Un roman necunoscut
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura literară »
Autor: MIHAI IOVANEL
E o rusine ca romanul ramas neterminat al lui Marius Robescu, publicat în urma cu 2-3 ani la Editura Muzeul Literaturii Române, nu a trezit curiozitatea nimanui. E o rusine, dar exista multe explicatii. Editura, care nu are nici un fel de difuzare în afara chioscului de pe Dacia, a publicat romanul în conditii mizerabile. În primul rând, l-a rupt în doua volume, publicate la interval de un an. De parca asta nu ar fi omorât suficient cartea, editura nu a facut nici un fel de redactare: virgulele dintre subiect si predicat aproape ca sunt regula, nu abaterea de la ea. Nici un fel de studiu introductiv, doar o prefata în care Iolanda Malamen povesteste sârguincios actiunea, si o nota prizarita asupra editiei – ambele abia în volumul II! O explicatie mai e si aceea ca Marius Robescu, de la moartea lui timpurie, la 42 de ani, din 1985, s-a transformat într-un autor uitat cu totul. Poezia lui e buna, dar, ca mai tot ce tine de „saptezecism“, nu a depasit anii 80. În articolul din DGLR i-am descris – fara prea multa simpatie – formula drept „un modernism târziu, obosit cu distinctie, lipsit de mari investitii energice, rafinat si calofil, uniformizând într-o dictie stinsa eterogenitatea influentelor livresti.“
Marius Robescu, Trunchiul si aschia, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti: vol. I, 2005; vol. II, prefatã de Iolanda Malamen, notã de editie de Aurelia Dumitrascu, 2006.
Am ajuns asadar la romanul neterminat al acestui poet uitat în primul rând pentru ca autorul era subiectul meu la un dictionar... Dar nu numai: în volumul de convorbiri facut în 2003 cu Daniel Cristea-Enache, Ileana Malancioiu ma facuse curios vorbind cu o extraordinara caldura despre Robescu si despre romanul lui ramas în manuscris la Gabriela Adamesteanu, fosta lui iubita, care, se indigna Ileana Malancioiu, nu vrea sau n-are timp sa îl publice. Replicile taioase ale poetei au grabit cumva aparitia romanului. Din pacate, Gabriela Adamesteanu (redactor de carte cândva) nu s-a îngrijit absolut deloc de buna lui editare. Asta este.
Terminat, „Trunchiul si aschia“ ar fi fost probabil unul dintre cele mai bune romane publicate dupa '47. Aflat la primul lui roman, Robescu este un prozator exceptional de stapân pe sine ca fluenta si greutate ale frazei si ca obiectiv care capteaza si monteaza literar miscarea personajelor (în istorie si în cadrul cotidianului). Totodata, enciclopedia pe care o pune în miscare trezeste admiratie. „Cronica de familie“ comme il faut, romanul acopera aproape un secol, începând sa curga dinspre sfârsitul secolului XIX si intrând în era postbelica a comunismului. Acoperind enciclopedia istoriei reale a României din ultimul secol, romanul nu e inocent relativ la istoria romanului românesc. Cartea lui Robescu reface miscarea istorica de plecare dinspre rural cu iesire în urban si reviziteaza istoria prozei noastre, începând cu Slavici, Rebreanu sau Agârbiceanu, continuând cu Camil Petrescu pentru partea de razboi, cu Cezar Petrescu pentru învatatorul din „Apostol“, cu Hortensia Papadat-Bengescu sau Blecher pentru partea de roman de sanatoriu, si terminând cu Marin Preda, cel din „Risipitorii“ sau „Delirul“ (citez aceste romane tipologic, si nu canonic).
De pilda, multe din secventele si momentele de referinta ale vietii satului, asa cum au fost canonizate la noi în proza (preotul gospodar, fata bogata rapita de baiatul fara pamânt, cearta pe avere) apar la Robescu: dar ele survin nu ca déjà lu, ci ca re-creatii originale si subtile. Iesind din lumea rurala, vor fi atinse în roman, urmând linia genealogica a personajelor principale, Primul Razboi Mondial si catastrofala dar norocoasa campanie româneasca, forfota politica de dupa el (însusi Iorga apare într-un episod pitoresc), viata într-un orfelinat si într-o scoala normala (tot un pension de domnisoare, nu?, doar ca mai modest), viata de provincie si bovarismele ei, lumea învatatorilor, mica existenta functionareasca si burghezia marunta din Capitala, ascensiunea legionarilor, amorsarea celui
de-al Doilea Razboi Mondial si intrarea României pe frontul rusesc, insurectia din 23 august si ridicarea/ infiltrarea comunistilor în viata politica si sociala. Totul cu un extraordinar instinct al psihologiilor si al nuantei juste, cu o admirabila stapânire a informatiei, culorilor si detaliilor în regim istoric.
