Despre intelectuali si critica sociala în sfera publica din Cuba
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura ideilor »
Autor: DESIDERIO NAVARRO
În mijlocul treburilor publice (i): aici sunt chemati intelectualii, în fiecare tara, sa-si îndeplineasca rolul. Însa, asa cum bine o remarca documentul Prince Claus Fund care ne convoaca aici, „în diverse privinte, rolul intelectualilor difera de la tara la tara“, si, de asemenea, „constrângerile materiale, culturale si politice“ de care se lovesc ei „difera de la caz la caz“. E important sa luam în considerare aceste diferente daca nu dorim sa riscam extrapolari ilicite, generalizari nefondate si etnocentrisme. Prin urmare, asa cum adauga documentul, „exista o necesitate de-a întelege rolul intelectualilor în aceste contexte si de a discuta dilemele-cheie“.(ii)
Observatiile si reflectiile care urmeaza îsi propun sa contribuie la întelegerea rolului intelectualitatii artistice în sfera publica din Cuba revolutionara, adica în ultimii patruzeci de ani ai istoriei tarii mele. E vorba de o perioada foarte lunga si complexa care ar fi imposibil de prezentat si analizat asa cum ar fi necesar în cadrele înguste ale acestui articol. De aici caracterul sumar si exemplificarea minimala din introducerea istorica ce urmeaza, realizata cu scopul de a se adecva problemei care ne preocupa aici.
Dintr-o data, pentru majoritatea politicienilor, intelectualul aparu ca un Altul ideologic real, care îi interpela în spatiul public despre probleme nationale extraculturale, politice. Aceasta aparitie, împreuna cu constientizarea rolului jucat de intelectualii cehi în pe atunci recenta Primavara de la Praga, cu influenta crescânda a modelului socio-politic si cultural sovietic în faza sa de Restauratie brejnevista, sunt câtiva din factorii care urmau sa contribuie la faptul ca multi politicieni au ajuns sa vada în intelectualitatea însasi un tovaras de drum în care nu puteau avea încredere, si chiar o potentiala forta politica de opozitie. Unii n-au încetat sa profite de idea expusa de Che Guevara în „Socialismul si omul în Cuba“ (1965) ca „vinovatia multora dintre intelectualii si artistii nostri rezida în pacatul lor originar; nu sunt autentic revolutionari“, uitând, în acelasi timp, sa mentioneze o exigenta politica formulata de acelasi Che în continuarea aceluiasi paragraf: „nu trebuie sa cream salariati docili fata de gândirea oficiala, nici „bursieri“ care sa traiasca la umbra bugetului, exercitând o libertate între ghilimele“(ix) .
Începând cu 1968, ca urmare a unei serii de masuri administrative (cea mai semnificativa dintre toate ar fi disolutia importantei reviste numite tocmai „Gândire critica“) s-a declansat o adevarata cruciada împotriva interventiei critice a intelectualitatii în sfera publica, cruciada al carei punct culminant a fost Primul Congres National al Educatiei si Culturii (1971), si care s-a dezarticulat doar la începutul anilor '80, odata cu esecul ultimei tentative disperate de a implanta ca doctrina oficiala realismul socialist în versiunea sa sovietica cea mai ostila criticii sociale. Chiar la începutul anilor '80 au început sa se auda iarasi voci critice, de asta data cu mai multa forta si în numar mai mare, apartinând unor tineri intelectuali nascuti si formati deja în epoca Revolutiei – în marea majoritate artisti plastici, însa si povestitori, oameni de teatru, cineasti si eseisti.
Nimeni nu a descris mai bine decât criticul de arta cubanez Gerardo Mosquera în ce fel concepeau si împlineau acei tineri artisti plastici rolul de intelectual în sfera publica: „Se simte sla eit o mare urgenta de-a merge „dincolo de arta“, pentru a aborda în mod direct cu ajutorul ei problemele societatii, fara a face nici cea mai neînsemnata concesie artistica“. El mai adauga ca acesti artisti „duceau mai departe o chestionare critica foarte serioasa asupra problemelor realitatii noastre, care, desi sunt atinse în trecere, arareori au depasit discutia orala pentru a ajunge la o dezbatere publica tiparita“. Si, stabilind o relatie intertextuala clara cu fraza lui Fidel pe care am mentionat-o înainte, conchidea: „Oricât de plina de forta apare în expresie, e vorba de o chestionare în interiorul socialismului si pentru socialism“(x) .
La mijlocul anului 1989, Mosquera atentiona: „Artele plastice s…t constituie astazi platforma cea mai îndrazneata. Critica sociala în care se angajeaza analizeaza tarele foarte reale în cautarea unei solutionari“. Si mentioneaza câteva dintre aceste tare: „birocratie, oportunism, autoritarism, solutionare, însa nu în prea mare masura, acomodare, centralism antidemocratic…“(xi) .
Legat de aceasta vointa de critica si de discutii publice, în anii '80 s-a produs o nemaipomenita proliferare a spatiilor culturale de toate soiurile: spatii de expozitie, de publicare, de lectura, de discutii; spatii institutionale si non-institutionale; spatii private si spatii publice. O nemaivazuta trasatura a multora dintre aceste noi spatii a fost deschiderea spre interventia spontana nerevizuita, neautorizata si neprogramata anterior (i.e., lectura publica a textelor care nu mai erau supuse, cu zile sau saptamâni înainte, aprobarii, corectarii sau respingerii de catre diverse instante culturale si politice).
Pe de alta parte, aceasta activitate intelectuala critica s-a caracterizat printr-o orientare, nemaivazuta vreodata înainte, spre non-institutional si anti-institutional. Confruntata cu constrângerile spatiilor institutionale si cu utilizarile lor institutionale, ea a dezvoltat urmatoarele strategii:
- irumpere neprevazuta în si apropriere efemera, „deconstructiva“, a spatiilor culturale institutionale (performance-uri spontane, neprogramate, în mijlocul unor vernisaje sau conferinte organizate de altii);
- creare de spatii culturale non-institutionale (expuneri de lucrari plastice si reprezentari teatrale în case particulare, un periodic cultural samizdat), dintre care unele vor tinde sa devina un fel de institutii non-institutionale (galerii în case sau în parcuri centrale);
- irumpere în si apropriere mai mult sau mai putin efemera a spatiilor publice (graffiti, desene murale si performance-uri pe strazile orasului, un joc de baseball pentru artisti si critici pe un stadion de baseball).
