Poezia fata cu cele sfinte
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura literară » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Cu gloria gata facuta la Paris, ca-n vremurile bune, s-a întors pe româneste „Memoria Fiintei. Poezia si sacrul“ a lui Horia Badescu (Editura Junimea, Iasi, 2008). Si nu numai cu gloria facuta, dar si cu ea întarita de „Prefata“ lui Michel Camus, o prefata, fireste, exclusiv din vorbe bune. „Vorbe bune“ e însa putin spus, caci încheierea e mai aproape de entuziasm decât de pura bunavointa: „În fond, zice Michel Camus, «Memoria Fiintei» este o opera profetica, de citit si de meditat, de la care plecând se poate enunta urmatoarea axioma: poezia viitorului va fi metafizica sau nu va fi deloc“ (p. 11). Nu stiu cât de competent în profetii e Michel Camus, dar sigur poezia viitorului va fi cumva. Fapt e ca eseul lui Horia Badescu i-o fi încurajat încrederea, ceea ce înseamna ca l-a gasit convingator. Desi se pretinde ca au trecut vremile când Parisul ne spunea noua cine-i meritoriu si cine nu, trebuie sa recunosc, pentru caz personal, ca oarece inhibitie tot mai treneaza. Imi pare de-a dreptul obligatoriu ca o carte româneasca bine primita în Franta sa nu întâmpine în România mari – si nici multe – obiectii.
Cele trei elemente
În orice caz, nu cu obiectii am de gând sa tratez cartea lui Horia Badescu. Si asta în primul rând (de fapt, al doilea, daca socotim si inhibitia franceza) pentru ca mi-ar placea sa fie adevarate cele spuse de el. Poate nu neaparat în limbajul cam entuziast-emfatic în care sunt spuse, dar macar, cum se zice, pe fond. Ar fi bine pentru poezie, pentru rostul ei într-o lume dispusa parca tot mai accentuat s-o lepede si sa se lepede de ea. In fine, pentru poezie ar fi bine cam din toate punctele de vedere, dar mai ales din cele absolutiste, care vad în minimalism si în alte mezaventuri ale poeticului o stricta ofensa, nu o simpla decadere sau metamorfoza de ideal.
Mai este însa si un al doilea (sau al treilea) rând care ma opreste de la eventualele rezerve si precautii. Cartea lui Horia Badescu, dupa cum ne spune el însusi într-un „Preambul la editia româneasca“, „nu este doar o încercare de hermeneutica asupra raporturilor dintre poezie si sacru, ci si o profesiune de credinta“ (p. 6). S-ar întelege din rândurile urmatoare ale „Preambulului“ ca ea e si marturia unei experiente („rodul propriei noastre deveniri întru Fiinta, prin poezie“), nu doar un simplu demers de concept („rodul propriei noastre lamuriri“). In doua din aceste trei cazuri – daca e vorba de reportajul unei experiente personale si daca e vorba de o profesiune de credinta – lucrurile nu pot fi decât primite asa cum sunt; nu sunt temeiuri de a le pune la îndoiala sau de a pastra rezerve. Ele pot fi descrise, rezumate si cam atât. Nu cer, prin conditie, nici asentiment, nici resentiment.
Cu totul altfel ar sta treaba daca ar fi vorba de o dezbatere de concept. Aici dialogul e de strictete imediata. Din pacate (într-un fel; dar se poate admite si ca din fericire) lucrurile nu pot fi desfacute în cartea lui Horia Badescu; n-avem o parte de profesiune, o parte de relatare de experienta si o parte de simpozion; cele trei sunt urzite atât de strâns încât fac una singura; orice obiectie pe partea de concept loveste implicit în partea de crez si în partea de marturie, devenind numaidecât oarecum ilegala, nu doar ineleganta. Asa ca, împletind indistinct cele trei elemente, Horia Badescu s-a asigurat de o anume infailibilitate; poate ca-n baza ei si profeseaza o argumentatie cam apodictica, de teze proclamate cu impetuozitate si certitudine papala. E limpede însa ca pentru comentariu e un handicap faptul ca nu se poate aseza într-o pozitie corecta, din care sa nu comita abuz asupra vreunuia din cele trei nivele.
Ei bine, tocmai abuz urmeaza, dar pe fata, caci vom ignora componentele de marturie si crez, deturnându-le înspre cele de dezbatere. Nu e cinstit, caci n-avem cum nu le leza pe cele astfel ignorate, dar nici n-avem încotro daca nu vrem sa facem un simplu rezumat. însa cum eseul e el însusi concis si dens, astfel încât pare singur un rezumat, devine cam delicat sa-l mai comprimam. El e deja un breviar, o scriere in nuce, gata-gata sa explodeze de prea multa materie ideatica (nemaipunând-o la socoteala pe cea emotionala si confesiva).
