Functionarea ICR-urilor, între lege si tocmeala (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura politică » Cultură şi diplomaţie
Autor: IOAN-AUREL POP
Mentionata lege din 2003, de reglementare a functionarii Institutului Cultural Roman (ICR), prevede ca „activitatea externa a Institutului se desfasoara si prin institute culturale romanesti din strainatate“ (articolul 15, paragraful 1). Nu discut aici daca este bine sau nu sa fie asa, ci constat doar ca, fiind vorba de o lege, prevederea trebuie aplicata.
Legea contine insa si alte precizari: institutele isi mentin subordonarea administrativa fata de Ministerul Afacerilor Externe (MAE); ele trebuie sa colaboreze cu ambasadele si consulatele romanesti din tarile respective; infiintarea de noi institute se face prin Hotarare a Guvernului, la propunerea MAE, Ministerului Culturii si Cultelor (MCC, azi cu alt nume, pe care il ignoram intentionat, fiindca se schimba mereu) si ICR; structura si regulamentul institutelor se stabilesc de catre ICR, impreuna cu MAE si MCC; numirea directorilor si directorilor adjuncti ai institutelor de peste hotare se face, la propunerea presedintelui ICR, prin ordin comun al MAE, MCC si ICR; directorii Accademiei di Romania din Roma si ai Institutului Roman de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia sunt numiti la propunerea presedintelui Academiei Romane; MAE organizeaza (prin Institutul Diplomatic) cursuri de formare, pregatire si perfectionare profesionala a personalului trimis in misiune permanenta la aceste institute; finantarea institutelor vine de la bugetul de stat, printr-un capitol distinct cuprins in bugetul MAE etc. Legea nr. 91, din 5 aprilie 2004, pentru modificarea legii de mai sus, din 2003, mai prevede ca finantarea programelor culturale ale institutelor vine de la bugetul de stat printr-un capitol distinct cuprins in bugetul ICR. Mai pe inteles, din 2004, banii institutelor vin si de la MAE (pentru salarii, administratie etc.) si de la ICR (pentru programe).
Cum se vede, situatia nu este deloc simpla! Institutele, departe de a fi numai in „parohia“ ICR, au mai multi „nasi“, fiecare cu rosturile si mai ales cu orgoliile lui. Mai mult, directorii unora dintre institute sunt numiti la initiativa Academiei Romane, sunt platiti de MAE si dau socoteala pentru ceea ce fac ICR-ului! Legislatorul a plecat, probabil, de la premisa ca institutiile statului roman - unele dintre cele mai inalte si mai prestigioase! - se inteleg intre ele si colaboreaza fara probleme, spre binele public. Daca ar fi fost asa, mecanismul ar fi functionat, dar, din pacate, nu a fost cum a gandit legislatorul. Institutiile statului roman nu pot colabora omeneste, pentru ca sefii lor nu se inteleg intre ei, dimpotriva, se urasc, se sapa, se parasc, se injura chiar sau, in cel mai bun caz, se ignora. Iar ICR-ul, avand pe mana banii de programe si initiativa numirii majoritatii personalului de specialitate al institutelor, a considerat din 2005 ca nu mai trebuie sa colaboreze cu niciuna dintre institutiile mentionate in lege, decat in cazuri minime, de forta majora. Colaborarea cu Academia Romana - prevazuta si in articolul 3, litera h), din lege, la conceperea de proiecte si programe comune - a avut cel mai mult de suferit, fiind aproape prohibita de catre conducerea ICR. De programe comune nici nu a putut fi vorba vreodata, iar la numirea directorilor celor doua institute din Italia - facuta, dupa lege, din initiativa Academiei - presedintele ICR a avut aproape intotdeauna de obiectat, trenand cat a putut de mult lucrurile. Atitudinea aceasta vine din lipsa totala de respect a conducerii ICR fata de Academie, fapt dovedit prin multe luari publice de pozitie in acest sens. Nici colaborarea cu MAE si cu misiunile diplomatice si consulare ale Romaniei nu a fost mult mai buna. Divergente grave au iesit mereu la iveala in aprecierea activitatii institutelor: MAE, ghidat dupa principiile diplomatiei culturale si dupa lege, acorda un anumit calificativ, iar ICR, conform „strategiei“ sale sui generis (in centrul careia se afla repudierea a tot ceea ce era cultura nationala), un cu totul altul! La fel, unii directori de institute distinsi de MAE cu premiul de „diplomat al anului“ au primit concomitent din partea ICR calificative depreciative, tocmai spre a evidentia si astfel diferenta dintre viziunea „ingusta“ a MAE despre cultura si „superioara strategie“ a valorilor, monopolizata de ICR. Este notoriu apoi sirul de certuri, dispute si scandaluri dintre directorii unor