Însa, începând cu 1988, deja, s-a manifestat din nou o ofensiva împotriva interventiei critice a intelectualului în sfera publica, care – din cauza dezamagirii, pesimismului, scepticismului si chiar a resentimentului amar pe care îl genereaza, si conjugat cu durele conditii de munca si de viata produse de criza economica de la începutul anilor '90, si cu deschiderea simultana în privinta permiselor de iesire din tara – a condus la dispersia majoritatii acestei intelectualitati artistice înspre zone din America si Europa. Cu toate acestea, în anii '90, mai ales în prima jumatate a decadei, continua sa apara, chiar daca tot mai sporadic, opere cinematografice, narative, teatrale etc. în care supravietuieste spiritul critic al „anilor '80“.
În continuare, vom examina nu masurile administrative, ci discursul care le legitimeaza si, în general, ideologia si practicile culturale mobilizate împotriva atitudinii critice a intelectualului, caracterului public al interventiilor sale si chiar împotriva însesi figurii intelectualului în general. Si o vom face într-o maniera tipologica, sincronica, fara a apela la istoria interna a acestei ideologii si a acestor practici, nici la variatiunile prezentei sale istorice în viata natiunii, al caror examen ar reclama o carte întreaga. Ele, care se prezinta pe sine drept garant al stabilitatii ideologice si politice a Revolutiei, au ajuns hegemonice în anumite perioade, însa, din fericire, nu au ajuns niciodata sa conduca în maniera absoluta în toate instantele si ramificatiile puterii politice si ale institutiilor culturale. Tocmai rezistenta care li s-a opus în anumite momente de catre institutii asemeni Casei Americilor si Institutului Cubanez de Arta si Industrie Cinematografica, Uniunii Scriitorilor si Artistilor din Cuba si chiar de însusi Ministerul Culturii – dintre care ultimele doua contribuisera cândva la instaurarea lor – a facut posibila aparitia sau supravietuirea anumitor spatii intelectuale critice.
Aceste ideologii si aceste practici anticritice neaga foarte rar în mod fatis rolul de critic al însesi realitatii sociale revolutionare pe care ar trebui sa îl joace intelectualul revolutionar, însa, de asemenea, doar foarte rar îl afirma sau reafirma deschis; în cea mai mare parte a timpului, el e trecut sub tacere sau mentionat în treacat ca o simpla trasatura secundara sau facultativa. Însa, chiar si atunci când e recunoscut explicit în teorie, e neutralizat imediat cu restrictii si rezerve de diverse tipuri si nivele, iar împlinirea sa în practica sociala concreta devine obiectul a tot felul de acuzatii politice si etice.
Cele mai radicale restrictii sunt, de buna seama, cele ridicate în numele Raison d'État: nu convine, sau nu trebuie permisa critica sociala în sfera publica.
a) pentru ca dusmanii din interior si cei dinafara ai Revolutiei ar putea sa profite de ea cu scopuri propagandistice si/sau
b) pentru ca aducerea la cunostinta a anumitor adevaruri (dificultati si defecte ale realitatii sociale) ar putea dezorienta, arunca în confuzie si descuraja poporul, care nu e înca suficient de pregatit pentru a le asimila sNota bene: e vorba de acelasi popor a carui cultura politica, maturitate si luciditate ideologica sunt prezentate ca extraordinare atunci când vine vorba de evidentierea caracterului rational al sprijinului pe care l-a adus Revolutieit, si/sau
c) pentru ca fiecare noua discrepanta critica ar reprezenta o heterodoxie, o disidenta care ar rupe unitatea ideologica monolitica a natiunii, atât de necesara supravietuirii sale.
Acum, daca se accepta ca critica sociala în sfera publica pune în pericol siguranta nationala, atunci intelectualului revolutionar, în practica, îi mai ramâne doar cu adevarat, în „cel mai bun“ caz, tacerea sau rolul de apologet, bard al lucrurilor pozitive care exista în mod real, si, în cel mai rau caz, rolul de idealizator si idilizator al realitatii sociale.
Raison d'État a dat nastere Sindromului Misterului. Asa a botezat limbajul popular cubanez tabuizarea investigatiei si a discutarii publice a fenomenelor sociale care cuprind (sau pot sa cuprinda) vreun element negativ endogen. Aceasta tabuizare, care a cunoscut o amploare si rigurozitate variabila în diverse perioade, a patruns în sferele cele mai triviale ale vietii cotidiene si a ajuns, uneori, la extreme grotesti.
De multe ori, pentru intelectual nici nu se pune macar problema de a face ca „poporul“, „publicul“ sa devina constient de un anumit fenomen social negativ, ci pur si simplu de a se ajunge ca acest fenomen, adesea un secret cunoscut de toata lumea, sa fie discutat colectiv în sfera publica. De exemplu, existenta prostitutiei în Cuba a fost unul din marile subiecte tabu: desi la sfârsitul anilor '80 aproape întregul popor stia de existenta sa deschisa si crescânda, pe strada, discursul oficial continua sa-i nege existenta, si tocmai din mediul intelectual s-a ivit articolul-reportaj care a adus în dezbaterea publica indezirabilul fenomen. Multumita, de asemenea, interventiei intelectualitatii artistice, s-a petrecut în zilele noastre ceva similar în privinta altui subiect tabu: supravietuirea rasismului în Cuba.
