Mihalache Cogalniceanu
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura literară » Dicţionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Familiara formula onomastica Conul Mihalache Cogalniceanu acopera, în realitatea istorica a României incipiente, antroponimul marelui barbat de stat, „omul reformelor, progresistul înflacarat“ Mihail Kogalniceanu. Aflat, împreuna cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, într-o vizita oficiala pe meleagurile Olteniei având ca tinta orasul Turnu Severin, pro-europenistul consecvent si adeptul hotarât al emanciparii tarii sub raport institutional, legislativ si mentalitar ofera fara voie dovada faptului ca de la vorba pâna la fapta e cale lunga, cum ar fi spus Creanga cu ale carui „Mos Ion Roata si Unirea“ si „Mos Ion Roata si Cuza Voda“ schita „Reforma...“ se aseamana oarecum în zona anecdotica si moralizatoare.
Ce se întâmpla, de fapt? Cei doi asista la scena dezagreabila în care un capitan de posta mustra „cu garbaciul îndoit pe unul dintre slujitori pentru ca acest nenorocit subaltern, trecut din bautura, nu asezase bine hainele – o nebagare de seama din care, Doamne fereste!, i se putea întâmpla pe drum cine stie ce primejdie Mariei Sale“. Amândoi sunt la fel de indignati de „aceasta brutalitate“ si o comenteaza îndelung. Conul Mihalache „sustine ca o lege aspra trebuieste numaidecât, o lege care sa opreasca sub pedepse strasnice bataia“; „Voda, mai moderat, recunoaste ca un popor liber trebuie sa stearga din moravurile sale aceste deprinderi barbare, dar nu vede înca putinta aplicarii unei asemenea legi, fiindca... deprinderi seculare... ignoranta si lipsa sensului datoriei... incapacitatea omului de a se dezbara de un sir întreg de învataturi... scl. scl.“ Ministrul persevereaza în convingerile sale reformatoare, vehiculând concepte admirabile: „spiritul secolului... lumina civilizatiei... demnitatea omului liber scl. scl.“ Domnitorul cedeaza – pro forma, cel putin –, dar, odata ajunsi la destinatie, îi joaca o farsa pilduitoare avântatului sau colabobrator. În dimineata zilei urmatoare, ministrul se trezeste în imposibilitate de a fi punctual la întâlnirea convenita cu Voda pentru ca îmbracamintea si ciubotele sale nu sunt pregatite de fecior, un tigan însarcinat cu buna întretinere a vestimentatiei stapânului. Domnitorul afecteaza nerabdarea, în vreme ce demnitarul trece succesiv de la surprindere la iritare si de aici la turbare si disperare (Voda ameninta ca pleaca de unul singur). În cele din urma, furios pe placiditatea mimata a feciorului, Conul Mihalache „se arunca dupa tigan, îi pune mâna în guler, îl întoarce pe loc si-ncepe sa-i arza câteva palme... moldovenesti. Tiganul începe sa urle. În momentul acesta, Voda deschide usa (...) si întreaba:
„– Ce-i aiasta, draga Mihalache?... bati? apoi cum ramâne cu reforma noastra?“. Si adauga, putin mai târziu, în chip de morala, „acest mare adevar: – Reforma trece, naravurile ramân!“
Întâmplarea instrumentata de Cuza în complicitate cu feciorul este amuzanta ca gluma, dar sensul sau se dovedeste al naibii de retrograd si cu totul conservator (în întelesul cel mai depreciativ al cuvântului). Cu istorioare d-astea, în masura sa ilustreze o paremiologie discutabila gen „fa ce zice popa, nu ce face el“, Caragiale nu reuseste altceva decât sa legitimeze acuzele de inaderenta la directia meliorista, constructiva si progresista a spiritului românesc. Cu toata întelegerea pentru reactia profund omeneasca a bravului ministru si cu toata pretuirea pentru vocatia de reformator validata stralucit de benefica-i lucrare întru propasirea neamului, imaginea personajului literar Mihalache Cogalniceanu nu poate fi delimitata de aceea a unui ipocrit (ca sa nu spun fariseu) necontrolat, violent si ipso facto, cam demagog. Faptele vorbeste! Nu spunea, oare, cineva ca n-are pic de încredere în umanistii care îsi maltrateaza nevestele?