Cristian Simionescu - un maratonist în „penitenciarul vanitatii“ (I)
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura literară » Pagina de gardă
Autor: NICOLAE COANDE
Cristian Simionescu a „reusit“ performanta în sine – pentru care nu a depus nici un efort – de a nu fi selectat nici de Marin Mincu, în „O panorama critica a poeziei românesti din secolul al XX-lea“, nici de Nicolae Manolescu, în „Istoria critica a literaturii române“. Ambele „mari“ aparute într-un interval de nici doi ani au reusit cu brio sa-l treaca de tot cu vederea – asta da, sagacitate critica! Ca sa-l citam, cu prietenie, pe poet: „Consoleaza-ma, consoleaza-te, consolati-va!“.
„Persiflarea“ recuzitei traditionale de a gândi si de a face poezia pe care o detecta Marin Mincu în dreptul poeziei lui Vasile Vlad exista, neîndoios, si la Cristian Simionescu, doar ca la poetul moldovean homo ludens este actorul principal al poemelor sale, de la debut si pâna astazi. Faust-ul lui Vasile Vlad nu pare sa agreeze jocul, preocupat mai mult sa provoace, inclusiv literar, tirania „istoriei omului ca toti oamenii“, dintr-o perspectiva rasturnata, dar si voit fenomenologica, de „roman al constiintei“ (Noica dixit).
Si daca acceptam ca exista un actor sau mai multi, ca marci ale poemului sau care cere constant o scena pentru jucat si privit, va trebui sa întelegem poemul polifonic al lui Simionescu prin prisma acestui joc, în care un maestru-regizor misca umbrele si actorii dupa reguli care-i pot scapa chiar si lui. Jocul ne include, asadar, pe toti: „Ceea ce cândva a fost joc mut îmbraca acum forma poetica“ (Huizinga). Culisele sunt, uneori, mai puternice, ca o alta scena care nu este pentru toata lumea si ar putea reprezenta chiar faldurile constiintei noastre iluzorii, asta în cazul în care avem acces la una.
Dupa Liiceanu, în prefata cartii olandezului preocupat de homo faber, jocul întretine raporturi vagi cu râsul, umorul, gluma, comicul, nebunia. Aceste raporturi, fie si volatile, necautate sunt prezente toate, cu asupra de masura, în poezia lui Cristian Simionescu.
Am în vedere antologia sa de la „Junimea“, din 2002, „tinutul bufonilor“, ca expresie a unei vointe „testamentare“ a unui poet obisnuit sa sfideze cutumele
epocii sale, dar si propria gândire poetica – si, slava Domnului, la Simionescu gasim din belsug asa ceva. Poetul e cel mai bun sabotor al poeziei sale – dovada, în cazul sau, receptarea critica confuza sau graseiata.
Poezia sa atât de dificila cognitiv, ca orice poezie mare, ma face sa cred ca de s-ar pierde o buna parte din poezia buna a vremii noastre, niste apucati de poezie din viitor ar putea reconstitui epoca dupa cartile semnate de el – daca ele ar avea mai mult noroc decât au acum.
Asa se face ca în debutul acestei antologii gasim numeroase poeme cu titluri schimbate fata de originale („unicatele sunt iluzii, sunt diavoli“, ne avertiza poetul în „Maratonul“), efect al unui scenariu care opune aparitiei cronologice a poemelor mai vechi o unitate noua a poeziei. Aceasta „materie“ veche este reordonata dupa un plan „rubik“ ce poarta marca trecerii timpului, o tema intensa, de altfel, ardenta în mai toate cartile sale.
Nu întâmplator, unul dintre personajele memorabile ale acestei poezii, a carei sfera este jocul însusi, este Arhitectul, cel ce ironizeaza pretentiile celorlalti omologi de a fi „voci“ autoritare în concertul polifonic al lumii. Daca viata, ca avanscena pe care ne perindam cu totii, este un joc, atunci regula jocului trebuie urmarita – si persuadata pe cât posibil pâna la intrarea în scena propriu-zisa.
Poetul ca magician al propriei vieti apasate de luciditate – care este si suferinta sa secreta – distruge însa constant aceasta regula a jocului ce da sanse, aici, mai ales unei lumi ce-si „petrece turbarea cu luciri fixe“. Timpul, un agent perturbator pentru vechea ordine traditionala a lumii, intra în omenire decisiv începând cu cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, urmare a unificarii dorite de industrializarea lumii. În acest sens, putem citi un pasaj foarte elocvent în romanul „Austerlitz“, al prozatorului german W.G. Sebald, în care un personaj straniu constata intruziunea dubiosului agent periculos care domneste peste lume – dar nu întotdeauna peste întreaga lume. Acolo unde nu domneste, înca, omul îsi afla ultimul refugiu. Raportul spatiu-timp, ne spune personajul fantast si lucid al romanului, un anume Austerlitz, asa cum este el perceput pe durata unei calatorii, „tine înca de domeniul iluziei, al prestidigitatiei, ceea ce face ca de fiecare data când revenim dintr-o calatorie, sa nu avem niciodata certitudinea de a fi fost plecati“.