În conjunctie sau nu cu restrictiile mai sus mentionate, rolului critic al intelectualitatii în sfera publica i se fixeaza limite în functie de domeniul de actiune al competentei sale. Se afirma ca intelectualitatea nu trebuie sa intervina public în privinta unor chestiuni sociale care nu sunt strict culturale sau politic-culturale, pentru ca nu ar fi competenta pentru aceasta, lipsindu-i cunoasterea teoretica si empirica a realitatii sociale concrete, proprie politicienilor de profesie si „expertilor“ sau „specialistilor“ în anumite probleme sociale.
Aceasta conceptie, care consolideaza si e, la rândul sau, consolidata de deja semnalata lipsa de interes a multora dintre intelectualii însisi pentru critica sociala publica, dicteaza profilul tematic al publicatiilor culturale locale. Daca se compara revistele culturale cubaneze cu omologele lor din batrâna Europa de Est – de exemplu, „La Gaceta de Cuba“ cu sovietica „Literatúrnaia Gazeta“ -, sare în ochi caracterul exclusiv artistic-cultural al temelor abordate de catre cele cubaneze (cu câteva exceptii recente), absenta din sumarul lor a tematicilor sociale – ca ecologia, educatia, morala, modul de viata si, pâna de curând, însa prezente înca doar într-o masura foarte mica, religia, rasa si genul.
În plus, se afirma adesea ca, în domeniul delimitat deja ca exclusiv cultural, intelectualul trebuie sa intervina critic doar asupra operelor literare si artistice particulare, si nu asupra institutiilor culturale si sociale si influentei lor asupra productiei, difuzarii si receptarii acestor opere. Într-o vreme în care tot mai multi teoreticieni si critici non-marxisti din toata lumea recunosc sterilitatea unei critici „ergocentrice“ – adica una ce se concentreaza asupra operelor de parca acestea ar fi suspendate într-un vid comunicational social – si necesitatea de-a cerceta aceste opere în contextul proceselor sociale de productie, difuzare si receptare, în sânul socialismului cubanez s-a ajuns sa se astepte de la critica marxista, printre altele, sa nu cerceteze aspectele sociale ale comunicarii sociale artistice, sa fie mai putin sociologica, adica sa fie mai putin marxista sau sa înceteze cu totul sa fie marxista.
Modul cel mai frecvent de-a ataca interventiile critice ale intelectualitatii în sfera publica nu e, asa cum ar fi de asteptat, semnalarea consecintelor negative pe care se presupune ca le-ar putea avea afirmatiile lor critice si nici, cu atât mai putin, demonstrarea caracterului presupus eronat al acestor afirmatii, ci atribuirea de condamnabile intentii oculte autorilor lor: intelectualii sau o parte dintre ei sunt acuzati ca ar pretinde sa converteasca intelectualitatea în însasi Constiinta Critica a societatii, adica în singura si exclusiva constiinta critica a acesteia.(xii) Acest lucru contrazice un fapt evident: cel ca intelectualitatea ar putea aspira la aceasta si ar reusi sa o împlineasca doar într-o sfera publica în care restul societatii nu ar interveni critic si nici nu ar putea sa o faca; însa intelectualitatea, e limpede, nu are nici un mijloc de-a împiedica o astfel de interventie. Doar absenta activitatii critice publice a altor subiecti sociali (clase, grupuri, organizatii politice, mass–media etc.) poate face ca intelectualitatea sa nu fie o constiinta critica printre altele, ci însasi constiinta critica.
O alta modalitate frecventa de-a descalifica interventiile critice ale intelectualitatii e stigmatizarea lor publica cu epitetul „hipercritice“, care legitimeaza suficient excluderea lor din sfera publica. În spaniola corecta, stermenult „hipercritic“ se aplica unui discurs care contine o critica excesiv de minutioasa, scrupuloasa sau riguroasa. Daca ceea ce e condamnabil în hipercriticism nu e minutiozitatea, scrupulozitatea si rigurozitatea în analiza si în evaluarea critica a realitatii sociale, atunci trebuie sa fie gradul excesiv al acestor calitati: faptul ca se prezinta „într-o masura mai mare decât e necesar sau convenabil“. Altfel spus, ca criteriul criticii sociale corecte nu ar fi adevarul, ci corespondenta gradului sau de minutionizate, scrupulozitate si rigurozitate cu masura exacta a ceea ce e necesar si convenabil. Cu toate acestea, nici o interventie critica nu e stigmatizata ca „hipocritica“ sau „acritica“. A nu critica deloc sau a critica mai putin decât e necesar sau convenabil nu e motiv de condamnare sau de excludere. Aceasta lasa sa se vada ca „zero“-ul, absenta totala, e, în realitate, marele ideal al criticii sociale. Acum, înca o data, cine, cum si dupa ce criterii decide care grad de rigurozitate critica e necesar sau convenabil societatii socialiste? sau, ceea ce e acelasi lucru, cât adevar si câta trecere sub tacere a adevarului sunt necesare sau convenabile? Si câta trecere sub tacere a adevarului da nastere unei minciuni prin omisiune?
O alta metoda utilizata pentru a invalida criticismul, similara cu cea de mai sus si asociata adesea cu ea, e înselatoarea exigenta gnoseologica realist-socialista a reflectarii totalitatii societatii nu prin conjunctia operelor unei culturi, ci prin opera literala, artistica sau stiintifico-sociala individuala. Aceasta trebuie sa fie un microcosmos în care nu se poate omite nimic. Astfel, interventiile critice sunt condamnate taios pentru ca se concentreaza asupra revelarii negativului si nu prezinta deloc la magnitudinea sa reala (prin proportia sa statistica sau semnificatia sociala) pozitivul existent în societate alaturi de negativul criticat.
Totusi, majoritatea interventiilor necritice, nici macar cele cu totul apologetice, nu sunt anatemizate în vreun fel pentru a se fi concentrat asupra pozitivului si a nu fi aratat deloc, la magnitudinea sa reala, negativul care supravietuieste sau survine în societate alaturi de pozitivul proslavit.
