Fantoma si fantasmele
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura literara »
Autor: CRISTINA BALINTE
Que es un fantasma?, se întreaba vocea grava de povestitor, în prologul filmului din 2001 al lui Guillermo del Toro, „El Espinazo del Diablo“ (trad. rom. „Spectrul razbunarii“), întinzând pâna la tensionare ambiguitatea sugestiva dintre semnificatiile de „fantoma“ si „fantasma“. În loc sa clarifice, raspunsul cu variante multiple amplifica ezitarea: Un evento terrible condenado a repetirse una y otra vez, un instante de dolor, quiza algo muerto que parece por momentos vivo aun, un sentimiento suspendido en el tiempo, como una fotografia borossa, como un insecto atrapando en ambar. Preferând sa pastrez forma spaniola, nu intentionez sa epatez ori sa demonstrez familiaritatea cu idiomul în cauza; ma intereseaza doar prelungirea jocului incertitudinilor, al stadiului de nebuloasa pragmatica, evitarea fixarii decisive printr-o traducere.
Doina Rusti, Fantoma din moara, Polirom, Iasi, 2008
Oscilatia din filmul lui del Toro poate fi identificata leger si în romanul Doinei Rusti, „Fantoma din moara“. Cu exceptia alegerii din titlu si a unor impresii de personaje-copii, majoritatea ocurentelor „fantomei“ se preteaza la o lectura în cheia semnificatiei de „fantasma“, de proiectie în imaginar a dorintelor si frustrarilor tangente la indivizii unei comunitati închise cu cel putin doua zavoare: satul si sistemul politic. Nu mai avem situatia din „Zogru“, fictiunea din 2005 a autoarei, când constructia personajului hors-commun (vampirul) ducea atelajul povestirii, ci raportul invers.
„Fantoma“ bântuie povestea, este punctul central de reper, nodul care strânge firele; cu toate acestea, ea se genereaza din relatarea despre o realitate istorico-sociala ajunsa la un prag-limita. Doar în partea întâi a romanului, Doina Rusti potenteaza, e drept firav, dimensiunea fantastica. „Viata secreta a Adelei Nicolescu“, mai ales în anii copilariei, poarta intentia scenariului asemanator celui din „Zogru“, vampirul fiind înlocuit cu duhul neîmpacat al adolescentului Maxu, gasit cu teasta sparta, în moara paraginita a satului. Dar si aici, odata produsa avansarea în vârsta a eroinei, fantasticul cedeaza terenul consecintelor traumelor.
Frica, lipsurile, abrutizarea, falsificarile comportamentale schimba rapid perspectiva asupra naturii referentului numit „fantoma“. Într-un sistem închis, imaginatia este singura capabila sa se manifeste liber, sa fie zona desfasurarii gândurilor interzise. Partea I coaguleaza în ectoplasma efectele temerilor Adelei. Pe chipul tuturor politrucilor în functie sau în devenire, aceasta detecteaza aparitia rânjitoare a lui Max. Partea a II-a este un repertoriu de fantasme, de reprimari dezlantuite cu intensitate: învatatoarea Lucica intra ritualic în moara pentru a aprinde lumânari unor „ochi“; pentru militianul Grigore, acolo salasluieste un înger pazitor; popa Butescu viseaza acuplarea cu sateanca Matei Paula; cercetatorul de la Institutul Fenomenelor Nestudiate, Gabriel Neicusoru, îsi gaseste consolarea afectiva într-un efeb vaporos strecurat dintre peretii ruinei; o vaduva se amageste ca i se alatura în asternut, noaptea, sotul s.cl.. Partea a III-a deruleaza impregnarea simbolului straniu al morii cu momentele de fericire si de amarnica suferinta ale învatatorului Ion Nicolescu.
Doina Rusti nu îi mai propune cititorului sa urmareasca aventurile personajului fantastic. Îl invita, în schimb, la întelegerea problematicii acute a unei epoci înfioratoare, în care traditionala „fantoma“ bau-bau este un simptom al dezagregarii mintilor cetatenilor, o componenta, poate mai pitoreasca, a dublului discurs. Vampirul Zogru era însusi Mecanismul cartii; fantoma Max este una dintre rotite. De remarcat ca sub incidenta „fantomei“ cad atât misticii, cât si rationalii, atât „incultii“ obscurantisti, cât si „educatii“ materialist-ateist-istoric. Fiecare îsi poarta „fantoma“ lui, ca pe un amanunt provocator de jubilatie sau de jena personala, pe care nu îl atinge Partidul „din tot si din toate“.
