Carti care nu trebuie ratate sau fictiunea literara vs S.F.
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura internaţională » presa internaţională
Autor: CATALIN STURZA
Într-un proiect numit „1000 de romane pe care toata lumea trebuie sa le citeasca“, „The Guardian“ rezerva un spatiu special pentru Science Fiction si Fantasy. „Unii presupun ca science fiction-ul, fantasy-ul si horror-ul trebuie sa însemne nave spatiale, elfi si vampiri – si,întradevar, îi veti descoperi pe Ian M. Banks, Tolkien si pe Bram Stocker pe lista noastra de lecturi ce largesc universul cunoasterii. Totusi, aceste trei genuri au o traditie la fel de venerabila precum romanul însusi“, scriu cei de la „The Guardian“ înainte de a-si desfasura recomandarile.
Argumentul continua: „Fictiunea functioneaza prin metamorfoza: în fiecare epoca autorii exploreaza nelinistile vremurilor pe care le traiesc asezându-le pe hartile unor lumi inventate, fie ca acestea sunt distopii politice, regate fabuloase sau dimensiuni supranaturale. J.G. Ballard, scriitorul care a adus Science Fiction-ul în mainstream, a observat ca „Totul devine Science Fiction. De la periferia unei literaturi aproape invizibile a izvorât realitatea palpabila a secolului XX“. Viziunea lui Ballard asupra „spatiului interior“, cosmarele totalitare ale lui Orwell, Huxley si Atwood, labirintul nelinistitor al birocratiei lui Kafka, dictatura inovatiilor de ultima generatie a lui Gibson – toate sunt exemple de literatura din avangarda imaginarului colectiv. Fiecare scriitor original în adevaratul sens al cuvântului trebuie, prin definitie, sa creeze o noua lume“.
Urmeaza, în ordinea alfabetica a autorilor, o lista în trei parti, care începe cu Douglas Adams („Ghidul autostopistului galactic“) si se termina cu Evgheni Zamiatin („Noi“). Conceptia cotidianului britanic despre ce înseamna SF & F este extrem de larga; oricât de întinsa ar fi însa patura, unele carti nu au, pur si simplu, ce sa caute sub ea. „Maestrul si Margareta“, al lui Mihail Bulgakov, e descris în felul urmator: „Când diavolul vine în anii '30 la Moscova, victimele sale sunt piloni ai establishmentului sovietic: un editor faimos e decapitat, un alt birocrat e facut sa devina invizibil. Acesta e totusi doar preludiul evenimentului central: un bal magnific al celor damnati si diabolici“. De aici pâna la a lipi etichetele Fantasy, S.F. sau chiar Horror drumul e însa destul de lung. „Prânzul dezgolit“ al lui Burroughs apare, si el, cu un sinopsis corect, interpretat însa în mod surprinzator: „sUrmarindt aventurile picaresti ale unui drogat atât în lumea reala cât si în «Interzona» fantastica, aceasta e o satira ce foloseste cea mai brutala dintre oglinzile deformatoare: societatea ca o fantasmagorie obscena de dependenta, violenta, sex si moarte“.
Am dat doar doua exemple de la litera B; la C urmeaza „Baronul din copaci“ al lui Italo Calvino, „Alice în tara minunilor“ de Lewiss Caroll si „Omul care era joi“ de G.K. Chesterton, la D gasim „Schimbarea la trup“ de Marie Darrieussecq, la E dam peste „Pendulul lui Foucault“, al lui Umberto Eco, la F ne sare în fata „Magicianul“ lui John Fowles, la H ne izbeste „Jocul cu margele de sticla“ al lui Hesse si tot asa. Ziaristii de la „The Guardian“ s-au gândit, probabil, sa împrieteneasca publicul larg cu literatura SF & F, plasând ca momeala titluri clasice si nume de romancieri celebri din zona asa-zisa „mainstream“. „Acesta e punctul în care SF-ul se apropie cel mai mult de fictiunea literara, iar fictiunea literara de SF“, scrie un recenzent, de parca SF-ul n-ar fi, dintotdeauna, fictiune literara.
Chiar si fara romanele lui Burroughs, Calvino, Eco si Fowles, lista e totusi foarte lunga si contine destule nume ilustre. Tot în ordine alfabetica, va recomand câteva titluri mai putin cunoscute (le pastrez în engleza): „In the Country of Last Things“, de Paul Auster; „Darwin's Radio“ de Greg Bear; „Lost Souls“ de Poppy Z Brite; „Rogue Moon“ de Algis Budrys; „A Princess of Mars“ de Edgar Rice Burroughs; „Nights at the Circus“ de Angela Carter; „Jonathan Strange and Mr Norrell“ de Susanna Clarke; „House of Leaves“ de Mark Danielewski; „Red Shift“ de Alan Garner; „Only Forward“ de Michael Marshall Smith. Iata descrierea romanului de debut a Susannei Clarke: „O foarte vasta, extrem de satisfacatoare fictiune alternativa, scrisa de-a lungul a zece ani, despre renasterea magiei – care devenise teritoriul studiilor prafoase, teoretice – la începutul secolului XIX. Doi magicieni rivali îsi exerseaza noua putere, cautând gloria militara si puterea la curte, legând o alianta periculoasa cu Regele Zânelor si lasându-se prada unei uri pasionale, din cauza folosirii si a semnificatiei supranaturalului. Cartea e întesata cu note de subsol, erudite si comice, acoperita de straturi de pastise literare, si inventeaza un filon folcloric cu totul nou: e întunecoasa, fermecatoare si foarte, foarte britanica“.
Si un roman care celor de la „The Guardian“ le-a scapat: „Islandia“, de Austin Tappan Wright. Iata ce scrie despre Wright, într-un eseu intitulat „Science Fiction and Mrs. Brown“ (în volumul „The Language of the Night“, Harper Perennial, 1989), extraordinara scriitoare americana Ursula K Le Guin: „Islandia e opera unei vieti întregi, în care Wright s-a transpus pe sine însusi în totalitate. E o societate alternativa autentica, gândita pâna în ultimul amanunt, pragmatic si uman. Si e un roman. E plin de oameni reali. (…). Acesta, de fapt, e rostul lui. Cred ca Wright a vazut o lume, America lui, devenind psihotica, depersonalizata, imposibil de trait în ea, si astfel a creat un continent inexistent, cu geologia si meteorologia si râurile si orasele si casele si razboaiele de tesut si semineele si politicienii si fermierii si gospodinele si manierele si neîntelegerile si povestile de dragoste si toate cele, pe care fiintele omenesti sa o poata locui“.
Iar marea absenta de pe aceasta lista este – în mod cu adevarat surprinzator – chiar Ursula K. Le Guin. Tare ma tem, totusi, ca autorii recomandarilor din „The Guardian“ se pricep mai degraba la „fictiunea literara“ si mai putin spre deloc la SF.
P.S.: O alta absenta stupefianta e cea a însusi parintelui literaturii high fantasy, J.R.R. Tolkien, al carui nume ar fi trebuit sa figureze undeva sub cel al lui J.K. Rowling; „mamica Rowling“ e mentionata, desigur, cu „Harry Potter si piatra filosofala“.