Poate cel mai amputant dintre atacuri e cel care se limiteaza la a semnala în interventia critica a intelectualului vreo coincidenta cu afirmatiile anterioare ale unor contrarevolutionari externi sau interni. Nici în acest caz principiul conducator nu e cel al corespondentei cu adevarul, ci „logica“ a ceea ce însusi Engels a numit batjocoritor „politica lui Gribul“, constând în presupusa obligatie a fiecarui gânditor marxist de a afirma în mod automat contrariul a ceea ce ar fi afirmat oricare gânditor ne-marxist. Însa aceasta „logica“ e aplicata, de asemenea, retroactiv: daca vreun dusman declarat al Revolutiei îsi afirma public adeziunea în vreo privinta fata de o interventie critica anterioara a intelectualului, sau dovedeste direct sau indirect ca ar aproba-o, aceasta se transforma automat în interventie contrarevolutionara, indiferent cât timp s-a scurs de atunci. Daca ceea ce e corect politic e contrariul a ceea ce spun dusmanii, intelectualul revolutionar si opera sa se vad supusi unei funeste si dureroase dependente intelectuale de initiativele acestora.
O alta maniera de a descalifica interventiile critice ale intelectualilor e a-i face vinovati de „indisciplina“, de a fi introdus anarhia si dezordinea în viata sociala. E un apel la ignorarea continutului de adevar al unei interventii critice pentru simplul fapt ca aceasta ar fi violat regulile pragmatice nescrise, însa nu mai putin riguroase pentru aceasta, care hotarasc unde, când, cum si în fata cui nu se poate formula o critica asupra unor chestiuni determinate (inclusiv cine nu are voie sa le formuleze). Ajunge, de pilda, sa fi fost facuta în afara cercului autorizat, în afara institutiilor sau reuniunilor programate, sau de catre o persoana (un începator sau un amator) nerecunoscuta oficial ca figura intelectuala, sau fara a o înfasura în ritualuri apologetice „constructive“, sau fara a oferi de-a gata solutia problemei ridicate, pentru a putea fi dez-autorizat într-o maniera absoluta si declarat nenecesar – si inadecvat – orice fel de raspuns care i s-ar putea da.
Un mod deosebit de eficient si de frecvent de-a descalifica interventiile critice e prezentarea lor, patetica si, aproape de fiecare data, melodramatica si kitsch, ca pe o „ofensa la adresa sensibilitatii populare“, o „rana ce strapunge fibrele cele mai profunde ale inimii poporului nostru cel plin de abnegatie“. Asa cum în materie de comprehensibilitate a operelor se cauta – dupa cum o remarca just o celebra fraza a lui Che Guevara – „ceea ce întelege toata lumea, adica ceea ce înteleg functionarii“, în materie de morala si politica se cauta doar ceea ce aproba toata lumea, si care echivaleaza, în realitate, cu ceea ce aproba functionarii. Astfel, dintr-o data, sensibilitatea populara, adesea ignorata de aceiasi functionari în privinta altor chestiuni sociale, e prezentata ca suprema si infailibila instanta morala si politica, desi adesea nu e mai mult decât un construct mediatic sau oratoric care încarneaza ceea ce cred functionarii ca are datoria sa simta poporul în privinta cutarei sau cutarei chestiuni.
În sfârsit, atunci când argumentarea critica a intelectualului e realizata, vizibil si consecvent, din punctul de vedere al principiilor si intereselor Revolutiei, si cu o impecabila logica marxista, e posibil sa se recurga la un mecanism neutralizant de urgenta: în loc ca afirmatiile sale sa fie discutate public, sa fie refutate cu armele intelectuale ale marxismului, autorul e acuzat ca simuleaza ca ar fi revolutionar sau marxist, ca se deghizeaza cu ajutorul unei frazeologii marxiste, iar odata cu aceasta sentinta, aspectul intelectual al chestiunii e considerat elucidat, facându-i-se astfel un rau moral unui adevarat revolutionar sau marxist.
Acum, desigur, activitatea critica a intelectualului în sfera publica nu e combatuta doar în mod direct, ci si pe cai indirecte. Una dintre ele e administrarea memoriei si a uitarii. În fiecare perioada se încearca steregerea (minimalizarea, învaluirea) din memoria colectiva culturala a tot ceea ce e legat de activitatea critica a intelectualului în perioada anterioara: fie ca e vorba de amintirea formelor pe care le-a luat, caile pe care le-a utilizat, spatiile în care s-a desfasurat si persoanele concrete care au exercitat-o, fie amintirea felului în care a fost combatuta, reprimata sau suprimata si a celor care au fost antagonistii sai (ceea ce, în prima si tulbura prima jumatate a decadei noua, a facilitat „spalarea de biografii“, „travestirea ideologica“ sel „travestismo ideológico“t si „reciclarea“ personajelor ce faceau parte din linia dura).
Astfel, folosind în mod conventional deloc exacta desemnare a perioadelor prin cifre rotunde, putem spune ca interventiile si spatiile critice din „anii '60“ (1959-1967) au fost sterse în „anii '70“ (1968-1983); „erorile“ politico-culturale comise în „anii '70“ împotriva acestor interventii si spatii au fost recunoscute superficial si sterse imediat în „anii '80“ (1984-1989); si, în sfârsit, noile interventii si spatii critice din „anii '80“ au fost sterse în anii '90. Modurile de operare au mers de la excluderea brutala din dictionare si texte istorice pâna la subtila acceptare imediata, în „anii '80“, a denumirii eufemistice de „cincinalul gri“ (1971-1975) data perioadei de autoritarism si dogmatism care, pe de-o parte, s-a extins pâna la aproape cincisprezece ani, aproximativ din 1968 pâna în 1983, si, pe de alta, a fost neagra pentru multe vieti si opere ale intelectualilor.
Nu e deci întâmplator ca interventiile critice din „anii '80“ s-au straduit sa recupereze memoria predecesoarelor lor din „anii '60“, ca pe o traditie întrerupta. În mod similar, recuperarea memoriei tinerelor arte plastice si a altor manifestari critice ale intelectualitatii „anilor '80“ ar trebui sa faca parte din atât de necesara anamneza istorica a intelectualitatii cubaneze, în ciuda celor care se îngrijesc sa transforme în realitate ceea ce proclama înca din titlu acea veche carte a lui Aldo Baroni: „Cuba, tara cu putina memorie“.
