Haiducia la români
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura epoca noastră »
Autor: MIHAELA GRANCEA
Fenomenul haiduciei, forma a brigandajului agreata de catre populatiile nemultumite de Sistem, a devenit semnificativ în estul Europei dupa instaurarea dominatiei otomane în Balcani. Chiar si la debutul modernitatii, în timp ce în Occident „padurile si drumurile erau curatate de tâlhari, în defileele din Balcani se impuneau asa-numitele cete de haiduci, „tâlharii înarmati“ care traiau de pe urma atacurilor asupra feudalilor locali si a negustorilor aflati în tranzit (v. Norbert Mappes Niediek, „Balkan-Mafia“, în „Magazin istoric“, nr. 2, 2005). În acest spatiu, mai mult decât în Europa Occidentala, briganzii erau organizati în bande înarmate care se adaposteau în zonele împadurite si atacau, apoi jefuiau tintele mentionate. În timp ce „în Vest, statul si cetatenii se coalizau împotriva lor, în Sud-Est, tâlharii si cetatenii se uneau deseori împotriva statului (personificat de turci, de boieri)“. Astfel, haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal cvasi-general asemanator cu cel manifestat în culturile meditereneene. Apoi, si ca urmare a unor mode culturale, aceiasi vor deveni obiect al empatiei si al adulatiei de expresie romantica.
De la Baba Novac la Popa Sapca
Informatii despe haiducii care actionau în Moldova, Tara Româneasca si Transilvania apar doar din a doua jumatate a secolului XVI. Baba Novac, legendarii Novacesti (celebru a fost Gruia, unul dintre fiii lui Novac) si Iorgu Iorgovan sunt de fapt niste „viteji“, personaje supuse unor probe initiatice, aflate la frontiera dintre lumea basmului si stringentele contextului istoric. La origini, haiducii din Principatele dunarene erau ostasi lefegii. Corpul haiducilor
s-a format, se pare, din initiativa lui Ieremia Movila, dupa modelul unei unitati similare din Polonia. În iunie 1565, Stefan Mâzga, pretendent la scaunul domnesc, venind din Transilvania, a atacat Moldova „cu multi haiduci“. Ocazional, haiducii jefuiau creând probleme autoritatilor, dar si locuitorilor. Ca orice corp de mercenari - cazaci, seimeni, dorobanti - haiducii erau condusi de un capitan. În secolul XVIII, haiducia devine un fenomen social, dobândeste justificari justitiare, motivatii antifanariote si antiotomane. Probabil ca aceasta din ultima caracteristica a fost si efectul unei contaminari culturale datorate contactelor relativ constante si de durata cu miscarile insurectionale ale haiducilor sud-dunareni.
Oricum, traditia a pastrat amintirea structurii militare a bandelor de lefegii, cetele de haiduci (în fapt, bande de briganzi motivati de relatiile personale defectuoase cu societatea) cultivând perpetuarea „minimalista“ a fostelor corpuscule militare. La începuturile miscarii haiducesti din Moldova, Tara Româneasca si Transilvania, „tâlharii de codru“, cei care „tineau drumurile“, purtau si numele generic de „codreni“. De altfel, este dificil sa operezi cu diferentieri atunci când vorbesti despre caracterul haiduciei românesti. Frontiera dintre actul justitiar asa cum era acesta închipuit în imaginarul social (dar si în cel livresc de inspiratie romantica) si brigandaj ca forma de „criminalitate“ este greu de stabilit. În practica, în demersurile justitiare „clasice“ (despre acestea exista informatii care provin uneori exclusiv doar în discursul popular) exista, la modul inevitabil, un amestec oarecum surprinzator: mai întâi, opresorul („ciocoiul“) era lipsit de bunuri, prin actiuni agresive care uneori însemnau si torturarea sau chiar uciderea victimei; urma, ipotetic vorbind (în balada populara, acest moment, daca a existat ca secventa episodica, a fost prea putin valorificat), repartizarea egalitarista a bunurilor dobândite între ceata haiduceasca si „nevoiasi“ (acestia din urma erau, de regula, gazdele si tainuitorii haiducilor, precum si saracii alesi din zona de actiune a bandei). Actiunile haiducilor aveau, de regula, caracter sporadic si sezonier, fiind concretizate în „lovituri“. Acestea nu prezentau aspectul