Pe urmele iluziei sângeroase oferite de Cronos, marele mâncau de zei, oameni si bolovani, Cristian Simionescu este un poet al demistificarii timpului, al ridiculizarii acestuia – asa cum victima desfide în mintea sa calaul. Asa cum Nabokov vâna fluturi cu plasa, Simionescu ataca timpul cu site fine. Ce prinde la vânatoarea asta – poezie se numeste. Luciditatea sa vede dincolo de normele tribului si de orarul dupa care omul este târât în existenta: „Dac-ai trai si dupa moarte / macar un timp, pâna s-auzi / cum timpul te aduce înapoi / timpul supus atunci vointei tale, / când spovedanii nu-ti mai poate rupe / O clipa dupa moarte doar, de ochiul s-ar trezi / sa-i vezi caznirea timpului – pentru a rupe prin momeli / îmbratisarea celor ce s-au îmbratisat cândva – o clipa doar imun sortirii sale.“ („Dac-ai trai si dupa moarte“).
O smulgere din fluxul acestui timp al lumii si al lumii de apoi, iata ce îsi doreste un poet care l-a citit bine pe Eminescu („Se bate miezul noptii în clopotul de-arama, / si somnul vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama…“), dar a sondat în sinele sau pentru a vedea impostura, ridicolul trecerii, asa cum se arata aceasta în evocarea acelui pater care îl povatuieste în amurgul vietii: „Înainte de a muri, pater m-a trezit într-o noapte, / în miezul ei a adus ceasornicul / si mi-a spus / «Sa-l blasfemam! Priveste, atent, obiectul acesta, / caraghios si orgolios / ce-si desfata muschii, cum un cariu se veseleste / îndopându-se cu tihna. Cum se hraneste cu timpul nostru / ar trebui sa-l batem ca pe-o virgina care nu-si pazeste virginitatea…»“ („În miezul de noapte“). Timpul ne supune ordaliilor sale, îsi bate joc de „batrânul caraghios“, într-un ritual în care, avertizeaza stiutorul pater, „veselia te paste, comedia…“.
Ei bine, comédia lumii este tema recurenta a poemelor lui Cristian Simionescu, acest poet aproape nebagat în seama de marea noastra critica, preocupata sa ia act cu solemnitate de pospaiul câte unui jongleur de vorbe, oarba în momentul în care în fata îi apare adevarata poezie.
Tot ceea ce scrie acest poet absent din jocul de-a puterea al vietii literare de la noi este efectul unei retrageri voite din aparenta zilei de azi (care poate fi bunaoara chiar „antica“, si cu rost), ca si al unei distantari, tot eminesciene, ce nu exclude vederea instruita. Daca Eminescu se amuzase sa ne avertizeze la modul serios („Joace unul si pe patru…“), Simionescu, un poet care observa, precum înteleptul evreu, ca „ruina e în ochiul omului“, îsi trimite mastile sa-l reprezinte într-o lume a scapetilor si a scamatorilor exultând în „cloaca“ unde „jargonul e totul“.
Putini poeti români pot fi memorabili la nivelul unui întreg poem, asa cum de foarte multe ori se arata capabil Cristian Simionescu, un arhitect de „formule sacre“ excedat de slagarele timpului sau, dar, în acelasi timp, un „initiat“ care nu se amageste la vederea valurilor cu care acesta ne joaca pe degete – „Striax: doar un caracter curat, dar nu brut, ci slefuit de / filozofie, / tachinat de soarta în repetate rânduri, poate privi / banchetul nuptial si semnele-i tacute. Rusinos este / doar Iunius Brutus, ucigatorul de prunci, el, pudic, la scenele / tandre, / fin cu mustele, cutitar cu odraslele-i. Pe papirus nu-i suc de elixir, / nici oscioare de mastodont, dovada de sânge. Sunt / culpe / ce pe taler nu încap, / noi însa stim, nu dovedit – dar banuiala uneori mai tare-i ca însasi dovada! Mutul, cu gesturi din culise, ne / conduse…“ („Trei voci“).
Ei bine, aceste voci vor fi înmultite si amplificate ca într-un teatru de natura poetica: poetul musca din drama si face poem, cu tragedia si farsa în recuzita sa din ce în ce mai baroca, mai ampla pentru a putea cuprinde nebunia si întelepciunea lumii, ca în acest poem splendid, care cândva se numise, simptomatic, „Giordano Bruno“: „Acel nebun care-a gasit centrul apei, o soarta de fast nu avu, / ci o rasplata de râs, o bataie cu pietre / si un loc de mormânt aratându-i-se: «Aici vei trona». / De orgoliu ochii-i zâmbira, geniul suferintei vorbindu-i / într-o limba de nimeni cunoscuta: «Atât doar ma pedepsiti? / Pot suporta mai mult!». / Piatra în falangele sale era o ceara / voindu-se ou. / Acul orologiului, ironic, derula orele, / la semnele-acestea, cuparul cu otrava cade timid pe trepte, / oase-i cresc, carnea întepându-i-o. Ce miros / are tradarea fiintei catre fiinta, / cu clesti de sulf strâng narile masluitorului, / ce masa de operatie se arata hulitului, rug, în loc de ospat, / si vin, acizi de sunete se aud peste dealuri, precum o turma: / un foc hranindu-se cu foc!“ („Acel nebun care-a gasit centrul apei“).