institute si sefii misiunilor diplomatice si consulare in a caror jurisdictie se aflau aceste institute. Toate acestea pot fi puse si pe seama ambiguitatii legii, dar si a „conceptiei“ conducerii ICR despre superioritatea oamenilor sai in raport cu marginirea diplomatilor de la MAE. Despre referentii - numiti (prin concurs!) la initiativa ICR - pregatiti de catre MAE prin Institutul Diplomatic nu s-a auzit mai deloc, iar daca s-a intamplat asa, „pregatirea“ nu a dat rezultatele dorite. Altminteri, cum se poate explica faptul ca in 2008, purtatorul de cuvant al ICR din New York, demnitar platit de statul roman intr-o institutie cu statut diplomatic, avea afisate pe site-ul personal texte si fotografii scandaloase, legate inclusiv de consumul de droguri? Nu are nicio importanta ca fotografiile si toate celelalte erau plasate „la vedere“ inainte ca titularul sa fi fost trimis de ICR in misiune culturala pentru statul roman. Odata cu noua calitate, materialele trebuiau eliminate, pentru a preveni scandalul. Iar numirile de directori, directori adjuncti si concursurile pentru referenti, asa cum s-a mai scris, au ajuns apanajul bunului plac al conducerii ICR. Sunt preferati, in general, „oamenii casei“, iar putinii concurenti cu verticalitate, care au indraznit sau indraznesc sa critice unele initiative ori sa faca sugestii ICR-ului, au fost „picati“ cu satisfactie deplina, dupa scenarii bine puse la punct.
Toate acestea arata nu numai imposibilitatea colaborarii dintre institutiile culturale care ar trebui sa promoveze spiritualitatea romaneasca in lume, dar si viziunea diametral opusa (despre valorile culturale nationale si promovarea lor) pe care o au unele dintre forurile pomenite, pe de o parte si ICR, pe de alta. Conceptia mostenita inca din epoca interbelica, dar aplicata si dupa 1945 de catre mai toate statele libere din Occident, se referea la institutele culturale din afara granitelor ca ansambluri arhitectonice cu personalitate, eventual in proprietatea statului sau a fundatiei care patrona activitatea respectiva, cu sali proprii de conferinte, de spectacole, de expozitii, cu biblioteci, pinacoteci, ateliere, spatii de locuit si de lucru etc. Ele erau simboluri sau carti de vizita ale statului pe care-l reprezentau, cu functionalitati multiple, cea mai importanta fiind aceea de a concentra la sediile lor actiunile culturale cele mai importante. Natural, odata cu societatea informatizata, cu lumea alerta si dinamica in care ne miscam acum, lucrurile s-au schimbat. Noile institute culturale ale Romaniei create in ultimii ani in atatea locuri nu mai pot si nu mai trebuie sa fie precum cele de odinioara. Unde si cum ar mai putea avea Romania un palat al sau, precum Palazzo Correr, ridicat pe la 1500 si care gazduieste Institutul Roman de Cultura de la Venetia, ori un alt palat, tot al sau, precum Accademia di Romania din Roma, adevarat monument de arhitectura, opera lui Petre Antonescu? Ar fi foarte greu si, chiar daca s-ar putea, poate nici nu ar mai fi necesar. Astazi, in cladiri moderne, chiar fara personalitate, cu incaperi mai putine, dar functionale, se pot atinge scopurile culturale propuse. Dar nu neaparat cazand in extrema cealalta, cum face ICR. Conducerea institutiei pare convinsa ca sediile institutelor culturale romanesti din lume nu au alte rosturi decat de a fi birouri, pline de calculatoare, imprimante, scanere, fax-uri si copiatoare! Natural, daca nu ai alternativa, poti face un ICR in trei incaperi, cu cinci functionari, fara sala de conferinte, de expozitii, fara biblioteca etc. Iar activitatile le poti organiza in diferite spatii destinate culturii, prin inchiriere. Sunt cateva avantaje notabile aici: iesirea „in lume“, marea vizibilitate, evitarea monotoniei si rutinei etc. Doar suntem in plina globalizare! Ce ne facem insa cu institutele vechi, care functioneaza in sedii cunoscute, cu personalitate, care au spatii generoase, biblioteci, ateliere pentru artisti etc.? Conducerea ICR, in zelul sau unificator, cu scopul aplicarii „strategiei“ culturale unice, mai ca le-ar desfiinta! Oricum, tendinta de a le uniformiza pe toate, dupa chipul si asemanarea celor noi, este vizibila. Masurile luate in acest sens merg de la descurajarea activitatilor la sedii pana la desfiintarea bibliotecilor si de la ignorarea tinerilor studiosi pana la oprirea conferintelor pe teme de eruditie. Or aici, eroarea uniformizarii este fundamentala, in conditiile in care fiecare institut are propria personalitate si functioneaza in tari cu specific aparte.