The Met: Live in HD
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Minunea...
... s-a produs, în fine! România a devenit a treizecea tara din lume care preia în sala de cinema transmisiile live ale spectacolelor Operei Metropolitan. Mai bine mai târziu... Evenimentul, pentru ca realmente este vorba de asa ceva, a avut loc dupa aproximativ doi ani de la initierea importantului demers de catre directorul general al scenei newyorkeze, Peter Gelb. La noi, meritul revine în exclusivitate companiei THE LIGHT CINEMA care propune, deocamdata numai în Bucuresti, într-una din salile de la Liberty Center, în perioada ianuarie – mai, sase transmisii din cele unsprezece ale stagiunii 2008-2009, facute sub o sigla deja cunoscuta international, The Met: Live in HD. Sala nr. 1 a noului mall Liberty Center s-a adaugat acum celor opt sute de cinematografe de pe mapamond în care se transmit matineele de la Metropolitan.
High Definition, tehnologie digitala, sunet surround, cu alte cuvinte un regal imagistic si sonor, menit sa bucure împatimiti ai artei lirice, pentru prima oara conectati video în direct, la scara publica, în timp real, cu una din cele mai faimoase sali de opera ale lumii, cu cei mari mari cântareti si dirijori ai epocii noastre, cu montarile spectaculoase pe care teatrul de la Lincoln Center le practica asiduu. Ceea ce face THE LIGHT CINEMA este, indubitabil, un veritabil act de cultura, cu important impact educativ.
Startul a fost dat pe 10 ianuarie cu transmisia operei „La Rondine“ de Puccini (protagonisti, celebrii Angela Gheorghiu si Roberto Alagna) si a continuat dupa exact doua saptamâni, cu „Orfeo ed Euridice“ de Gluck. Producatorul executiv al programelor Live in HD este chiar Peter Gelb, care a reusit performanta sa ofere, în pauze sau înainte de spectacol, interviuri ale vedetelor luate de... vedete.
Sunt sigur, nu i-a fost usor sa le alature! Daca la prima transmisie soprana-diva Renée Fleming le-a oferit microfonul Angelei Gheorghiu si lui Roberto Alagna, la urmatoarea a fost rândul mezzosopranei-star Joyce Di Donato sa-i intervieweze pe seful de orchestra James Levine, de treizeci si trei de ani director muzical la Metropolitan, si pe regizorul Mark Morris. Seara de opera la cinema aduce asadar si alte puncte inedite, de interes, în afara spectacolului în sine.
Un dirijor si o vocalista de exceptie
Capodopera gluckiana „Orfeo ed Euridice“ înseamna mult pentru arta lirica. Este piatra de hotar gândita de marele reformator al operei, prima renuntare la preceptele operei seria, la cântul extra-ornamentat, în favoarea unei coerente adâncite a muzicii cu textul, în favoarea dramaturgiei. Folosind libretul lui Ranieri de'Calzabigi bazat pe mitul antic grec, Gluck a subtitrat-o într-adins azione teatrale.
La Opera Metropolitan, lucrarea si-a vazut transpunerea scenica validata prin arta, prin maiestria a doua personalitati de exceptie. I-am numit pe dirijorul James Levine si pe interpreta în travesti a rolului Orfeo, mezzosoprana Stephanie Blythe.
La pupitrul metronomicelor ansambluri – orchestra si cor – de la Met, Levine a imprimat discursului melodic urgenta care sustine teatralitatea. O ora si jumatate de muzica s-a scurs pe nesimtite, trepidatia emotionala a fost maxima, fluxul naratiunii a captivat prin fluenta si dinamism. Sigur ca locomotiva unei asemenea viziuni a fost politica tempilor, pulsând de optima alertete pentru înfatisarea „actiunii teatrale“. Dar nu numai. Partidele orchestrale s-au distins prin individualitate,
s-au reunit în omogenitate, calitatea sunetului a fost ireprosabila. Respectarea indicatiilor partiturii a fost un cult, un comandament suprem pentru dirijor. Poate doar pe acel Andante con moto din celebra arie a lui Orfeo „Che farò senza Euridice“, contrapunctat agogic de Adagio si Moderato, l-as fi dorit talmacit mai în haloul spiritual al unui lamento, mai rascolitor, mai interiorizat.