de conflict armat decât în teritoriile sud-dunarene, unde ocupantul era totodata si feudalul abuziv. Mai mult, în practica haiduciei din secolul XIX, jaful parea singura ratiune, confuzia semantica din discursul popular despre haiduci fiind absoluta - haiducul devenea „hotoman“, tâlharul era „haiduc“ („codrean“, „paunasul codrilor“); în logica populara semnificativ era doar actul razvratirii, al „razbunarii“ individuale si sociale, al iesirii din norma opresiva. (urmare din pagina 23) Numarul haiducilor a crescut la începutul secolului XIX, înainte si dupa revolutia lui Tudor Vladimirescu, proportiile fenomenului social fiind atât de mari încât se poate vorbi, pentru acea epoca, chiar de o moda. Timp de aproximativ 300 de ani (cca. 1560-1860) a existat un lung si neîntrerupt sir de haiduci celebri. Vremea haiducilor apune în preajma Unirii Principatelor, odata cu revolutionarul Popa Sapca, ultimul rebel care ridicase la lupta cetele de haiduci olteni. Haiduci si „hotomani“ Haiducii legendari, cântati de rapsozi si amintiti de scriitori romantici, cultivati apoi de discursul nationalist si/sau egalitarist au fost Pintea Viteazu, Codreanu, Ionita Tunsul, Iancu Jianu, Andrii Popa, Nicolae Grozea. În schimb, dupa 1848, domina tipologia „hotomanului“, doar modul de viata si imaginea de sine fiind haiducesti; „loviturile“ se realizau atunci pe seama unor categorii sociale care nu aveau cum sa fie integrate în specia sociala a „ciocoiului“ – negustori (mai ales suditi), mocani, oameni cu o oarecare stare sociala si erau urmate, în multe cazuri, de ucideri. Sa fi realizat rapsodul popular, respectiv consumatorul cultural, un compromis vizavi de imaginara etica haiduceasca, sa fi acceptat crima în sistemul normei haiducesti? Haiducul ca prezenta istorica va intra relativ târziu în literatura de fictiune, vor aparea nuvele, piese de teatru, romane istorice, dar fara succese notabile la public. Haiducul ca razvratit proscris, ca raufacator a devenit un personaj semnificativ în galeria eroilor „romantici“, fiind configurat de ideologia aferenta ca oponent al sistemului conservator, opresiv chiar. Haiducul, justitiarul prin definitie, asa cum a fost acesta imaginat ca model de erou social de catre romanticii care au absolutizat imageria populara a temei, haiducul ca „print al hotilor“ a fost o prezenta constanta în viata (culturala) a românilor si dupa consumarea epocii de aur a haiduciei (secolul XVIII – prima jumatate a secolului XIX). Beneficiari ai acestui imaginar vor fi însa si hotii ordinari, chiar asasinii platiti din a doua jumatate a secolului XIX. Literatura de fictiune, dar si folcloristii, cu câteva exceptii, îi vor ignora pe acestia din urma, în timp ce populatia va recicla cliseele romantice livresti. Câteva elemente din retorica romantica a temei haiducului sunt conservate, în perioada interbelica, în discursul legionar despre Celalalt, asa cum este el exprimat în cântecele legionare, în cultul codrului, în încercarile de a-i asigura o genealogie autohtona Capitanului Codreanu, în mistica nationalista în care dusmanul este perceput ca „ciocoi“, iar legionarul ca „voinic“, „haiduc“. Termenul va fi aplicat, dupa instalarea comunismului, si celor care au luptat în miscarea de rezistenta anticomunista din munti. Haiducii au devenit, prin imageria pusa în circulatie de romantici, mai mult personaje literare, mitologice decât personalitati istorice. Apetenta romantica pentru razvratiti, proscrisi, raufacatori, suflete damnate tine de radicalismele curentului, de înclinatia spre idealizare si sublimare, spre supralicitarea mesianismelor. Popularitatea haiducilor vizibila în „cântecul batrânesc“ se datoreaza, cu certitudine, si compasiunii manifestate de populatia rurala pentru delincventii care, din cauza gravitatii încadrarii penale (hoti, „tâlhari de drumul mare“, criminali), suportau pedepse grele, chiar pedeapsa capitala: spânzuratori în ulite, executii de Târgul Mosilor sau în târgul din Frumoasa, dupa o viata de alerta permanenta, cu potera pe urme, mai ales dupa ce Voda