un fel de prêt-à-traduire, de all-ready translated. Nu existi, ca scriitor, ca romancier, daca nu esti bun de tradus. Esti publicat în limba ta, adica în limba în care scrii, numai daca esti traductibil, bun pentru a fi tradus, imediat, simultan, ba chiar, daca s-ar putea, dinainte tradus, gata tradus: mai întâi tradus, tradus mai înainte de a fi fost publicat. A traduce a devenit sinonim nu numai cu a vinde, ci cu a exista. O operatiune pur si strict comerciala devenita ontologica. Si uite asa vom ajunge din nou (ca) în trecut, publicând, în româneste, doar autori români mai întâi, deja tradusi. Exista, deja, scriitori români care scriu „în traducere“, doar pentru a fi tradusi. Ceea ce poate conduce la o instrumentalizare si la o reificare a intimitatii actului de a scrie, la o reeducare a lui, la instaurarea unui fel de „cenzura pozitiva“ (asemanatoare discriminarii pozitive). Se discuta foarte mult, obsesiv, compulsiv, în zilele noastre, despre asa-zisul canon. Eu, însa, în ceea ce priveste creatia „vie“, as prefera sa discutam despre norma: despre normele, normarea si „normativizarea“ literaturii contemporane. Mai vechi spus: despre „retetizarea“ ei. Scriem tot mai global-corect, adica tot mai imediat, automat traductibil. Dar la ce bun sa mai traduci ceva deja-tradus, gata tradus, usor traductibil? Numai intraductibilele merita traduse, sunt de-tradus. Literatura trece printr-o mutatie de fond. Inovatia se deplaseaza în alt plan. Fara sa ne dam seama, literatura devine, încet încet, altceva. Devine „traducere“ (de „continuturi“, cum se spune în trans-media, trans-portabilitate de pe un „suport“ pe altul, indiferent, tocmai, de mediu si de suport). Literatura se de-lingvisticizeaza, devine trans-lingvistica. Traductibilitate pura.
7. Fiecare generatie trebuie sa-si faca traducerile ei. Sa zicem, în cazul operelor canonice, cel putin doua pe secol.
8. Nu. Dar, mai ales, nu toate genurile, eseul, literatura de idei fiind cele mai defavorizate, practic nereprezentate în programele editoriale românesti. Exista mari autori care continua sa ramâna, practic, secreti în cultura româna, care se fereste de influente pentru a putea fi dominata „baronial“, pe întuneric. Nu înteleg cum unui intelectual nu-i vine, pur si simplu, sa traduca atunci când iubeste ceva, ci prefera sa traficheze pe tacute idei ale altora. Preferam sa ne închidem în ale noastre pentru ca lucrurile sa poata fi mai usor de condus: prin tacere. Tocmai de aceea nu participam la viata internationala, mondiala, a ideilor.
„Când traduc, simt ca am o mare datorie fata de ambele culturi“
Anca FocSeneanu
1. Cred ca, într-un anumit sens, traducatorul de beletristica este inferior scriitorului. Totusi, cred ca întelegerea si receptarea operei unui scriitor strain depind în mod esential de felul în care el este tradus. Cred, de asemenea, ca o traducere poate fi un succes, chiar daca opera în sine poate parea initial neinteresanta pentru publicul vizat.
Eu am facut mult timp si traducere orala din limba japoneza, în special în domeniul cultural, si mi-am dat atunci foarte clar seama ca felul în care se traduce este esential pentru ca, pana la urma, ceva dintr-o cultura atât de nefamiliara sa poata fi receptat cu interes de publicul român.
În cazul meu personal, nu este vorba de un cuplu fatal scriitor-traducator, ci de o relatie mai complexa, care implica trei entitati: scriitorul, traducatorul si cititorul. Poate ca acest lucru se întâmpla pentru ca am tradus mai ales din japoneza. Problema esentiala când traduc din aceasta limba este urmatoarea: cum poti pastra un echilibru între fidelitatea pe care o datorezi scriitorului si culturii acestuia si cea pe care o datorezi propriei tale limbi si cititorului care apartine culturii române? În timpul stagiilor pe care le-am facut în Japonia mi-am dat seama cât de mult sufera japonezii pentru ca, adesea, cultura si istoria lor sunt transmise „deformat“, inclusiv prin intermediul traducerilor, din cauza încercarii de a le face accesibile, „pe întelesul“ occidentalilor. Aici nu este vorba de o nerespectare a stilului, ci de deformarea esentei culturii în cauza. De asemenea, am admirat totdeauna efortul pe care Japonia îl face ca limba si cultura japoneza sa fie cunoscute cât mai corect. Ca român, deci apartinând unei culturi care, ca si cea japoneza, nu poate avea acces la universalitate decât prin traduceri, am suferit de multe ori când am simtit ca limba si cultura româna sunt transmise superficial sau deformat. De aceea, atunci când traduc, simt ca am o mare datorie fata de ambele culturi si ma gândesc de doua ori atunci când trebuie sa fac un compromis fata de una dintre ele.