Geometrizari structurale
Doina Rusti se numara printre optzecistii tardivi, nedoctrinari, posesori ai îndemânarii de a sustine echilibrul fericit dintre tehnica si cursivitate narativa. Privit sub acest aspect, „Fantoma din moara“ dovedeste o constructie de ansamblu impecabila, asociata apetentei fara tagada de a povesti.
Istoria lumii închise reprezinta substanta unor circularitati formale. Romanul care dureaza de la un Pavel (Florian) la un alt Pavel (Andronache), ambii de ordinul impostorilor, este articulat de cele trei parti („Viata secreta a Adelei Nicolescu“, „Moara“, „Doua zile“), fiecare descriind un mediu sub „figura“ tutelara a cercului.
Fara unitate de loc, de timp, cu doua voci de prim-plan (Adela/Del si naratorul textului de pe domeniul stafia.ro), „Viata secreta a Adelei Nicolescu“ – zona cea mai experimentala a cartii (susceptibila de tentatia de a încerca la un loc metaroman, hypertext, Bildungsroman, imersie în blogosfera) – dezvolta si termina actiunea prin episoade care se petrec în satul natal al protagonistei, la Comosteni, în apropiere de Bechet. Un cerc.
A doua parte, „Moara“, cea mai ampla sectiune, dar si aceea cu urzeala cea mai îngrijit tesuta prin jocul alternatelor „faptele“ unora – „privirile“ altora prezinta unitate de loc (satul Comosteni), de timp (sfârsitul lui aprilie 1986, cu suprapunerea: accidentul de la Cernobîl, Saptamâna Mare si 1 Mai – mijlocul lui iunie al aceluiasi an, marcând demolarea morii), însa diversifica personajele. Adela/Del se pierde în multime, din Comosteni ies la iveala, în cavalcada, varii povesti din genealogia localnicilor, devin vizibili o sumedenie de indivizi, interconectati prin delatiuni, mârsavii oportuniste, dar mai ales prin interesul, de o patologie colectiva, pentru ce se întâmpla în moara veche. De la propunerea de participare a învatatoarei Lucica la un chef cu tovarasi pusi pe viol, pâna la avortul si arestarea femeii, se traseaza înca un cerc.
În secventa-epilog, „Doua zile“ – cea mai impregnata de revolta, prin efectul unei antiteze reusite (lumea veche de la 1910, civilizata, umanist-haretista, cu învatatori, primari, proprietari entuziasti/lumea noua de la 1953 a lepadaturilor, necioplitilor, brutelor de la marginea comunitatii) – exista unitate de loc, de personaj principal, si, în pofida timpului dramatic schimbat, o dispunere a evenimentelor în jurul morii. Un nou cerc.
Angrenajul solid pune în miscare povestirea. Iar în acest compartiment, Doina Rusti obtine cele mai mari realizari. Tot aici, este de apreciat calduros ca nu se lasa furata de îngrosari tehnice sau ideologice. Scrie cu placerea de a povesti si acest detaliu se observa limpede. În raportarile la perioada comunista nu se deda la critica explicita. Relateaza evenimente a caror calitate a relatarii si cota dramatica stimuleaza critica implicita. Evident, aceasta nu înseamna ca ea ar fi mai putin vehementa. Însa acestea sunt faptele, ele stârnesc reactii prin natura lor de ticalosii, nu la imboldul vreunui autor deghizat în narator sau în personaj (ex.: „fata lui Nicolescu, învaluita în parul negru ca Muma Padurii“).
Reverente înspre maestri
Într-un dialog cu una dintre prezentatoarele de la TV Cultural, postat si pe situl personal, Doina Rusti vorbeste despre „întoarcerea la romanul saizecist“, indicând trei puncte de reper: Toiu, Breban, Buzura. O intentie politicoasa de ancorare, mai degraba, decât o asumare „politica“ de modele.