Caragea a reorganizat aceasta institutie (1812). Proscrisilor le-au fost dedicate povestiri, legende si balade care îi înnobileaza chiar si pe „hotomani“ (este semnificativa astfel transformarea pe care au suportat-o, în prelucrarile lui Vasile Alecsandri, istoriile personale ale hotilor Andrii Popa si Toma Alimos, istorii care în baladele cu acelasi nume au devenit exemplare). Mai mult, au existat chiar si contexte care au facilitat aparitia si conservarea câte unui cult regional, cult de a carui putere de seductie nu scapa nici macar istoricii moderni. Aceasta preferinta a romanticilor pentru haiducii din creatiile populare, preferinta care a presupus introducerea, cu buna stiinta, a haiducilor si „hotomanilor“ (tâlharilor) în galeria figurilor justitiare ale panteonului românesc, se justifica din perspectiva proiectului identitar pasoptist care impunea promovarea folclorului ca manifestare a spiritului national. Dar optiunea se datora si penuriei de eroi exemplari, precum si nevoii de a construi o traditie politica a opozitiilor fata de sistemul politic si social conservator. Nu trebuie însa ignorata preferinta romantica, cultivata înca de la începutul miscarii „Strum und Drang“, pentru eroii pasionali si virili, titanici chiar, care se manifesta ca expresii vehemente vizavi de constrângerile epocii. Modelul cultural l-a furnizat eposul popular, dar si Hotii (Die Räuber) lui Friedrich Schiller, piesa deja clasica la mijlocul secolului XIX (prima reprezentatie avusese loc în 1782, la Mannheim). Brigandul Karl Moor, unul dintre personajele principale, se manifesta precum o forta stihiala, fiind un razvratit motivat de dorinta de a-si recupera onoarea, de a razbuna umilinta si de a contribui la afirmarea unei lumi mai juste. Astfel, în acest erou prototipal, precum si în natura personajelor inspirate de acesta, se întâlnesc titanismul si sensibilitatea, implicarea empatica. Si haiducii sunt oameni... Oricum, romanticii au „lucrat“ pe un material cultural care a corupt evenimentul în jurul caruia se construieste cântecul epic. Apoi, ei însisi au mai corupt înca o data acelasi material, din perspectiva estetica, etica si identitara, adica ideologica. Dar, dincolo de aceasta, si haiducii au povestile lor istorice, inclusiv aceia care vor deveni mai apoi obiect de legenda sau de literatura culta. Astfel, scena pe care s-a desfasurat epopeea lui Pintea (care a haiducit în Ardeal între 1693-1703) o constituie o realitate de criza, precum si razboiul curutilor. Numarul raufacatorilor crescuse considerabil în epoca; pe lânga iobagii fugiti de pe mosii, razvratitii proveneau si din rândurile dezertorilor, al militarilor demobilizati si asimilati ca statut social cu iobagii (o parte dintre acesti soldati proveneau din rândurile micii nobilimi: puscasi, libertini, drabanti, înlocuiti cu mercenari germani), al proscrisilor politici, al infractorilor recidivisti, al evadatilor din închisori. Din rândurile briganzilor de provenienta militara, briganzi activi pe fostelor mosii fiscale sau princiare precum Gherla, Ciceu, Ardud, Simleu, Hust, Sinteu, a facut parte si Pintea. Pintea se numea si Gligor (Grigore), în documentele oficiale apare însa si cu numele de Simion Pintea, nume sub care este consemnat în interogatoriile luate unor tovarasi ai sai în 1700 si 1701. Pintea (Gregor Pintye) era originar din Magoaja (Hollomez? sau Hollomezeo, azi parte a comunei Chiuiesti, jud. Cluj), sat din fostul comitat Solnocul interior (domeniului fiscal al Gherlei). Potrivit traditiei, dupa mama se înrudea cu una din familiile nobiliare din acest sat – familia Bota, înnobilata în 1607. O alta traditie sustine ca, ramas orfan (tatal a murit de pe urma ranilor capatate în luptele cu tatarii), Pintea ar fi fost crescut de o familie nobila, familia Rat din Peteritea. S-ar fi nascut în 1660. Prima mentiune documentara referitoare la actiunile curajoase ale cetelor de haiduci conduse de Pintea Viteazu dateaza din 1694, când se gasea în preajma orasului Baia Sprie. Se presupune ca Pintea ar fi început razboiul