Cloaca Nr. 5
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura politica » Corespondenta din Montréal
Autor: CONSTANTIN STOICIU
De la începutul anilor '70, când a fost înfiintata pentru a permite crearea rapida a unei elite francofone provenite din toate paturile sociale, si pâna mai de curând, când pragmatismul si neoliberalismul nord-american au devenit norma academica, Universitatea Québec-ului la Montréal a avut reputatia de a fi de „stânga“. O stânga oscilând între marxism, trotkism, maoism, tiermondism, fara nicio incidenta reala dincolo de cladirile caramizii ce domina centrul orasului. Mai degraba o cochetarie de intelectuali locali si imigranti de pretutindeni, inclusiv români, bine platiti, cu slujbe pe viata, cu îngrijorari de cafenea pentru soarta lumii si pentru cei multi fara bani si fara putere ? „la gauche caviar“! Istorie deja. Protestele autentice, întrebarile serioase, analizele care depasesc cadrul strâmt si patetic al istoriei trecute si actuale a Canadei s-au transformat de mult în scâncete umaniste. Contestatarii, rebelii autentici se numara pe degete, politia cu pistolul la brâu si cea a aparatorilor ordinii stabilite vegheaza, moda revolutiilor a trecut (nici n-au prea fost pe continent altfel decât linistite si sexuale), comunismul a murit de moarte buna, capitalismul trece dintr-o criza în alta si, regenerat, îsi continua nestingherit drumul haotic si glorios spre eternitate.
Dincolo de ocean, în România, stângace, prolixa si, dupa obiceiul locului, îndopata servil pâna la satietate cu referinte bibliografice straine, deci credibile, intelighentia româneasca convertita oportun la panica mondiala de salvare a capitalismului paralizat de o noua criza cu consecinte ce se anunta catastrofale tine cam acelasi discurs, euforia si tâfna autohtone în supliment gratuit.
Distanta dintre România si galeria de arta a UQAM-ului, unde a fost recent expusa statuia evolutiva „Cloaca Nr. 5“ asupra careia oricine îsi poate proiecta si eventual consolida convingerile, indiferent de natura lor, este la prima vedere enorma. Un marunt efort de imaginatie e suficient totusi pentru ca si cel din urma neispravit, pentru a nu-i mai aduce iarasi în discutie pe cei care pricep tot chiar si fara sa paraseasca fotoliul ce predispune la meditatie, sa-si faca o idee destul de clara despre numita statuie evolutiva considerata a fi punctul culminant al procesului proletar, democratic si universal parcurs de belgianul Wim Delvoye.
Creata în 2000, prima „Cloaca“ ar fi încheiat perioada artistica marcata de referintele scatologice ale „artei înteleasa ca c…“. Precizarea apartine italianului Piero Manzoni, inventatorul conservelor de 30g umplute cu propriile fecale. Printre contributiile ulterioare cele mai cunoscute se numara gramezile sculpturale din excremente „Tatentanz“ ale lui John Miller, performanta realizata cu sânge si sperma de Sharon Alward si „Piss Christ“ de Andres Serrano.
Originalitatea lui Wim Delvoye s-ar rezuma la reproducerea sistemului uman digestiv fara a face apel la caracteristicele umane. Daca prototipul „Cloaca-Original“ nu era decât o succesiune orizontala de recipiente reprezentând fiecare un stadiu al digestiei (absorbtie, masticare, salivare, digestie în stomac, în intestine si defecare), în „Cloaca Nr. 5“ componentele din otel inoxidabil si intestinele transparente din silicon sunt plasate pe verticala si dispun separat de propria lor compozitie chimica de enzime ce produc microflora intestinala, de pompe si de un sistem electric care controleaza programul masinariei dirijat prin Internet de la Bruxelles.
„Cloaca Nr. 5“ este alimentata de doua ori pe zi cu resturile bufetului studentesc alese cu grija si pastrate le temperaturi optime, masinaria se poate îmbolnavi, s-a si îmbolnavit, de altfel, iar la sfârsitul zilei fecalele cu aspect artistic sunt pastrate în vederea distrugerii bacteriilor prin ionizare si depuse apoi la banca în calitate de capital în natura al companiei „Cloaca S.A“. Pentru cei interesati, valoarea unei actiuni a companiei este de 3000 euro. Actiunile pot fi convertite dupa trei ani în valoarea lor financiara sau în cea simbolica, mai exact într-o opera de arta si, mai exact, într-un rahat conservat.
Consideratiile estetice, daca cumva sunt posibile, nu au nicio pertinenta în raport cu argumentele delirante ce însotesc expunerea masinariei. Sursa ei de inspiratie ar trebui cautata în logica mercantila a sistemului de consum contemporan care tine capitalismul în viata. În loc sa-si inventeze propria sa identitate vizuala, Wim Delvoye ar deturna identitatile corporative a caror popularitate este deja confirmata (Ford, Coca-Cola, Walt Disney, Warner Bros, Renault…) si aceasta apropriere de identitati vizuale specifice i-ar permite, prin intermediul creatiei „Cloaca Nr. 5“, sa analizeze evolutia unui produs într-o industrie în sensul capitalismului de azi. Logo-ul, brand – ul în cazul de fata seamana perfect cu cel al parfumului celebru Chanel Nr. 5, simbol ce-ar proclama dreptul de a mânca, de a digera, de a defeca în speranta ca aceasta rezonanta va legitima ansamblul actiunilor masinariei. Etc.
„Cloaca Nr. 5“ nu are nicio utilitate, nici sex si, din fericire, nici opinii, tot ceea ce face este sa consume si sa expulzeze deseurile, proces vizibil care nu obliga pe nimeni la nimic, nici macar de a prelungi contemplarea si de a conclude riscant, înainte ca tranzitul digestiv sa se termine si aerul sa devina irespirabil, ca nu este vorba de fapt decât de o metafora conviviala a lumii în care traim.
Metafora pentru metafora, cu mult mai mult conviviala, este posibil ca agitatia celor care poarta de grija capitalismului în criza sa miroasa a Chanel Nr. 5, dar nu sunt sigur.