Probleme mici, dar delicate
Materia în care se lanseaza Horia Badescu e cu deosebire delicata si saturata bibliografic (iar la acest punct, fara îndoiala ca se cuvine subliniata supletea cu care Horia Badescu se misca printre somitati). Bibliografia e, desigur, insurmontabila si singura sansa e de a face, în interiorul ei, optiuni eficiente. Ale lui Horia Badescu îmi par destul de eficiente, de vreme ce duc la coerenta si sprijina coerenta eseistului; iar numele decisive sunt prezente cam toate. Lipsesc, însa – si nu stiu cât de motivat fiind vorba de asa domeniu -, teologii care s-au implicat în dezbatere (sunt pomeniti, în trecere, daca nu ma însel, Tertulian, Toma d’Aquino, Origene, Sestov, Eckhart, Ioan al Crucii s. a., poate Augustin; daca nu, oricum, ar fi trebuit). Sunt, în schimb, invocati mereu oameni de arta si filosofi, esteticieni si antropologi, unii priceputi la cele sfinte, altii la poezie, iar câtiva si la una si la alta. Dezechilibrul e, probabil, premeditat, principial, dar impresia e ca lucrurile sunt vazute numai dintr-o parte.
Se poate, fireste, si fara teologi, desi nu fara oarece riscuri de limpezime conceptuala. Riscuri care se vad din pornire, cu toata asistenta filosofica de care Horia Badescu se asigura. Premisa lui Horia Badescu seamana cu cea a doctrinei gândiriste despre „nostalgia paradisiaca“, desi el nu reface „un sens teologic al frumosului“, ci mai degraba unul „mistic“ (transconfesional, meta-religios, de unde, probabil, relegarea metodica a teologilor, oameni, cu totii, de dogma anumita, nu deschisi fara discriminare spre orice mistica, precum poetii). Iata cum arata pragul de pornire al acestei pledoarii pentru poezia ca act sacral si sacralizant: „Am putea spune ca, alungat din Paradis, omul a fost alungat si din propria memorie. O memorie din care n-a pastrat decât sfâsietoarea nostalgie dupa starea dintâi. Nostalgia timpului când [...] traia starea de Fiinta“ (p. 13). Cu propozitiile astea totul poate fi în regula si totul poate fi în neregula. Depinde, desigur, de câta larghete e lasata conceptelor si de felul în care ele sunt specificate mai apoi. Dar oricum ar fi, e cu totul impropriu sa vorbim de „timp“ pe vremea petrecerii noastre în Paradis. Daca vom fi având nostalgia Paradisului, ea nu se masoara cu concepte temporale, ci oarecum dimpotriva. si mai subtila – de nu mai încurcata – e observatia privitoare la caderea omului din propria memorie. în Paradis, se zice, nu-i nevoie de memorie, pentru ca lucrurile sunt tot timpul, ca sa zic asa (pot întelege dificultatile aduse de conceptul temporalitatii). Acolo nu e nici o criza de Prezenta. Pe când memoria, presupunând fenomenalitate, cere timp; istoria ei începe, asadar, odata cu alungarea, când bietul om nu cade din propria memorie, ci, tocmai, cade în ea. si cade, totodata, în capcana nostos-ului. Din care pricina nu-i, poate, chiar adevarat ca „de la Orfeu la postmodernisti, poezia imnica se arata a fi cea mai constanta si mai puternica atitudine lirica“ (p. 116). Poate ca-i cea mai puternica, dar în materie de constanta si frecventa elegia câstiga numaidecât. Fireste, asta nu schimba mult lucrurile, caci plânsul, lamentatia, deplorarea, ba chiar si ofensa, nu sunt decât cealalta fata a imnului. La fel cum e, în demonstratia lui Horia Badescu, si imprecatia: „Ultragierea Fiintei, a divinului [...] printr-o poezie violenta, o poezie a ordurii si lubricului, printr-un limbaj care nu se în-minuneaza, ci se în-mârlaneste, este marturisirea [...] unei rupturi“ (p. 124). Pe care, bine zice Horia Badescu, astfel de poeti nu fac decât s-o exorcizeze: „Liturghie neagra, în care, paradoxal, nu Diavolul este revelat, ci Dumnezeu în absenta sa“ (idem). Asa cum pacatosul, prin chiar pacatul lui, îl marturiseste pe Dumnezeu. Sigur, Horia Badescu pune ca temei absolut al poeziei Fiinta si odata cu asta închide poezia într-un fel de cerc vicios sau blestemat: orice ar face aceasta, tot la marturisirea Fiintei – sau la nostalgia ei – ajunge. Ea nu se poate dezice de temei, orice retorica a ofensei sau a alienarii ar profesa: „Prefatata de paradigma satanica, poezia insignifiantului si derizoriului, a banalului si tranzientului, poezia obiectului (nu a lucrului!) inunda creatia ultimului secol. [...] Dar [...] din profanul însumat se poate naste nostalgia numinosului, care afirma Fiinta fie ca absenta, fie ca asteptare“ (p. 128). Nu-i vorba de o simpla ablutiune a poeziei ofensatoare de Fiinta, de o convertire cu forta a ei, ci de revelarea stratului ei motivational ultim (ontologic motivational, se-ntelege, nu estetic). Iar în acest strat poetul se identifica cu Fiinta: „poetul, acest purtator de sacru, nu este [...] Eu-l locuit de cineva [...] nici un intermediar [...] ci Fiinta însasi ca putere de actiune [...] El nu este poet fiindca e inspirat de cineva, ci pentru ca participa, face parte din inspiratie“ (p. 190). Caz în care, fireste, degeaba încearca sa se dezica facând pe interesantul în retorici negative si nihiliste.
Eseul lui Horia Badescu (pentru gustul meu, cam bombastic) înfrunta problema decisiva, vitala, a poeziei. Bine ar fi ca ipoteza lui sa triumfe. Bine ar fi, asadar, ca Horia Badescu sa fie profet nu doar în Franta, ci si acasa.