împotriva sistemului prin câteva acte de brigandaj, în Maramures, Satmar, Salaj, Lapus, Chioar, Partium (în 1698 a asediat si jefuit castelul de la Rona; în 1699, 125 dintre haiducii lui Pintea, organizati dupa principii militare în doua grupuri, i-au jefuit la Hordou pe negustorii din Tara Româneasca, aflati în tranzit prin Maramures, la drumul de întoarcere dinspre Polonia). În conditiile în care dupa pacea de la Carlovitz (ianuarie 1699), oamenii lui Pintea se simteau coplesiti de armata, se parea ca vor beneficia de o „Patenta de gratiere“ (septembrie 1699). De aceea, în luna respectiva, Pintea purta negocieri cu autoritatile militare, în special cu colonelul Löwenburg. si totusi, în ianuarie 1700, Pintea este arestat. În ciuda animozitatii dintre Guberniul provinciei si autoritatile militare, colonelul Löwenburg si-a continuat politica împaciuitoare fata de Pintea, astfel încât acesta si tovarasii sai au fost eliberati pe cautiune. Însa Pintea, neîncrezator în promisiunile imperialilor, a revenit la haiducie. De aceea, la 6 august 1700, autoritatile militare au dispus urmarirea si prinderea lui împreuna cu ceilalti tovarasi ai sai. În acelasi timp i se promitea lui Pintea sa fie angajat în solda împaratului. Nu stim cum a reactionat Pintea la noua oferta, dar în prima jumatate a anului 1701, haiducul se afla angajat, cu nume schimbat, ca „ductor“ sau „hotnog“ de cavaleri în oastea cetatii de la Ineu. În iulie 1702, sustin alte informatii, haiducii si-ar fi stramutat aria de actiune în centrul si sudul Transilvaniei. Desi în noile semnalari lipseste numele lui Pintea, se pare, dupa masurile de exceptie luate în urma atacului de la Hordou, ca acesta era inima acestor actiuni. Represiunea care a urmat „loviturii“ de la Hordou va avea însa ca efect decapitarea miscarii în zonele nordice, prinderea si executarea multora din tovarasii lui Pintea, deconspirarea retelei de tainuitori si protectori. În timpul iernii 1702-1703, stirile despre haiduci lipsesc; în schimb, la închisoarea din Alba Iulia, unde erau încarcerati si haiduci, se petrece o evadare în masa. În martie 1703, izbucneste miscarea lui Francisc Rakoczi al II-lea. De aceasta data, stirile despre haiduci apar în comitatele din nordul Transilvaniei, Bereg si Ugocea. În context, reapare numele lui Pintea în localitati din jurul Baii Mari. În 29 iunie, Guberniul cerea ca haiducii din zona muntilor Budestilor sa fie urmariti si nimiciti de catre autoritatile din comitatele Solnocul Interior si Maramures, respectiv districtelor Chioar si Bistrita. Se presupune ca ar fi avut loc o actiune comuna a curutilor lui Rakoczi si a lui Pintea în Maramures. În 14 august, în timp ce haiducii atacau poarta de sud a orasului Baia Mare, Pintea a fost împuscat. Legenda spune ca a fost tradat de un alt haiduc pentru 500 de taleri, pret pus pe capul insurgentului chiar de împaratul Leopold I în 1701. Istoria îl indica pe un oarecare Dessi Istvan, proconsul ungur în Magistratura orasului Baia Mare, ca fiind cel care l-a împuscat mortal pe viteazul haiduc. Tidulici si cadâne Însa haiduci vestiti au existat si în viitorul Regat. Astfel, Nicolae Grozea, un taran stiutor de carte, nascut în zona Horezului (Comuna Bodesti, jud. Vâlcea), intra la 20 de ani în oastea de panduri condusa de Tudor Vladimirescu si participa la paza mânastrii Horezu. Dupa înabusirea rascoalei, timp de un an, tânarul a participat alaturi de alti panduri si haiduci la rezistenta împotriva ocupatiei turcesti. Dupa acest scurt episod, s-a implicat în asa numita ceata a „paunasilor codrilor“ care a fost însa repede reprimata (liderii au fost executati). Totusi, Grozea a reusit sa se salveze si s-a stabilit în Bucuresti, devenind cârciumar. În cârciuma sa l-a cunoscut pe Ionita Tunsu, la scurt timp dupa 1824, si a legat cu acesta o prietenie exemplara. Tunsu a fost si el pentru un timp foarte scurt cârciumar în Grozavesti, cu ajutor banesc de la Grozea. Un timp, cei doi sunt prudenti deoarece executiile de haiduci erau „acte de justitie“ curenta (în 1825 au fost executati