Playlist de tara
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura literară »
Autor: CRISTINA BALINTE
În „Numele mierlei“ (cu o barza pe coperta I) se consuma cea mai recenta runda a gâlcevei dintre Radu Pavel Gheo si România. De aceasta data, spre deosebire de anterioarele „Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a“ si „Românii e destepti“, eseistul malitios îsi decupleaza sarcina postului de observatie a comportamentului de tara, pasându-i-o unui scenarist de „50 de clipuri vesele si triste“, instantanee din societatea româneasca a timpului prezent.
Radu Pavel Gheo, Numele mierlei, Polirom, Iasi, 2008
Grupate în cinci LP-uri tematice („Cotidiana“, „Balcanice“, „Vârste si vremi“, „Zoon politikon“, „Pozne“), micile naratiuni cu haz de necaz pun macazul critic de pe explicit pe implicit, de pe atitudinea exprimata direct pe mai delicata (însa nu mai lipsita de efect) ironie. Este o miscare bine montata pentru a confirma scriitorul, fara a-l anula pe jurnalist. Doar a-l dezactiva pentru un moment, cât o tinere în minte a inversarii raportului preferential atitudine-constructie în constructie-atitudine.
Fiind vorba despre suporturi epice ale unor (potentiale) piese muzicale, curiozitatea tresalta: cum ar suna melodiile? carui gen ele i-ar apartine? Cvintuplul album al lui Gheo cuprinde, în varianta mea de asociere text-muzica: deschidere pe ritmuri blues (LP 1), apoi folk (LP 2), hard-rock baladesc (LP 3), putin industrial (LP 4), închidere în sprintareli hip-hop (LP 5). De ce vinil si nu CD, când totusi subiectele sunt în legatura cu actualitatea? Avansez ipoteza vechiturilor pastratoare de stil (vintage), câstigatoare la puncte în fata prezenteismelor cu tupeu. Cum se poate remarca, în România din „Numele mierlei“ trecutul e mereu bun tocmai pentru ca a trecut; prezentul duce în spinare cu ghidusie toate problemele, însa cu atâta ghidusie încât viitorul nici nu se mai vede. Aici este si remediul, intuit corect de practicantii umorului: sa îndeparteze prin râs tragismul situatiilor.
Gheo intra cu acest volum pe un teritoriu unde Caragiale, Mazilu, Baiesu au stabilit repere greu de depasit. Se duce dupa model, exerseaza corect mecanismele de limbaj, aduce decoruri si personaje la nivelul de ridicol al contemporaneitatii, regleaza adecvat parametrii de structura (antiteze, lovituri de teatru, tâlcul întâmplarilor) si iese onorabil din jocul cu focul.
Tragicul este abisal, comicul – paradoxal. Cu umorul evident ca se glumeste, dar nu e de glumit. Scriitorul trebuie sa se ia în serios pentru a stârni râsete autentice, nu din complezenta care îi va marca rateul. În plus, e necesar sa nu cada prin stil într-o penibilitate mai mare decât aceea a evenimentelor scontate a fi de rizibile. Nu este cazul în „Numele mierlei“. Cartea cu LP-uri are partituri comice pe toate gamele, de la varietatea „în hohote“ la amuzamente si zâmbete triste.
„Clipurile“ sunt preponderent reusite, iar per ansamblu ofera o imagine asumabila de tara. Se contureaza un pact între autor-naratori-cititori. Pâna la urma, toti suntem români, toti formam societatea cu imperfectiunile ei. Fiecare avem parte de vina, dar si parte din succes, în zona de pe harta deasupra careia scrie România. Nici autorul, nici naratorii, nici macar cititorii nu judeca, doar constata si cad de acord asupra verosimilitatii faptelor. Sunt parteneri de distractie, la o terasa, la o cafenea, cu drepturi românesti egale, fara ca vreunul sa aiba competenta de a se detasa perfect de subiect, încât sa critice obiectiv. Gheo adopta directia potrivita, optând pentru literatura, nu pentru polemica ideologica.
Piesele din categoria „mediocre“ sau „pasabile“ (de precizat ca pâna la „slabe“ nu se coboara) deranjeaza prin lejeritatea autorului în a se debarasa de ele. Au premise încurajatoare ca idei de lucru, pasaje de imitare comica a limbajului personajelor în vizor, dar ilaritarea este fortata, iar morala pierduta pe parcurs.
Sa detaliem cu plusuri si minusuri...
În LP 1 (grupajul cu accente de melancolie) sunt de apreciat: noima resemnarii cetateanului care îsi tine în majoritatea timpului castile pe urechi („Vibratia vietii“); rasturnarea de situatie din „Discutia la doua telefoane“, între un batrân si un baiat din sat, în campanie electorala; constructia cercului vicios din „Am pierdut un prieten“. Piesele de rezistenta ale acestui compartiment sunt „Nasol“ si „Frumos“, o pereche de cadre mai ample permitându-i scriitorului sa pluseze pe latura dezvoltarii personajelor.