O semnificatie identica cu cea a acestei administrari a memoriei si a uitarii o are faptul ca, din corpusul productiei intelectuale din Europa orientala socialista prezentata publicului cubanez au fost excluse a priori sau expulzate a posteriori operele care întrupeaza o traditie intelectuala socialista a criticii realitatii sociale a socialismului real: de la textele satirice ale lui Maiakovski pâna la cele ale lui Stratiev, de la eseurile politice ale lui Trotki pâna la cele ale lui Adam Schaff sau ale primului Rudolf Bahro.
O alta cale indirecta, însa eficienta în cel mai înalt grad, de lupta împotriva interventiei critice a intelectualitatii e stârnirea si propagarea anti-intelectualismului, deja existent în cultura cubaneza, însa revigorat si raspândit cu scopuri politice.
De fapt, deja în 1925, în eseul intitulat „Criza culturii înalte în Cuba“, enumerând factorii responsabili pentru acea criza din interiorul tinerei Republici, remarcabilul gânditor cubanez Jorge Mañach atragea atentia ca, în popor, în „toate clasele ne-intelectuale ale natiunii“, exista „o surda antipatie, o respingere ironica“, o „atitudine de indiferenta si chiar de dispret fata de nelinistile intelectuale“. Si observa: „Nu doar pentru poporul de jos, ci chiar si pentru burghezie, a fi sau a parea „intelectual“ e o pata“.(xiii) În aceasta „traditie“ timpurie se manifesta influenta anti-intelectualismului – divers, însa profund – a doua culturi, cea spaniola si cea a Statelor Unite, care au contribuit la geneza si evolutia culturii cubaneze.
Astfel, în „anii '70“, imaginea intelectualului în cultura de masa (cântece, telenovele, spectacole comice etc.) a devenit si mai ridicola si antipatica, nu doar ca tip nepopular ci, în general, ca personaj lipsit de „cubanitate“ scubaníat (strain de realitatea sociala, de popor, de munca grea; aristocratic, retoric si pedant într-o maniera pompoasa).
Daca „masele“, „poporul“ au fost cândva construite ca Celalalt-ul în raport cu elita intelectuala – termenul definitoriu al opozitiei -, si, prin urmare, primitiv, obtuz, irational etc., „elita“ intelectuala a fost cea construita atunci ca Celalalt-ul în raport cu poporul si, prin urmare, extravaganta, amorala, strainizanta sextranjerizantet.
Profitând de ideile morale dominante în vaste sectoare populare, homofobia (mai precis, gayfobia) si ostilitatea si intoleranta fata de orice diferenta în modul de viata (si, prin urmare, fata de toate semnele originalitatii din îmbracaminte etc., atât de frecvente printre intelectuali), s-a operat o identificare între intelectualitate, homosexualitate, „extravaganta“ si caracterul nedemn de încredere din punct de vedere politic si moral. Pierre Bourdieu a atras deja atentia asupra „anti-intelectualismului viril“ si asupra „tendintei fractiunilor conducatoare sale clasei dominantet de-a concepe opozitia între „omul de actiune“ si „intelectual“ ca pe o varianta a opozitiei între masculin si feminin“.(xiv)
Filmul cubanez „Fragi si ciocolata“ (1993), cunoscut pe plan international, – si caruia, în Cuba, i-a fost interzisa pâna în zilele noastre difuzarea televizata pe scara larga prin canalele nationale -, poate fi privit, de asemenea, ca o replica artistica tardiva a intelligentsiei nationale data gayfobiei si, în general, „alofobiei“ morale si ideologice reale srealmente existentest din sânul poporului, însa stârnite si orientate în anii '70 împotriva intelectualitatii ca întreg (xv) (ar trebui amintita greutatea elementului intelectual si a culturii în sconstruireat imaginii protagonistului homosexual, ca si caracterul de initiere culturala pe care îl îmbraca relatia sa de prietenie tot mai strânsa cu tânarul comunist heterosexual).
Diseminatori ai acestui anti-intelectualism nu sunt doar, în mare parte, politicienii si membri ai paturilor populare: în tara noastra exista, de asmenea, un numar considerabil din cei pe care Leszek Kolakowski i-a denumit „intelectuali împotriva intelectului“. Totusi, explicatia pe care o ofera Kolakowski aparitiei lor – o senzatie de „dezradacinare“, de neintegrare, si nevoia care deriva de aici a unui sentiment de angajament total sau a unei constiinta a apartenentei – nu pare a fi valabila în acest caz.(xvi) Mai adecvata pare explicatia oferita de Bourdieu pentru acest „anti-intelectualism din interior“: resentimentul si „violenta dragostei dezamagite“ care apare la intelectualii mediocri „atunci când insuccesul relativ loveste în aspitatiile lor initiale la o cultura de la care au asteptat totul“(xvii) . Aceasta o indica faptul ca apogeul anti-intelectualismului în mediul cultural coincide cu perioada pe care multi au descris-o deja ca cea a „mediocratiei“, „ascensiunea mediocritatii la putere“ etc.