Aproape totul e memorabil. Am ales cu greu o singura pagina pentru a o reproduce în aceasta recenzie strict introductiva. E vorba de scena în care Horia Coman îsi aduce în vizita logodnica pentru a-i forta astfel mâna tatalui care o respinge:
„Când drosca sprintena care-i aducea de la gara opri în fata «conacului», capitanului i se paru ca fiu-sau n-ar fi singur. Iesise pe trepte sa-l întâmpine. Deodata în el sari un arc si i se înfipse teapan în gât, sub maxilare. Din drosca se dadu jos mai întâi Horia. Ocolind prin fata cailor, el o ajuta apoi sa coboare pe cea care-l însotea si care parca n-ar fi vrut sa se mai desprinda din leaganul tare. Batrânul crezu ca se afla la teatrul de papusi: musafirii devenisera prea mici, îndreptându-se si miscându-se cu stângacie. Vru sa rasufle adânc, sa-i plezneasca arcul dureros din piept, sa-si revina. Dar nu reusi. Mai mult, simti cum ceva îl apuca pe la spate de coate, obligându-l sa stea drept si rigid. Cu mare greutate se smulse din strânsoare, întoarse spatele si intra în casa.“ Si în continuare: „Horia pricepu ca întrevederea începea prost. Totul depindea însa de el în asemenea masura, încât în loc ca emotia sa-l paralizeze îi dadu un fel de betie impetuoasa. O prinse pe Ioana de brat si o sili sa urce treptele mai repede decât era ea în stare, coplesita, pasind cu mecanica gratie. Apoi, când îi puse pe cei doi fata-n fata, dezlantui o infernala vorbarie. Batrânul si fata se uitau unul la altul de aproape dar privirea li se scurtase si nu putea distinge decât niste siluete. Cât despre glas, le pierise cu totul. Sub presiunea lui Horia, care-i bombarda cu gesturi si cuvinte, se asezara totusi pâna la urma tustrei la masa. Treptat, privirea capitanului se despaienjeni. Dar mai înainte chiar de a o judeca rece pe necunoscuta ce-i calcase pragul simti sa-l scalda si-l furnica un val de bunavointa pe cât de nemotivat pe atât de intens. Încordarea de adineaori se schimba la el în moleseala si îngaduinta, pentru lume în general, simtindu-si brusc vârsta, prima oara, sub slabiciunea iertarii. Dupa ce sorbi mârâind un pahar cu vin se regasi deplin, dar parca în alta stare.“ (vol. I, pp. 185-186).
Tipul de naratiune care duce romanul e o combinatie bine gasita între naratiunea omniscienta, care nu îsi refuza glosarea cu accente filozofice bine puse, si infiltratiile participative ale stilului indirect liber: acesta din urma absoarbe de regula dialogul, care e destul de redus. Robescu e un romancier-cronicar care controleaza în cele mai mici detalii atât exerioritatea personajelor lui (pe care o descrie) cât si interioritatea lor (pe care o investigheaza).
M-am referit deja la Marin Preda. Preda e de fapt autorul la care m-am gândit cel mai mult citindu-l pe Robescu: nu pentru ca ultimul ar fi un imitator al primului (nu este), si nu numai pentru ca Robescu foloseste stilul indirect liber într-un stil asemanator lui Preda, ci pentru ca la Robescu se simte, asa cum se simtea la autorul „Morometilor“, o bataie în adânc a textului, care este mai mult decât stil si stiinta a frazei si ritm al prozei: i-as zice, daca nu mi-ar displacea profund cuvântul aici, întelepciune. O sa-i zic în schimb „arta a umanului“. Cuvintele se manifesta într-un amestec indisociabil de adevar si emotie, care înseamna mult mai mult decât înseamna vreodata aspectul pur tehnic al unui roman: paginile emotioneaza si în acelasi timp te fac sa le resimti ca adevarate, adevarate pentru ceea ce presupui ca tine de esenta (care e întotdeauna fictiva) a umanului. Sigur, literatura e un joc al formelor; dar e minunat când ea ajunge sa miste suflete prin ceva care e mai mult decât simpla inteligenta sau suplete formala, ceva care misca în chip elementar sau primitiv, ceva care te atinge si lasa o urma a acestei atingeri.