Niculae Gheran: Poveste din Cartierul de Est
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Anul trecut, deloc fast (nici) din punct de vedere literar, cu tot zgomotul cam indecent facut în jurul câtorva aparitii autohtone, s-a încheiat totusi fericit cu doua exceptionale carti de memorialistica. Consider, în consens cu alti comentatori, ca sunt si cele mai bune carti de proza aparute la noi în ultima vreme. Nu numai în 2008. Despre „Memoriile“ lui Valeriu Anania („romanul anului“ – zicea Dan C. Mihailescu într-un bilant) am scris în saptamânile din urma. Cealalta carte autobiografica la care ma refer este „Arta de a fi pagubas. Târgul Mosilor“ (Biblioteca Bucurestilor), a lui Niculae Gheran, si „acopera“ copilaria si adolescenta autorului.
Este vorba de un prim volum (al doilea se va intitula „Oameni si javre“) din povestea adevarata a unui mare risipitor. Risipitor mai înainte de toate cu talentul sau narativ, dar strângator, adunator, deopotriva competent si tenace, în spatiul culturii majore, care a preferat – cum însusi marturiseste – „sa fie ucenic si calfa în atelierul domnului Rebreanu“. Si cum sa nu ma tenteze oximoronica sintagma risipitor-adunator, fie si daca as avea în vedere ca, pentru vasta sa constructie, Niculae Gheran a trebuit sa cerceteze, între altele, nu mai putin de zece mii de periodice din epoca interbelica, fara sa aiba la îndemâna vreo bibliografie sau alte repere calauzitoare. Daca am o admiratie sans rivages pentru sacrificiul facut în scopul nobil al edificarii editiei critice Rebreanu, în 23 de tomuri, o editie monumentala, care i-a ocupat aproape întreaga viata activa de pâna acum, nu pot sa-mi reprim si un sentiment de regret ca pentru a duce la capat o opera de asemenea dimensiuni (lucru rar în tara zidului mereu neispravit) a trebuit ca prozatorul, scriitorul epic de remarcabil talent sa se ignore. „Arta de a fi pagubas„ îmi acutizeaza acest sentiment.
Într-o prezentare succinta si într-un context mai degraba ludic, Ioana Pârvulescu situeaza cartea lui Niculae Gheran „în linia pitorescului balcanic Anton Pann – Ghica“. E o caracterizare corecta ce se impunea. Dar nu si suficienta. Mai important mi se pare ca, dincolo de pitorescul balcanic al Târgului Mosilor, evocat cu o pana de veritabil narator si portretist, ajutat de o memorie prodigioasa si de un fermecator simt al umorului, ca si de însusirile unui fin filolog, cunoscator desavârsit al „limbii“ cu inflexiuni si elemente de argou ce individualizeaza un topos si sufletul acestuia, se afla tragicomedia existentei umane, undeva în Est, în cosmopolita margine de Bucuresti, multietnica, multiculturala – cum ar spune astazi functionarii de la Bruxelles, dar sigilata de aceeasi soarta. E o contagioasa pofta de viata, dar si o puternica unda de tristete în aceasta lume din mahalaua unui oras situat la Portile Orientului si, implicit, în aceasta carte a lui Niculae Gheran. Citind-o, recitind-o, nu o data am râs cu lacrimi sau, mai bine zis, printre lacrimi. Caci, dincolo de pitorescul si de umorul irezistibil, ea e dintre cele ce ne întorc cu fata spre un destin colectiv, care e, în fond, al nostru, cei de pe aici, si care n-a fost niciodata unul fericit, luminos, asa cum tot s-a sperat, s-a visat si cum tot s-a promis de-a lungul vremurilor. Asta si pentru ca nu am înteles sau nu am fost ori nu suntem capabili sa ni-l proiectam, destinul, si sa ni-l cladim noi însine. „Suntem vad prea bun pentru clientii pusi sa ia totu' pe datorie, daca nu si pe gratis“ – constata cu o amaraciune ce vine parca din veac nea Gica – un personaj memorabil, ca atâtea altele din „Arta de a fi pagubas„. Întors din Primul Razboi Mondial fara un ochi si fara cal, nea Gica s-a ales cu o decoratie devenita simbol al frustrarii. „Raul cu raul, da'ati facut România Mare“, încearca sa-l consoleze un conviv din cârciuma sa transformata în club de dezbatere. „Am facut un cacat – îi replica nea Gica. Nici nu ne-am adunat bine de pe drumuri si, iata, dupa douasdoi de ani, Basarabia a zburat la rusi, o parte din Ardeal la unguri, alta dobrogeana la bulgari, sa-i ia mama dracului pe toti, c-am plecat calaras cu schimbu' – de-am dus la reghiment ditamai armasarul – s-am venit acasa pe jos, c-o decoratie în loc de cal. Asta-i dreptate?“ Iar apoi, ca în marea literatura rusa, a lui Cehov de exemplu, acest comersant cinstit, care „avea orgoliul bucuresteanului get-beget, nascut si crescut în capitala tarii nu ca veneticii – cum le spunea la suparare – veniti care dincotro, uneori de unde a-ntarcat mutu iapa“, figura insolita în cartierul dominat de negustori si mici afaceristi, cu meseriasi respectati, cu doamne si domnisoare „de rang si de felinar“, îsi scoate, cum o face de obicei, tacticos ceasul cu doua capace din buzunarul de la nelipsita-i vesta si anunta precum o porta-voce a Zeului Timp: „S-a facut de sase, mai e putin si vine seara“. Ca o cortina care închide parca o reprezentatie.