„Fantoma din moara“ are tot atâta legatura cu mega-epica toiu-Breban-Buzura, cât are si cu „Morometii“ lui Preda (ba chiar în privinta ultimului exemplu, nesaizecist la volumul I, balanta ar înclina nitel mai mult). Trimite aluzii prioritar tematice, fara a adera stilistic si tehnic.
Sa ne oprim la scena chefului de 1 Mai între tovarasi, în timpul caruia Lucica este violata în reprize, de catre participanti. Acest episod este prezentat de Doina Rusti ca parte dintr-o amintire care îi trezeste protagonistei-victima sentimentul vinovatiei. Nu exista o descriere directa a momentului. Nu se detaliaza cadre si nici psihologii.
Toiu ar fi redat mai întâi amanuntit scena desfasurarii actiunii (curtea, casa, camera – mobilierul, pozele de pe pereti/de pe noptiera, obiectele din preajma, lampa); în faza urmatoare, ar fi expus discutiile dintre convivi, presarate cu glume având tenta politica ori întretaiate de câte o larga focalizare pe tacâmuri si pe bucate; despre suplicierea Lucicai am fi aflat în timpul întâlnirii de a doua zi dintre „grangurii“ cei mai de soi, care ar fi dezbatut la o cafea metafizica suferintei. Buzura
si-ar fi centrat atentia pe drama personajelor Nini si Gabriel Neicusoru, doi intelectuali, unul malefic-generos, altul generos-malefic, ambii cu deviatii majore de comportament cauzate de claustrarea la care îi supunea sistemul. Psihologiile lor ar fi aruncat în subsidiar cazul Lucicai. Iar daca Buzura ar fi preferat sa exploateze framântarile interioare ale tipului de personaj Neicusoru, Breban ar fi reflectat, în capitole întregi de carte, la personalitatea lui Nini.
Doina Rusti îsi scrie romanul reverentios la mega-epica, însa pe formula de shortcut-uri. Stilul este alert, neutru, fara opriri de alimentare în pasaje ultra-descriptive ori în rationamente detaliate pe nenumarate straturi. Este o povestire prin consemnare, nu prin acumulare.
Câteva hibe
În constructia „Fantomei din moara“ sunt si caramizi care se clatina. Cel mai afectat sector îl reprezinta comparatiile. A se deschide romanul la orice pagina unde acestea apar si se vor observa stângacii, în forja absurd-ridicola, precum: „picioarele ca doua halvite“, „papucii de casa ca doua gondole“, „vocea ei ca o galeata de apa calda, aruncata în lungul soselei“, „împiedicat ca un bursuc“, „asezat pe scara casei ca o maimuta pedepsita“, „furculitele de aluminiu care înainte aratau ca niste picioare de cioara moarta“ s.cl..
Exista apoi fortari explicative putin necesare publicului român. Poate ca pentru generatiile mai tinere este util sa se precizeze ca în '68, cu toata atitudinea lui antisovietica, Nicolae Ceausescu era perceput ca „un tembel fonfanit“, însa nu vad de ce ni s-ar da definitia cozonacului: „Restul aveau cozonac cumparat de la Segarcea, un fel de pâine dulce, împanata din loc în loc cu rahat verde?“. Ca sa realizam ca este o diferenta între cozonac si panetone, or între cozonac si madeleine, la fel ca între „moara rosie“ si „moulin rouge“?
Desigur, calitatile romanului pot face uitate aceste accidente. La o relectura meticuloasa ar fi disparut si neglijentele „Abia prin '79 Nini îsi daduse seama ca nu putea sa avanseze decât daca avea studii superioare. Asa ca vorbise cu un superior...“, „s-a-ntâmplat sa cada întâi si doi mai într-o joi“, „900 de kilograme la hectar, însa toate rapoartele triplau cifra, încât ajunsese la 3600“. Este pacat ca munca la structura de ansamblu, talentul narativ si istoria captivanta sa primeasca astfel de „virusi“. La cartea urmatoare, ar fi bine sa fie declansata din vreme operatia de scanare.