Aceste campanii anti-intelectuale au cunoscut un succes si o înradacinare atât de profunde, încât chiar în 1992, Consiliul National al Uniunii Scriitorilor si Artistilor din Cuba a trebuit sa emita un document dedicat în mare parte criticarii „prejudecatilor anticulturale“ si persoanelor care provoaca ostilitatea si neîncrederea poporului fata de intelectuali. (xviii)
În momentele lor de participare la sfera publica, majoritatea intelectualilor critici cubanezi au crezut, mai mult decât o buna parte dintre politicieni, în capacitatea socialismului de-a suporta critica deschisa. Mai mult, au considerat-o nu o amenintare pentru socialism, ci „oxigenul“ sau, „motorul“ sau: o necesitate pentru supravietuirea si sanatatea procesului revolutionar. Conform convingerii lor, critica sociala poate fi o amenintare doar atunci când e redusa la tacere sau chiar suprimata cu represalii administrative sau de alta natura, când e blocata într-o enclava profesionala sau institutionala închisa, când e plasata într-un vid comunicational sub un clopot de sticla si, mai ales, atunci când nu i se raspunde sau când, chiar daca e recunoscuta ca justa, nu e luata în considerare de practica politica. Pentru ei, ceea ce au confirmat procesele care au dus la prabusirea blocului socialist nu a fost – asa cum gândesc multi politicieni, birocrati, tehnocrati si econocrati – faptul ca critica sociala a intelectualilor ar determina eroziunea si caderea socialismului real, ci ca reducerea la tacere, blocarea si dispretuirea criticii sociale a intelectualilor si a poporului în general permite ca problemele sociale si neajunsurile care-i corespund sa creasca, sa se înmulteasca si sa se acumuleze mult peste ceea ce ar putea suporta o deschidere tardiva spre dezbaterea critica publica.
Destinul socialismului dupa caderea blocului socialist e hotarât, mai mult ca oricând, de capacitatea sa de-a sustine în teorie si în practica acea idee initiala conform careia adeziunea intelectualului la Revolutie – ca si, de altfel, cea a oricarui cetatean obisnuit – „daca vrea cu adevarat sa fie utila, nu poate fi decât o adeziune critica“; de capacitatea sa de-a tolera si de a raspunde public criticii sociale care i se adreseaza de pe alte pozitii ideologice – critica acelor „nerevolutionari din cadrul Revolutiei“ la care se referea celebra maxima din 1961; de capacitatea sa nu doar de a tolera, ci si de a încuraja critica sociala a propriei sale gestiuni si din perspectivele acelorasi principii, idealuri si valori pe care le proclama ca fiind ale sale, adica de a fi mecena criticii socialiste a gestiunii sale; în sfârsit, de capacitatea sa de-a se asigura ca intelectualul, pentru a publica adevarul, nu va trebui sa apeleze la „samizdat“ sau „tamizdat“ (xix) , sfere publice din diaspora si alte spatii culturale si mecenate extrateritoriale, si nici sa depaseasca „dificultatile în a scrie adevarul“, semnalate de Brecht în celebrul sau articol din 1935.(xx) Dar atâta vreme cât aceasta capacitate se va vedea îngradita de catre actiunea fortelor politice ostile criticii sociale, intelectualul, pentru a depasi aceste dificultati, va trebui sa dea dovada de cele cinci virtuti brechtine corespunzatoare: curajul de-a exprima adevarul, perspicacitatea de a-l recunoaste, arta de a-l face manevrabil ca pe o arma, criteriul de a-i alege pe aceia în mâinile carora ea va fi eficace si priceperea de-a o disemina pe scara larga.
Postscriptum pentru boundary 2
Am mentionat în acest eseu ca pâna si critica din „interiorul Revolutiei“ poate uneori suferi represalii. Un exemplu de astfel de represalii este „raspunsul“ negativ primit de la anumite sectoare oficiale la prezentarea initiala în Cuba a acestui text într-o conferinta sponsorizata de Uniunea Artistilor si Scriitorilor Cubanezi (UNEAC), în aprilie 2001. La mai putin de o saptamâna dupa eveniment, am primit nu o replica scrisa sau verbala la ceea ce am spus, ci, în schimb, o nota care ma informa ca mica cladire care fusese alocata cu un an în urma revistei „Criterios“ – publicatia de literatura internationala si teorie culturala pe care am înfiintat-o si o editez – pentru a servi ca sediu unui nou Centru pentru Teorie Culturala, si care se afla în curs de a fi retransformata pentru acest scop, a fost repartizata gresit si ca va trebui returnata ministerului în cauza.
Traducere de VERONICA LAZ&a258;R
În iunie 1961, la o celebra întâlnire cu personalitatile cele mai reprezentative ale intelectualitatii cubaneze de la acea vreme, Comandante Fidel Castro a formulat o fraza care, gratie conciziei, constructiei si caracterului sau categoric a functionat, de atunci si pâna azi, ca un rezumat al întregii politici culturale a Revolutiei: "în interiorul Revolutiei, totul; împotriva Revolutiei, nimic".(iii) Scos din context si aflat la îndemâna oricaror hermeneuti si exegeti de circumstanta, acest dicton sversículot dintre cele care vor fi cunoscute mai târziu sub numele de "Cuvinte catre intelectuali" va da dovada de o extraordinara polisemie, care-i va permite sa fie principiul conducator recunoscut de toate perioadele si tendintele pe care le-a cunoscut, succesiv, lupta.(iv)
Viata culturala si sociala a tarii urma sa puna înca o data pe tapet multe întrebari mai concrete care au ramas fara un raspuns amplu, clar si categoric: care din fenomenele si procesele realitatii culturale si sociale cubaneze fac parte din Revolutie si care nu? Cum se poate distinge care opera sau comportament cultural actioneaza împotriva Revolutiei, care în favoarea ei si care pur si simplu nu o afecteaza? Care critica sociala e revolutionara si care contrarevolutionara? Cine, cum si în functie de ce criterii decide care e raspunsul corect la aceste întrebari? A nu actiona împotriva Revolutiei implica a trece sub tacere tarele sociale care supravietuiesc din vremuri prerevolutionare sau cele care se nasc din decizii politice eronate si problemele nerezolvate din prezentul si trecutul revolutionar? A actiona în favoarea Revolutiei nu implica a revela, critica si combate public aceste tare si erori? Si asa mai departe.