2. Eu traduc mai ales din limba japoneza si, în cazul acestei limbi, as putea spune ca exista autori mai flexibili, mai pretabili la „prelucrare“. În general sunt acei autori care scriu în limba standard si trateaza teme/subiecte care tin de Japonia contemporana, si nu de cea clasica. Cel mai bun exemplu este Haruki Murakami, care tocmai datorita acestei flexibilitati a fost tradus în foarte multe limbi, foarte repede. Subiectele sale sunt relativ usor accesibile publicului occidental. Nu acelasi lucru s-ar putea spune despre stilul sau, dar de obicei traducerile occidentale au sacrificat stilul în favoarea continutului. Cei mai „inflexibili“ sunt autorii ale caror opere sunt ancorate puternic în Japonia traditionala, despre care occidentalul stie foarte putin. Dintre cartile la care am lucrat, o astfel de traducere a fost „Maestrul de ceai“, opera lui Yasushi Inoue. În aceasta carte totul este atât de particular si de specific spatiului japonez, încât, în multe situatii, a fost foarte dificil sa gasesc solutii de traducere.
3. În cazurile de intraductibilitate prefer ca „echivalarea“ sa fie cât mai ingenioasa. Trebuie însa spus ca „ingeniozitatea“ adevarata are la baza cunostinte solide ale limbii, culturii si societatii proprii, precum o vasta cultura generala. În cazul în care traducatorul nu poseda acest bagaj cultural, este mai bine sa recurga la o traducere fidela, riscând asperitatea.
4. Depinde de traducator. Cred ca este foarte usor sa deformezi un scriitor si cred ca acest lucru se întâmpla destul de des în traducerile românesti, de cele mai multe ori cu efecte negative. Sa modelezi un scriitor este mult mai greu, cere un efort de a adapta consecvent felul sau de a scrie limbii tale, de a-l „recrea“, fara sa-i alterezi autenticitatea, în limba ta.
Un scriitor îl poate influenta foarte puternic pe traducator, în sensul ca îi poate transmite/impune, fara ca traducatorul sa-si dea seama, propriile obsesii, propriul stil, ceea ce uneori poate influenta negativ traducerea.
5. Nu cred ca traducatorul român este omologabil, ca statut social si material, colegului sau occidental. În primul rând, în Occident numele traducatorului apare pe coperta cartii traduse, în timp ce în România nu apare decât în interior. De asemenea, contractele în baza carora se presteaza munca de traducator în România sunt neadecvate (de cele mai multe ori un fel de contracte de prestari servicii), iar retributiile sunt mici. Nu cred ca în România se poate trai din munca de traducator. Interesul pentru formarea traducatorilor în domeniul literaturii este de asemenea foarte scazut, neexistând simpozioane, colocvii etc. pe aceasta tema, care sa reuneasca specialistii în domeniu.
6. Traducerile din unele limbi (în special limbi germanice, romanice, slave si clasice) din anii 60-80 sunt foarte bune, pacatuind însa uneori prin faptul ca traducatorul/editorul se autocenzureaza politic/ideologic (evita traducerea fidela a anumitor fraze care nu corespundeau ideologiei vremii).
Calitatea traducerilor din prezent nu este foarte buna. Sunt înca multe cazuri de traduceri pline de erori de toate tipurile (greseli de limba româna, echivalari nepotrivite ale termenilor specifici culturii limbii din care se traduce etc). De asemenea, nu cred ca avem traducatori competenti pentru toate limbile si înca se întâmpla destul de des sa apara traduceri care nu sunt facute direct din limba de origine, ci prin intermediul unei traduceri într-o limba de circulatie internationala, ceea ce mi se pare foarte grav. De asemenea, chiar în cazul în care se pretinde ca unele traduceri sunt facute direct din limba de origine, un specialist poate sa-si dea seama ca s-a folosit prea mult confruntarea cu o traducere în alta limba (în special în cazul limbilor orientale).
Dupa parerea mea, calitatea traducerilor are o legatura strânsa cu exigenta editorilor. În România cred ca înca nu s-a ajuns la un standard comun al exigentei editurilor si, de multe ori, senzatia mea este ca dorinta/graba de a publica traducerea cât mai repede se reflecta negativ în calitatea acesteia. De asemenea, colaborarea dintre traducator si editor ar trebui sa fie mult mai intensa.
Dupa cum am mentionat, sunt edituri care accepta traduceri facute printr-o traducere intermediara si nu direct din limba de origine. De cele mai multe ori editurile nu au posibilitatea de a selectiona traducatorii (mai ales la limbile rare) si nici nu au o situatie la zi a persoanelor care pot face aceasta munca la nivel profesionist.
7. Desi multe dintre traducerile literaturii clasice îmi sunt foarte dragi, cred ca este necesar sa apara periodic traduceri noi ale acestora (cu conditia sa fie facute de specialisti adevarati), pentru ca atât limba-tinta, cât si societatea evolueaza, si aceste lucruri se pot reflecta în mod fericit într-o traducere.
8. Nu mi se pare ca toate marile literaturi sunt bine reprezentate în programele editurilor românesti. Sunt înca multi autori contemporani (si nu numai) importanti, în special din zona culturilor orientale, care sunt prea putin prezenti sau chiar nu figureaza deloc în programele editurilor românesti.