Pe parcursul lecturii cartii lui Niculae Gheran mi-am reevocat, nu o data, neorealismul italian sau romantismul si dramatismul „Povestii (muzicale) din Cartierul de Vest“ a lui Leonard Bernstein, de unde si parafraza din titlul acestui text. Dar mi-am reevocat si Poiana lui Iocan a lui Marin Preda, fiindca si în Târgul Mosilor exista o agora, chiar mai multe, nu neaparat ca cea a lui Iocan, lumea de aici nemaifiind una de tarani precum aceea din Silistea-Gumesti, dar nici de veritabili depeizati. O identitate nedecisa ce îi confera însa o originalitate frapanta, datorata si diversitatii discursurilor – nu doar ca limbaj –, ci si, asa-zicând, ca tematica, întrucât si ascendentele si experientele celor ce alcatuiesc acest colt de umanitate sunt diverse. Ca si psihologiile. Motiv pentru care, în treacat fie zis, „Arta de a fi pagubas„ i-ar putea interesa, cred, si pe sociologi sau, ma rog, pe specialistii într-unul dintre cele mai moderne domenii de cercetare: psihologia sociala.
În Târgul Mosilor oamenii traiesc, iubesc si mor parca dupa un cod al lor, cu legi si reguli care le transcend si le sfideaza pe cele înscrise în tratatele de etica sau juridice, mereu incomplete, mereu amendabile si mai ales pline de portite pe care de regula scapa criminalii, hotii, tradatorii. O lume, un univers care fascineaza, încât pâna si Carol al II-lea – „neamt de profesie, se adaptase miraculos mitocanimii neaose, mai-mai s-o înghesuie în corul Patriarhiei“.
În cartierul copilariei si adolescentei lui Gheran, unde tatal sau era negustor cu stare, „mereu cu masa plina“, cerealist ce facea marketing fara sa stie, care venise la Bucuresti descult, la numai 14 ani, se dezbat nu o data probleme politice si sociale, se comenteaza evenimente istorice, nu putine tragice, precum, de pilda, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu si a lui Nicolae Iorga. Mai presus de toate domina legea competitiei. Pe Calea Mosilor – „de la Bariera pâna la Romana: magazine pe stânga si pe dreapta, cu patroni si vânzatori români, evrei, armeni, greci, ba chiar sârbi si albanezi, de zici ca suntem la Liga Natiunilor. Esti destept si cinstit? Rezisti. De nu, te-ai ars; oricând se ridica altul mai bun“. Nu prea e loc de demagogie si de înselaciune ca în sterilele batalii politice. Diferentele sociale sau etnice nu au importanta. Importa munca, onestitatea, talentul, dorinta de a fi cineva în ordinea valorilor, ambitia de a face ceva, e drept printr-un efort mult mai mare în cazul celor proveniti socialmente de jos. Citez cu duiosia celui care se recunoaste cumva într-un copil, coleg de clasa al elevului de odinioara Niculae Gheran: „La un liceu de stat precum Cantemir (unde a învatat autorul – n.mea), Mihai Viteazul, Spiru Haret, Gheorghe Lazar, Sfântul Sava sau Sincai, nu se putea intra usor (aviz diriguitorilor si reformatorilor învatamântului românesc de dupa 1990, care l-au facut praf, praf curricular si alternativ – n.mea.). Poate si din aceasta pricina nu se facea vreo deosebire între un baiat de general, precum colegul Korne, sau Jurca, fiu de taran, care, îmbracat mereu în aceeasi tunica neagra de dimie, n-avea nevoie de carte de vizita. Si unul si altul erau buni la învatatura, dar fiecare cu o motivatie diferita, ceea ce-l facea pe unul sa fie vesel, iar pe celalalt trist.