Dupa triumful revolutionar din 1959, si mai ales dupa declararea caracterului socialist al revolutiei, în aprilie 1961, relatiile dintre avangarda politica si avangarda intelectuala sau artistica – pentru a folosi denumirile în uz la acea vreme – au cunoscut tensiuni puternice, însa punctuale si pasagere, în materie de politica culturala (de exemplu, privitoare la interzicerea difuzarii publice a filmului „P.M.“ a lui Sabá Cabrera Infante, în 1961, sau la „sectarismul“ din 1961-1962); totusi, se poate vorbi de o adeziune masiva a celei de-a doua la deciziile si proiectiile celei dintâi, în ce priveste celelalte sfere ale vietii politice nationale. Pe de alta parte, în septembrie 1966, într-un articol intitulat „Înspre o intelectualitate revolutionara în Cuba“, Roberto Fernández Retamar, unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai acelei avangarde intelectuale, înca mai putea prezenta critica erorilor politicienilor ca pe o datorie consubstantiala adeziunii intelectualului la revolutie si ca pe un factor de diagnoza si corectie luat în considerare de politicienii cubanezi „reali“ s„realmente existentes“t de atunci:
„O eroare teoretica comisa de cineva care-si poate converti opiniile în decizii nu mai e doar o eroare teoretica: e o posibila masura incorecta. Ne-am confruntat cu masuri incorecte, si ele ridica cel putin o problema de constiinta pentru un intelectual revolutionar, care nu e revolutionar cu adevarat atunci când aplauda o eroare a revolutiei sale stiind-o eroare, ci atunci când face cunoscut ca e vorba de o eroare. Adeziunea sa, daca vrea cu adevarat sa fie util, nu poate fi decât o adeziune critica, dat fiind ca critica e «practica judecatii». Când am detectat astfel de erori ale revolutiei, le-am pus în discutie. Asa s-a întâmplat nu doar în privinta unor chestiuni estetice, ci si cu conceptii etice gresite traduse în masuri nefericite. Astfel de masuri au fost rectificate, unele, iar altele sunt pe cale de a fi. Iar aceasta s-a produs, într-o oarecare masura, prin participarea noastra. s…t prin care, într-un fel, oricât de umila ar fi, am contribuit la modificarea acestui process srevolutiat. Într-un fel suntem revolutia.“(v)
Confruntat cu ipostazierea frecventa a sinecdocei care face dintr-un lider politic individual sau dintr-un colectiv de astfel de lideri „Revolutia“, iar din ideile si deciziile sale, prin transfer, ideile si deciziile „Revolutiei“, Fernández Retamar amintea ca si intelectualii revolutionari sunt o parte a întregului acestei Mari Sinecdoci.
Pentru majoritatea intelectualilor revolutionari – însa nu si pentru majoritatea politicienilor – era limpede ca rolul lor în sfera publica trebuia sa fie cel al participarii critice. Pe la 1968, în aceasta sfera se face simtita cu o oarecare intensitate interventia critica intelectuala formulata de pe diverse pozitii politice: relativul monologism dominant deja de mai multi ani datorita consensului politic spontan si, într-o oarecare masura, unei anumite autocenzuri urmarind sa evite pericolul manipularii informative inamice e spart de catre voci intelectuale izolate, care initiaza chestionari punctuale sau largi asupra procesului revolutionar, sau chiar unele vizând întregul acestuia.
Aceasta heteroglosie în chestiuni politice avea cu atât mai mare rezonanta cu cât se prezenta pe fundalul unei intelectualitati nationale pro-revolutionare care, oricât de paradoxal ar parea, nu intervenea public în discutii extra-estetice. Enumerând în articolul citat „câteva probleme ale intelectualului revolutionar“, Fernández Retamar pomenise în primul rând tocmai aceasta tacere ciudata:
„Cu putin timp în urma ma întreba, în Mexic, Víctor Flores Olea de ce intelectualii cubanezi nu participa altfel decât cu titlu de exceptie la discutiile despre probleme de interes major, ca si cele referitoare la stimulul material si la stimulul moral, la legea valorii etc., chestiuni pe care obisnuiau sa le trateze Che, Dorticós si altii. s…t Întrebarea s…t, printre altele, atinge urmatorul punct: intelectualii cubanezi, care au dezbatut lucid chestiuni estetice, trebuie sa ia în considerare si alte probleme, altfel riscând sa ramâna prinsi între limitele breslei lor.“(vi)
Iar apoi, Fernández Retamar reclama o „astfel de extindere a problematicii intelectuale“, tocmai ca parte a „procesului de conversie în intelectuali ai revolutiei“.(vii) Pe de alta parte, si în relatiile cu intelectualitatea din strainatate a devenit vizibila o heteroglosie politica analoga: o mare parte din intelectualitatea stângista si progresista din alte tari (tn special europeana si latino-americana) a reactionat critic fata de gestul Guvernului Revolutionar de-a aproba invazia Cehoslovaciei în 1968 de catre trupele Pactului de la Varsovia si fata de arestarea si detentia poetului cubanez Heberto Padilla, în 1971. Daca în ianuarie 1968, cu ocazia Congresului Cultural de la Havana, erau proslaviti muncitorii intelectuali din lume si mai ales din Europa tocmai pentru ca, spre deosebire de sprijinul public redus sau chiar inexistent al avangardelor, organizatiilor si partidelor revolutionare mondiale, ar fi intervenit în sfera publica cu proteste si mobilizari combative în favoarea unor cauze ca cea a Cubei din timpul crizei srachetelort din Octombrie, a gherilei lui Che, a razboiului din Vietnam, a miscarii de emancipare a populatiei negre din SUA etc., deja în 1971 se descopera printre ei o „mafie“ de „falsi intelectuali“, „mic-burghezi pseudo-stângisti ai lumii capitaliste, care au folosit Revolutia ca trambulina pentru a câstiga prestigiu în fata popoarelor sub-dezvoltate“, si care „au încercat sa ne infiltreze cu ideile lor debilitante, sa ne impuna módele si gusturile lor, si chiar sa actioneze ca judecatori ai Revolutiei“(viii) .