Din LP 2 (secventa cea mai echilibrata valoric) se remarca mai întâi doua imitatii realizate la meserie: „Cu barometrul la sat“, pe stil de banc (fraze taiate, scurte, gestica), „Gheare de pisica“, în nuanta de basm erotic (un satean da cu sexul pe la o stareta cu unghii prea lungi si ascutite). Urmeaza „Moartea autenticului“, lucrata pe efect de imprevizibilitate, despre cum doi idealisti ai satului traditional descopera ca singurul pastrator al obiceiurilor este, de fapt, tot unul venit de la oras, dupa himere. În extrasul „Din jurnalul unei tinere preparatoare“, completarea finala merita atentia ca posibilitate de atingere a înaltelor deziderate profesionale: „[...] tinerele preparatoare ar face bine sa se culce cu sefii de catedra. Ce atâta grija cu daruirea... iubirii? Ca doar nu le-o manânca. A, si sa nu le faca niciodata concurenta sefelor. În fine, câte un cadouas dragut oferit doamnelor secretare nu face rau nimanui“. „Frumoasa tara...“ este o povestire foarte buna despre snobisme si patriotism ipocrit, iar „O boala a locului“ sare catre proza de nivel superior, cu structura, personaje si tâlc filosofic. Dintre track-urile de pe acest LP, cele mai putin inspirate sunt „Hotul“ (îngrosat moralizatoare, sablonarda în personaje si situatii – bossul cu gagica, tiganusul prezumat „smanglitor“, cu ochii dupa carduri, strainul derutat, pungas la rândul sau) si „Vati Uta“ (cu episodul suplimentar al vizitarii Budapestei de catre doi fraieriti la o casa de schimb, pasaj care ar fi putut lipsi, mai ales ca în continuare informatia din „rama“ se repeta prea staruitor pentru spatiul prozei scurte – nu cred ca am uitat dupa doua pagini ca protagonistii ajunsesera la autocar; nici finalul nu straluceste decât prin „expediere“).
Al treilea LP numara hit-urile „Alta lume“ (pe jocul trecut idealizat/prezent dezabuzat, o portie judicios cântarita literar! de „rememorari din vremea comunismului“), „Amintiri de liceu“ (un paralelism de cariere: profesor umil – elev fitos, cu înfatisarea jenantelor dezacorduri de valoare, de finante, de prestigiu social), „Din alte vremi“ (cu puternic efect final de surpriza), „Degradare“ (pe scamatoria criticii de fatada), „Îngerul la telefon“ (felul în care este tratat subiectul batrânului vaduv paranormal având potential de extindere într-un roman).
LP 4 este albumul care, în pofida unor semne de oboseala creativa, se ambitioneaza sa pastreze un stil acceptabil ca bun. Dupa doua povestiri („Mitocania salveaza România“ si „Accident“) pierdute la capitolul ironiei, câstigate la cel mai ieftin al zeflemelei, vin compozitiile mai fericite „Unde-i limba, nu-i tocmeala“, „În lume nu e loc de poezie“, „Prieteni vechi“, nostimada „Campanie“ si simpaticul mini-thriller conspirationist „Puterea poporului“ (cu o tema în asteptare pentru a fi adusa la scara de roman).
Din sectiunea „Pozne“ (LP 5) e destul de greu sa nominalizezi câte ceva pastrator al sclipirilor de altadata, în afara de istorioara cu o doamna-comisar european, în dialog cu locuitorii unui sat românesc, la poarta noua a integrarii („Integrare la Gauresti“). Altfel, glumitele, povestioarele tip bancuri seci, cadrilurile de opinii si replici, stiutele jonglerii axate pe reproducere de limbaj stau cuminti la fata locului, dându-i volumului o încheiere (nemeritata) pe senzatie de plictis auctorial, traductibil, în context de „pozna“, ca o descindere în popou de pe tobogan, dupa atâtea si atâtea alunecari de finete, drept în picioare. Tot zonei atinse de neatentia comoditatii îi apartine si repetabila, însa nesistematica, descriere a personajelor masculine prin epitetul „spatos“ sau aproximativ echivalentul, „lat în umeri“. Cum Gheoland nu e un South Park prin care sa circule protagonisti cu atribute fizice, vestimentare si atitudinale strict configurate din start, recognoscibili în identitatea lor, „spatos“ nu ajunge la gradul insistentei promitatoare de tipologie, stagnând (momentan), prin caracter ocazional, în compartimentul imaginatiei limitate.
„Numele mierlei“ este o carte de luat în seama din cel putin trei motive: nu te lasa pâna nu râzi de lucruri la care ai privit sau care te-au privit direct în postura de român; te pune pe cai fictionale sa te confrunti cu imaginea de tara (daca nu îti convine ceea ce gasesti, poti spune ca e doar o poveste, nu realitatea); ai ocazia de a-l urmari pas cu pas pe unul dintre cei mai capabili prozatori înca tineri cum, dupa naratiuni realmente entuzismante, îsi da singur peste degete pe final. O fi fost si asta tot o gluma...