Piata vorbelor goale
articol aparut in Cultura, nr. 215 din 2009-03-19» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Am citit nu o data despre existenta unor cluburi ai caror membri, din diferite motive, refuza prezentul adeseori brutal si nedrept, investindu-si energia si timpul liber în citirea ziarelor vechi. La urma urmei, o pasiune ca oricare alta. Si-apoi, ziarele vechi nu mai produc emotii, faptele fiind demult consumate, majoritatea întrebarilor si-au gasit raspuns, iar nelinistile si-au redus intensitatea. Deschizând ziarul, ai sentimentul ca patrunzi într-un spatiu în care totul îti este cunoscut, familiar, nimic nu te mai surprinde, fiecare obiect îsi are un loc bine stabilit, producându-ti impresia ca nu te poate astepta nicio surpriza. În urma cu câteva zile, m-am pomenit în fata unei experiente asemanatoare. Evident, nu fugeam de prezent, desi, pentru mine, el este o imensa dezamagire – 558 de taxe si impozite, record european absolut! si câtiva kilometri de autostrada în douazeci de ani! –, ci îmi aminteam de cluburile respective. Atunci, mai mult ca oricând, mi-am dat seama ca, la noi, ele n-ar fi posibile, iar daca prin absurd ar exista, totusi, efectele asteptate de membrii obisnuiti n-ar putea decât sa îi deceptioneze. Pentru ca, de fapt, s-ar întâlni cu aceleasi nelinisti si cu aceleasi întrebari dureroase care au fost puse si acum aproape o suta de ani, ba chiar si cu doua secole în urma, cu aceleasi observatii despre starea tarii si despre cei ce o conduc. Cu alte cuvinte, n-ar fi foarte convinsi ca se afla în fata unor publicatii vechi. „Avem de toate si totusi simtim toti ca n-avem nimic, scria Liviu Rebreanu în România din 31 ianuarie 1924. Constitutia noastra belgiana, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au ramas vorbe goale care se repeta papagaliceste la întruniri si prin ziare; literatura si artele, cu cât mai extravagante, cu atât mai izolate si fara nicio înrâurire asupra celor carora li se adreseaza: democratia noastra nu traieste decât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor multi de catre o mâna de îndrazneti...“. Si articolul Europeism sau românism? – caci despre el este vorba – se încheie astfel: „E vremea temeliilor...“ Din pacate, Rebreanu s-a iluzionat degeaba, deoarece nici pâna în ziua de azi ele nu s-au mai consolidat. Si, în luna urmatoare a aceluiasi an, în Cuvântul liber, Eugen Filotti, vorbea despre scriitorii care „slujesc, poate fara voia lor, rusinoasa noastra viata publica de azi si pe toti paduchii abjecti cari la adapostul acestui confortabil traditionalism – si fugind de lumina ce i-ar distruge – îsi fac treburile rentabile lasând câte o farâma si pentru bietii cântareti de pe struna traditionala“. Iar în Viata româneasca din martie 1924, participând la aceeasi discutie, Mihai Ralea spunea: „Ne lipsesc total, pâna la dementa, sistemele ideologice care dau un sens lumii si vietii, ne lipseste, în dureroasa noastra incoerenta, logica. Ne trebuie imperios si urgent silogismul. Ne lipseste complet morala, nu aceea ipocrita a filistinismului colectiv, ci aceea personala, care e o chestie de scuza fata de propria constiinta, de proprie împacare, de revolta sincera, de demnitate neîntinata.
Ne lipseste gustul, îndreptar de masura, de tact si de decenta fata de toate desantarile, urâteniile si excesele“. Sunt, fireste, multe texte care par scrise chiar cu câteva ore în urma. Diagnosticele puse de lucizii acelui timp erau exacte. Cu teoria stateam foarte bine, atâta doar ca ne lipsea, si atunci, ca si acum, ceea ce îl obsedase pe Rebreanu: „temelia!“. Chiar si cei interesati de soarta unor texte referitoare la „reforma“ si „criza“ ar putea jura ca multe dintre ele au fost scrise în zilele noastre. Mai nou, pe piata vorbelor goale se arunca o alta sintagma, cu un trecut la fel de „glorios“: modernizarea statului. Rezultatul acestei intentii se poate prevedea, caci tot ce s-a încercat pâna acum a stat sub semnul fuserelii si al incompetentei. Este suficient sa ne amintim de nesfârsitele reforme ale învatamântului sau sanatatii, de votul uninominal necesar doar pentru întarirea puterii baronilor locali, de luptele la baioneta cu inexistentul comunism, de condamnarea lui printr-o optica mai mult decât discutabila, pentru a întelege ce soarta va avea modernizarea. Iar daca punem la socoteala si faptul ca nici pâna astazi nu stim ce vrem, daca avem o directie, putem fi siguri ca ratacirile noastre nu vor duce la visata modernizare. Într-o straveche culegere de fabule din Persia epocii Sasanide se spune, printre altele: „Un om slab, de conditie joasa, este întotdeauna folositor si sincer pâna ce este numit într-o functie de care nu este demn“. Nu stiu câti dintre cei ce ne-au condus si mai ales ne conduc sunt de conditia pomenita, sigur este ca prea putini sunt demni de vreo functie de conducere. Si nu cred sa existe lucru mai trist decât sa asisti neputincios la degradarea tarii. Oare cât timp va trebui sa treaca pentru a întelege în sfârsit si noi semnificatia adânca a cuvântului „temelie“?