Cum îl trezim pe Eminescu?
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Au trecut 15 ani de cand, exasperat de spectacolul grotesc oferit anual de „scrantitii \ntru Eminescu“, Eugen Negrici publica celebrul sau articol \n „Romania literara“, articol ce facea inventarul cliseelor eminescolatre cu care absolventii de liceu \si \mpaneaza tezele pentru admiterea la Litere. „Gugumanii \naripate“ numea criticul aceste clisee cu o cariera invincibila \n posteritatea eminesciana. Ele \nsa n-au fost impuse cu baioneta propagandei, ci cu condeiul specialistului.
Sfera si puterea lor de circulatie beneficiaza de prestigiul cercetatorilor si criticilor literari de la care cele mai multe au fost preluate. Inconjurat de aceste „gugumanii inaripate“ mitul eminescian cade in derizoriu si, ca solutie, criticul propunea mai in gluma mai in serios „decretarea unui deceniu de tacere, de veritabila reculegere, in care «dorul de Eminescu» tot invocat de eminescoizii nostri ar avea timpul necesar sa iasa din tiparele conventiei anuale“. Luata in serios, „masura“ propusa de critic revine recent sub condeiul lui Mircea Cartarescu: Cum mai poti vorbi azi decent despre Eminescu? si, ca sa ajungem la decenta, autorul „Levantului“ cere ca poetul „Somnoroaselor pasarele“ sa fie lasat „sa doarma in pace“. In replica la aceste glume si absurditati, Gabriela Gavril scrie in excelenta revista „Timpul“: „Faptul ca un prozator, fie el si unul de succes, pare a nu percepe importanta unor studii despre imaginarul politic eminescian (care n-au cum ocoli xenofobia si antisemitismul din epoca) si nu vede in ele un mod «decent» (eu as fi spus profesionaist) de a scrie nu are darul de a ma mira peste masura. Recomandarea de a nu-l «trezi» pe Eminescu prin cercetari si exegeze pentru ca adolescentii si prozatorul insusi nu-l mai pot gusta, m-a pus insa pe ganduri. Daca am face o lista cu toti autorii pe care acelasi public nu-I mai prizeaza si am urma aceasta povata, ma tem ca aproape toata literatura romana ar putea fi lasata in somnul cel de veci. Istoria, filozofia, antropologia si politologia n-ar avea decat sa atipeasca si ele sau sa intre in coma.“ Ce-i drept, nu toti criticii recomanda „deceniul de tacere“ sau solutia „Dormi in pace“. Nicolae Manolescu vede in istoria lui un alt Eminescu decat „poetul national“ al lui G. Calinescu si al urmasilor acestuia. Inteligenta, scoaterea poetului national de sub robia propriului sau mit este efectuata de N. Manolescu prin trimiterea la culcare a „Luceafarului“ si „Odei...“ spre a inviora si a-i face loc capodoperei „Mai am un singur dor“. E o posibila, dar nu singura metoda de tratament aplicata marelui „bolnav“ al literaturii romane, victima a adoratorilor sai nesabuiti. In fond, insa, vine cu un dus rece Gabriela Gavril, transformarea poetului national intr-o statuie de gheata intangibila nu e nici opera propagandei comuniste, nici a „mentalului colectiv“ viciat. Iar a crede ca emisiunile festiviste din trecut au marcat in chip decisiv „mentalitatea poporului roman“, cum scriu emfatic multi comentatori actuali, este dubios si pana la urma fals. „Studierea impactului propagandei comuniste asupra memoriei colective – scrie Gabriela Gavril presupune utilizarea unei metodologii complexe pentru obtinerea si interpretarea datelor. Unii comentatori literari si eseisti nu au insa nevoie de niciun fel de informatii sau de statistici, ci pur si simplu intuiesc, stiu cum si de ce a fost marcat mentalul colectiv, cat de adand si pentru cat timp. Propriile presupozitii in aceasta privinta sunt suficiente pentru a construi esafodaje argumentative.“ Cu alte cuvinte, intuitiile, supozitiile, parerile despre o mentalitate sau alta n-au nicio baza documentara si raman judecati emise dupa ureche. Intorcandu-ne la mitul poetului nepereche pus de prea multi comentatori dupa ureche in carca propagandei comuniste, chestiunea vadeste o flagranta falsitate a situarii si eludarea adevaratei probleme: „Pana la urma, nucleul mitului nepereche (cat si cum exista) e un produs al exegezelor, al comentariilor universitare, al manualelor redactate de colective de specialisti, al cercetarilor unor eminescologi creatori de scoala si reflecta mai degraba stadiul studiilor umaniste si modul in care am inteles/ intelegem sa facem istorie si critica literara, decat obsesii si fantasme identitare ale poporului nostru. Textele propagandistice importante au fost scrise de unii din breasla criticilor, delirul exegetico-filozofic, protocronist au ba, a fost intretinut de exegeti mai putin cunoscuti, dar si de personalitati. De aceea, in loc sa se preocupe de obsesiile majore ale unui publici pe care nu-l cunosc si de prezumtivul sau dezinteres pentru lectura, multi critici si istorici literari, indiferent de varsta, ar face mai bine daca si-ar verifia «trusa de scule», pentru ca a ramas cam aceeasi din 1940 si nici atunci nu era chiar adecvata. Si daca tot au inceput reevaluarile, ar fi indicat sa intreprinda o analiza sistematica a domeniului propriu, pentru a vedea care este totusi gradul de profesionalizare a criticii si istoriei literare“. Judicioasa, concluzia articolului este una moderat optimista: „De ce sa nu-l «trezim» pe Eminescu pana la urma? Cum au dovedit I. Gregori, C. Dobrescu, I. Costache, I. Stanomir, opera acestuia nu este nici un domeniu inaccesibil, nici unul excesiv de batut, ce nu mai are nimic de exploatat si de (re)analizat. Departe de a fi o piedica, «mitul» poate constitui chiar o provocare…“ Subiect mereu actual si important, „trezirea“ din somn a lui Eminescu (pentru cei ce-l cred adormit!) isi gaseste solutii adecvate chiar in corpul operei eminesciene, iar nu in asa-zisa „mentalitate“ a unui public pe care nici macar nu-l cunoaste. Daca in capul unui specialist Eminescu se proiecteaza ca un produs fatalmente „congelat“, asta n-are de a face cu publicul, cu epoca, dar pur si simplu cu eminescologia. Probabil ca ea ar putea fi „decongelata“ cum sugereaza si Gabriela Gavril in oportunul sau editorial din „Timpul“.