Personajului Orfeo, Stephanie Blythe i-a adus un glas de o timbralitate consistenta, adânc rezonanta. Mi-a evocat-o prin sonoritati pe faimoasa ei predecesoare Marilyn Horne. Marile puteri ale Stephaniei Blythe stau în stupefianta omogenitate a registrului centro-grav, în linia vocala impecabila sustinuta pe un legato ideal. Greu de gasit fisuri unui asemenea glas, ce-i drept utilizat aici numai pe notele de pe portativ si de sub el, în conformitate cu tessitura rezervata de Gluck personajului. Fara doar si poate, Stephanie Blythe este o vocalista de exceptie si, pe altarul acestui dar de pret, sacrifica totul: trairea mai intensa, expresia mai variata, miscarea... alura.
Explozia de viata a venit de la interpreta Euridicei, soprana americana de origine australiano-danezo-srilankeza Danielle de Niese, aparitie efectiv exotica si sexy, cu frumoasa voce lirico-lejera. Pentru micul, dar esentialul rol al zeului Amor, regizorul Mark Morris a ales o tipologie de personaj gen Gavroche cu T-shirt roz si nelipsitele aripioare. Poate o juna soprana ar fi fost mai potrivita decât Heidi Grant Murphy desi artista s-a pliat bine ideii si a jucat delicios, subtil, amuzând o asistenta gata oricând sa sanctioneze prin surâs discret conventionalismul teatrului liric.
Imnul dragostei
Pentru regizorul semnatar si al coregrafiei, pentru autorul decorurilor, Allen Moyer, pentru desenatorul costumelor, Isaac Mizrahi, a fost evident ca mitul lui Orfeo reprezinta summum-ul de exprimare a puterilor dragostei, universale si eterne. Au conceput spectacolul ca un arc peste generatii, trecute si viitoare. La trama asista cele mai diverse personaje din toate epocile, în postura celor aproape o suta de coristi dispusi într-un amfiteatru etajat (inspiratie antica) întruchipând prin costume, coafuri, machiaj, figuri emblematice ale istoriei. Din sala si chiar din fuga camerei de luat vederi sunt greu de identificat, daca nu imposibil. Simbolul vizat de Mark Morris s-a intuit – poate – de spectatorul cu binoclu din uriasul auditorium al Met-ului, dar s-a perceput sigur de cinefil. Îi distingem usor, sarind peste timp, pe Caesar si Chaplin, Regele-Soare si Jimi Hendrix, Lincoln si Gandhi, Regina Victoria si Eva Perón, Elvis si Maria Callas etc. etc. Noroc ca productia este mai veche, asa încât... Obama n-a intrat în joc. Nu vreau sa minimalizez viziunea regizorului, absolut valabila ideatic, dar solutionata întrucâtva simplist. Ca autor al coregrafiei în costume de secol XXI, Morris recurge la miscari stilizate, modernizate, inspirate partial din tragedia antica, dar sfârsind în exploatarea abuziva a ritmurilor happy-end-ului operei. O chaconna nu poate fi aruncata în derizoriu prin miscari de rock!
„Orfeo ed Euridice“ la Met, un spectacol frumos si decorativ, provocator, într-o prestatie muzicala memorabila, cu Stephanie Blythe si James Levine sefi de coloana.
Invitatie
În sala de la Liberty Center, n-am vazut manageri de teatre lirice, artisti, profesori si, mai ales, studenti de la sectiile de Canto si Clasa de Opera ale universitatilor de profil, nici la acest spectacol, nici la urmatorul, „Lucia di Lammermoor“ de Donizetti. Îmi exprim convingerea ca absentii se vor alatura melomanilor la viitoarele invitatii pe care THE LIGHT CINEMA le lanseaza tuturor: 7 martie „Madama Butterfly“ de Puccini, 21 martie „La Sonnambula“ de Bellini, 9 mai „La Cenerentola“ de Rossini. Ocaziile nu trebuie pierdute! Veti fi în direct cu sala de 3800 de locuri a Metropolitan Opera din New York! Ce poate fi mai atractiv?