haiducii Dinu Harambasa si fostul poslusnic Stan Balosu). Dar o alta pedeapsa capitala îi va indigna si îi va îndemna sa se întoarca la haiducie ca la o forma „de rafuiala cu nedreptatea“ (în 1826 fusesera spânzurati Simion Mehedinteanu si Ghita Tugui, fosti tovarasi de ai lui Tudor care au încercat sa repete, printr-o rascoala, miscarea revolutionara condusa de acesta în 1821). În acest context, Grozea si Tunsu recurg la haiducie, se pare în primavara lui 1827. Mai întâi, cei doi au facut parte din aceeasi ceata, condusa de Grozea, care de altfel a impus si un sistem de comportamente menit sa-i diferentieze pe haiduci de hoti, un fel de cavalerism haiducesc care presupunea ajutorarea celor nevoiasi si nevolnici, interzicerea escapadelor amoroase si a exceselor bahice, pedepsirea exemplara a actelor de indisciplina si tradare. Haiducii lui Grozea au dat câteva lovituri spectaculoase (au „calcat“ case de arendasi, dar si resedintele unor mari boieri precum banul Iordache Filipescu sau vornicul Tudorache Furtuna), dar si minore, atipice, precum spargerea unor bacanii. Daca prima faza a haiduciei celor doi a fost una urbana, dupa 1829, Grozea si Tunsu vor organiza o ceata în codru (prima lovitura în aceasta formula a fost de-a dreptul aventuroasa – deghizati în tarani care ureaza cu plugusorul prin Bucuresti, cetasii au pradat casele logofatului Manolache, case aflate în centrul orasului; urmeaza apoi actiunile din judetul Prahova, actiuni care înseamna, mai ales, atacarea morii boierilor Filipesti). Câteva esecuri, „prinsori“ si pierderi de vieti umane, au determinat schimbarea tacticii, constituirea mai multor cete. O banda va opera în Oltenia si va fi condusa de Tunsu, un grup va fi condus de Grozea si va actiona în partile Bucurestiului. A mai existat înca un grup cu aceeasi arie de operare, grup condus de Pârvu Catana. În 1830 sunt prinsi mai toti membrii cetei, dar evadeaza si ajung sa prade chiar si mânastiri precum Cotmeana si Cascioarele. A existat si intentia de a haiduci în Moldova, dar Grozea a fost prins la Focsani, iar la 28 mai 1832 a fost adus la judecata în fata Înaltului Divan. Aici, în pledoaria de aparare, Grozea s-a autodefinit ca „pandur slobod de codru“ care raspundea „vrerii si durerii poporului“. Grozea a fost închis în ocna de la Telega. Câteva luni mai târziu, în septembrie, a fost ucis Tunsu, în conditii despre care am amintit anterior. În 10 ianuarie 1834, Grozea a evadat din ocna. S-a reîntors la haiducie si a reusit, în scurt timp, câteva lovituri (conacul arendasului mosiei Crevedia, conacul din Slobozia, mosia lui Barbu Stirbei etc.), confruntându-se de câteva ori cu „catanele“ (pe urmele haiducului au fost puse poterele din judetele Arges, Vlasca, Teleorman). Ultima lupta a avut loc în 24 februarie 1834, dupa ce haiducii lui Grozea l-au „pradat“ pe arendasul Dinu Froniu din jud. Vlasca, iar Grozea i-a eliberat acestuia un fel de chitanta („tidulica“) prin care se atesta confiscarea banilor. Dupa „lovitura“ ceata a adormit, fara paza, la un loc numit Comoara (în apropierea padurii Draganestilor), pagubitul având timp sa anunte potera condusa de capitanul Conea. Haiducii s-au luptat pe viata si pe moarte, timp de trei ore. Capitanul de potera Mihalache Cincu, sosit pentru a întari efectivele, a dat ordin ca „o catana spâna sa-i taie capul lui Grozea“, desi acesta era agonic, iar pedeapsa cu moartea fusese abolita în 1832! Trupul lui Grozea a fost îngropat „cu pietate de tarani, chiar pe locul pierii“. Cât despre Andrei Popa (sau Andri Popa, uneori ortografiat Andrii Popa), acesta a fost un haiduc originar din Seaca, judetul Dolj. Este vestit, cu precadere, pentru o singura fapta. Când a participat împreuna cu Iancu Jianu la atacarea raialei Vidin (1809), cu misiunea de a elibera din seraiul pasalei cadânele care proveneau din zona româneasca, Andri goleste seraiul de cadâne si le trece Dunarea, pe românce le reda familiilor, iar pe celelalte le vinde oltenilor si ardelenilor dornici sa se însoare. Asa se scrie istoria. Sau, mai degraba, literatura.