„Cel mai ascutit cronicar…“
Tot in „Timpul“ de la Iasi, Andreea Grinea propune recitirea unui autor aproape uitat, excelentul reporter si scriitor Alexandru Monciu-Sudinski: „Un maestru al literaturii cu substrat, mai cu seama in textele deghizate din ratiuni extraliterare in interviul cu proletari sau cu tarani colectivisti si, deopotriva, un originar care spune lucrurilor pe nume intr-o proza surprinzator de directa pentru perioada in care a aparut (inceputul anilor '70), de o virtuozitate si inteligenta stilistica rare.“ Alexandru Monciu-Sudinski este, si dupa parerea Andreei Grinea, „cel mai ascuti cronicar al comunismului romanesc din primele sale decenii, un narator care prefera parabola cruda celei moralist-metaforice, deosebindu-se de congenerii sai ca Norman Manea sau I. D. Sarbu printr-o estetica personala foarte coerent articulata, in care sunt filigranate temele literaturii subversive romanesti.“ Se poate spune ca, dincolo de „soparle“, textele acestui autor au invins cenzura pacalind autoritatile pana acolo incat acestea l-au premiat pentru scrieri cu vadit caracter batjocoritor la adresa unor principii, realitati si dogme din acea vreme. Scriitorul opereaza prin substitutie utilizand stratagema unuia dintre personajele sale cu identitate imprecisa si calificare incerta, care vorbeste cu reporterul dandu-si alt nume: „Atunci, sa va spun mai intai altceva: in primul rand ca nu ma cheama Albu. Ma cheama Ion, ce-i drept, dar nu Albu. V-am spus asta asa, ca sa stiti, ca eu chiar daca o sa va spun ce o sa va spun, mie nu-mi poate face nimeni nimic. Sa le faca la ai de se cheama Albu.“ Spre a spune, si nu doar printre randuri, ce are de spus, personajul interviurilor fictive ale lui Sudinski se da mereu altul. Interviurile lui pun pe foc miturile si cliseele propagandei comuniste utilizandu-le chiar pe acestea cu o inteligenta iesita din comun si cu un mare talent satiric.“ Arta lui Monciu-Sudinski – observa cu justete Andreea Grinea – se bazeaza in pseudoreportaje, pe o poetica a sugestiei subversive si a deturnarii cliseului limbii de lemn, fara ca estetizarea sa rapeasca din farmecul viu al caracterelor. Reciclarea interviului, a reportajului «de teren», devenita la Monciu-Sudinski o specie a prozei scurte care inglobeaza, etalandu-le, toate posibilitatile genului (si in special pe acelea pe care mizase si Caragiale in opera sa de adaptare a unor forme extraliterare), se conjuga la prozatorul postbelic cu reciclarea unui limbaj «de lemn», care, pastrandu-si functia referentiala devenise in acelasi timp o efigie stilistica. Toate cliseele oficiale ale limbii realismului socialist, imbogatite cu greseli gramaticale si inteligente calambururi semantice, creeaza impresia de tumult al vietii in reportajele din cele doua volume.
Si, odata acceptat ca «limba taraneasca» si bonoma a oamenilor lui Creanga reprezinta un studiat construct stilistic, la fel stand lucrurile si in cazul limbii de mahala munteneasca a lui Caragiale sau a celei pretios arhaizante din opera sadoveniana, plasarea retoricii interviurilor lui Sudinski in aceeasi sfera literara se impune ca o necesitate. Reportajele lui Montiu-Sudinski reprezinta, astfel, o scriere realist-socialista cu semn intros, o dinamitare a poeticii de gen prin reciclarea nu doar a speciei sale predilecte, ci si a limbajului care o legitima.“ Atat de mari erau talentul si abilitatea acestui tanar scriitor insolit din acea vreme incat premiile UTC nu l-au ocolit. Colaborator al „Scanteii tineretului“ la un moment dat, Monciu-Sudinski n-a putut trece totusi de cenzura cu un reportaj inofensiv, dar in realitate incendiar pe care si-a inchipuit ca-l face pe vaporul „Independenta“: viata si activitatea oamenilor de pe aceasta nava „intrata la apa“ inganau intr-o parabola extraordinara chiar viata Romaniei de atunci, ea insasi o nava prin ale carei gauri intra din ce in ce mai luta apa, scufundand-o. Reportajul despre nava „Independenta“ a ramas nepublicat, in sertarele cenzurii.