(continuare in pagina 16)
NOTE (i) Acest text a fost prezentat la conferinta internationala „Rolul intelectualului în sfera publica“, organizata de Fundatia Printul Claus din Olanda si desfasurata la Beirut, în 24 si 25 februarie 2000. A fost publicat în „La Gaceta de Cuba“, Havana, 2001, nr. 3, pp. 40-45, apoi în „Ensayo cubano del siglo XX“ sÎncercare cubaneza în secolul XXt, selectie, prefata si note de Rafael Hernández si Rafael Rojas, Fondo de Cultura Económica, México, 2002, pp. 689-707, si „Revista del CESLA“, nr. 4, Centrul de studii latinoamericane, Universitatea din Varsovia, Varsovia, 2002, pp. 111-123; în traducere englezeasca, a aparut in „Nepantla: Views from the South“, Duke University, 2001, vol. 2, nr. 2, pp. 355-371, si „boundary 2“, Duke University Press, 2002, vol. 29, nr. 3 (numar special „From Cuba“), pp. 187-203. (ii) „The role of the intellectual in the public sphere“, Beirut, Liban, 24, 25 februarie 2000: Reader, Prince Claus Fund, Haga, p. 3. (iii) Fidel Castro, „Palabras a los intelectuales“ sCuvinte catre intelectualit, Ediciones del Consejo Nacional de Cultura, Havana, 1961, p. 11. (iv) În octombrie 1977, în discursul sau de încheiere a celui de-al Doilea Congres al Uniunii Scriitorilor si Artistilor din Cuba sUNEACt (de la primul congres trecusera deja saisprezece ani), Armando Hart, la acea vreme ministru al culturii, observa urmatoarele: „Deficientele, dificultatile si reusitele din perioada cuprinsa între primul si cel de-al doilea congres al UNEAC au în parte legatura cu gradul mai mare sau mai mic în care a înteles fiecare esenta profunda a cuvintelor lui Fidel când acesta, într-un gând care sintetizeaza totul, a proclamat: „în interiorul Revolutiei, totul; împotriva Revolutiei, nimic“, sau atunci când a spus: „Arta e o arma a revolutiei“„ (Armando Hart, „Del trabajo cultural. Selección de discursos sDespre munca culturala. Selectie de discursurit, Editorial de Ciencias Sociales, Havana, 1978, pp. 142). (v) R. Fernández Retamar, „Hacia una intelectualidad en Cuba“ sÎnspre o intelectualitate revolutionara în Cubat, în „Ensayo de otro mundo“ sÎncercare de alta lumet, Instituto del Libro, Havana, 1967, p. 186. (vi) Idem., pp. 178-179. (vii) Idem., p. 179. (viii) „Declaración del Primer Congreso Nacional de Educación y Cultura“ sDeclaratia Primului Congres National de Educatie si Culturat, in „Casa de las Américas“, nr. 65-66, Havana, pp. 17. (ix) Ernesto Che Guevara, „El socialismo y el hombre en Cuba“ sSocialismul si omul în Cubat, Ediciones R, Havana, 1965, p. 49. (x) Gerardo Mosquera, „Critica y consignas“ sCritica si consemnet, „La Gaceta de Cuba“, Havana, noiembrie 1988, p. 26. (xi) Gerardo Mosquera, „ Trece crierios sobre el nuevo arte cubano“ sTreisprezece criterii ale noii arte cubanezet, „La Gaceta de Cuba“, Havana, iunie 1989, p. 24. (xii) sAdaos din 2002t Am aflat de un singur caz în care aceasta acuzatie sa fi fost justificata: în concluzia conferintei sale „Intelectualul si revolutia“ prezentata la Congresul Cultural de la Havana, în 1968 si publicata în RC – 5 (29 februarie 1968), Ambrosio Fornet a formulat cât de poate de explicit ceea ce considera a fi realmente obligatia unui intelectual: „Si cum nu e posibila zabava si cum fiecare pas e decisiv, cum nu exista alta formula decât o îndrazneala si o insatisfactie perpetua, intelectualul e obligat sa fie criticul lui însusi si constiinta critica a societatii“ (p. 47). (xiii) Jorge Mañach, „Ensayos“ sEseurit, Letras Cubanas, Havana, 1999, pp. 32 si 33. (xiv) Pierre Bourdieu, „La distinction: Critique social du jugement“, Éditions du Minuit, Paris, 1979, pp. 361-362. (xv) „Mijloacele culturale nu pot servi drept cadru proliferarii falsilor intelectuali care pretind sa converteasca snobismul, extravaganta, homosexualitatea si celelalte aberatii sociale în expresii ale artei revolutionare, îndepartate de masele si de spiritul Revolutiei noastre“ („Declaratia Primului Congres National de Educatie si Cultura“, in „Casa de las Américas“, Havana, nr. 65-66, p. 16). (xvi) Leszek Kolakowski, „Intelectuales contra el intelecto“ sIntelectuali împotriva intelectuluitt, Tusquets Editores, Barcelona, 1986, p. 112. (xvii) Pierre Bourdieu, „Les règles de l'art: Genèse et structure du champ littéraire“, Éditions du Seuil, París, 1992, p. 388 s„Regulile artei. Geneza si structura câmpului literar“, traducere de Bogdan Ghiu si Toader Saulea, Bucuresti, Univers, 1998, p. 385t. (xviii) „La cultura cubana de hoy: temas para un debate“ sCultura cubaneza de astazi: teme pentru o dezbateret, document aprobat de catre Consiliul National al UNEAC, 26 mai 1992, pp. 5-8. (xix) „Tamizdat“, neologism rusesc, construit prin analogie cu „samizdat“, plecând de la „tam“ („acolo“) si „izdat“ (apocopa a lui „izdatelstvo“, „editorial“). Desemneaza editiile nord-americane, euro-occidentale etc. ale textelor unor autori sovietici si din alte tari ale blocului socialist care, datorita unor decizii ale conducatorilor politici, nu puteau fi publicati în tarile de origine. (N. ed.) (xx) Bertolt Brecht, „Fünf Schwierigkeiten beim Schreiben der Wahrheit“ (1935), in „Schriften zur Literatur und Kunst“, volumul I, Aufbau-Verlag, Berlin – Weimar, 1966, pp. 265-290.