– De ce esti tocilar, Jurca, de ce stai si-n recreatie cu manualul în mâna si nu vii sa te joci?
– Voua va convine sa bateti mingea, sa va luati la trânta sau sa va rupeti spinarea la „lapte gros“... N-aveti nici o grija, dar daca eu n-am note mari în carnet, tata îmi da sapa-n mâna sau ma trimite cu vitele. Voi abia asteptati sa vina vacanta; eu o urasc. Vara merg pe câmp la cules si secerat, iarna rânesc la porci si la vaca, adun balegarul într-un loc ca sa fie împrastiat pe câmp când se cuvine. E mai usor sa-nveti la umbra vara sau când da frigul, decât sa te arda soarele sau sa-ti înghete degetele pe lopata.
Era tacut, nu vorbea cu nimeni, iar daca socotise nimerit sa mi se spovedeasca, asta se datora grijii mele de a împarti cu el pachetelul de-acasa, pe care uneori, din cauza jocurilor din recreatii, îl caram înapoi, spre disperarea mamei“.
Lumii pestrite din Târgul Mosilor nu-i lipsesc omenia si solidaritatea umana. Dimpotriva. În timpul foametei din 1946 generata de seceta ce devastase îndeosebi Moldova, numeroase familii au plecat în bejenie, în zone, daca nu chiar prospere, oricum mai putin nefericite, caci mai ocolite de potopul natural care se abatuse peste tara dupa cel al razboiului. Oamenii si-au parasit vetrele si au plecat sa munceasca în sud pentru a supravietui si pentru a-si salva copiii. Multi au ajuns si la Bucuresti. Un episod povestit de Niculae Gheran este tulburator. De la unul din centrele de plasament, la insistentele adolescentului care era, mama sa ia în grija un tânc de trei ani care ramasese ultimul si nu prea era dorit de nimeni. Si astfel micutul si istetul Niculita Spataru (astazi probabil un barbat la peste 65 de ani), cel mai pricajit si cel mai subnutrit dintre toti, ajunge în casa familiei Gheran, cucerind sufletul sobrului cerealist care îl îndrageste mai mult decât pe propriii sai copii. Dar vine si momentul dramatic al despartirii, la care nimeni, nici baietelul, nici binefacatorii sai nu se mai gândisera: „Pe cât ne-am bucurat când a intrat în casa, pe-atât de mult ne-a sfâsiat sufletul când, peste vreo doi ani, ne-am pomenit cu maica-sa, o femeie tânara, dar îmbatrânita prematur, venind sa-l care acasa. Vazând-o, copilul a luat-o la goana, ascunzându-se sub patul din dormitorul parintilor. Nu este exclus ca prezenta femeii sa-i fi trezit amintiri neplacute, deoarece, descoperit, tipa cât îl ducea gura: «Pleaca, pleaca, tu nu esti mama mea!» Ce sa zica biata femeie?... În tipete a fost îmbracat, în tipete i s-a facut valiza de drum, desi insistaseram cu toti sa-l mai lase o vreme. A plecat în pantalonasi de catifea si pantofi de lac, târât pe caldarâmul curtii de-o femeie în picioarele goale, cu talpile crapate de munca, în timp ce baiatul urla ca din gura de sarpe, cu gâtul sucit spre noi; «Nu ma lasati, nu ma lasati!» strigându-l în lacrimi pe tata care nu era acasa!
Când ai 16 ani si asisti la o asemenea scena, trebuie sa fii oligofren sa nu-ti pui întrebari în privinta inechitatii sociale.“
Si sa se mai mire cineva ca lectura cartii lui Niculae Gheran m-a trimis adeseori cu gândul la capodoperele filmografiei neorealiste italiene! Marturisesc ca rareori am asteptat cu atât interes volumul urmator al unei scrieri nonfiction, deopotriva document si proza veritabila. Titlul anuntat de autor – Oameni si javre – este mai mult decât promitator. Pare sa anunte, îmi vine în minte metafora unei mari poete, o sarbatoare ca la chenzina...