Poetica, dupa Ghica-Valéry
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura literară » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Pot fi variate motive pentru reeditarea unei carti; pe unele le stim toti, pe altele nu le stie nimeni. Caz fericit, dar nu neaparat si cel mai frecvent, e pentru ca mai sunt amatori de acea carte iar ea nu se mai gaseste. Am crezut ca tocmai acesta e cazul si pentru „Geneza operei literare. Repere spre o poietica“ a lui Marius Ghica (Editura Paralela 45, 2008), reproducere cu adaosuri a „Facerii poemului“ scoasa la Scrisul Românesc în 1985. Si în parte (în partea cea mai însemnata chiar) asa si e, fireste; numai ca Marius Ghica mai are si un motiv special pentru a reproduce cartea: „pentru ca – zice el într-un scurt „În loc de cuvânt lamuritor“ – ma oglindesc în ea si acum asa cum eram: împartit între teoria literara, estetica si gândirea speculativa“ (p. 8). E, asadar, si caz de oglinda placuta. Ca Marius se oglindeste întocmai sau nu, va fi, poate, treaba biografilor. Deocamdata, ce conteaza e cartea si-n ce masura continua ea sa functioneze în dezbaterile de poetica.
Dupa Valéry
Când a iesit întâiasi data pentru prima oara ea a fost numaidecât bine primita; parte din acel buchet de comentarii de întâmpinare se afla atasata la editia de fata, cu mici taieturi de menajament. S-ar putea ca editia de acum sa nu mai stârneasca tot atâta rumoare, desi cartea nu si-a pierdut actualitatea; ba, la drept vorbind, ea si-a câstigat una nesperata (sau pe care nu miza pe vremuri), caci cade acum într-un context poetic în care nu poate pentru ca sa nu faca figura de polemica. Polemica, de maniera implicita, numai pentru cine vroia neaparat, facea ea si în 85, desi atunci, în vremuri mai textualiste, contextul era mai favorabil pentru o poetica trasa din Valéry; asta cu toate ca Marius Ghica promova un Valéry ce nu parea responsabil pentru nimic din textualism. Si-ntr-un fel avea si dreptate, caci la Valéry se gaseau abia niste seminte textualiste; si poate si alea scapate prin caiete din greseala; oricum, nu cu gândul ca vor înflori chiar asa de inevitabil si de prodigios. A vorbi însa acum, în vremuri de biografism vesel si exhibitionism labartat, de poetici lenese în orice caz, de un fanatic al rigorii precum Valéry e fie disperare, fie provocare. De nu ambele deodata. Probabil
ca-n ‘85 Marius Ghica nu credea ca scrie o exegeza care va deveni manifest în 2009. Manifest, fireste, tot asa, pe implicite, pentru cine vrea sa vada în calmul exegezei un strigat de alarma. Desi, unde s-au mai vazut alarme literare de succes date cu atâta calm si din aplicatiune stricta?!
Oarece structura si miza militanta cartea avea, însa, chiar din pornire. Daca prima ei parte facea exercitiu de „poetica empirica“ aplicata pe Valéry – si extrasa din el -, partea din urma nu-si ascundea deloc intentia de a prefigura o schita de „estetica energetica“ sau de „po(i)etica gândita în temeiul Fiintei“ (p. 12). Ambitia de la urma a cam ramas unde a fost, cu toate ca Marius Ghica a încredintat-o „jumatatii mai bune a omenescului din noi“, adicatelea cui altcuiva decât „gândirii speculative“ însesi?! (p. 26) Oarece rezerve la aceasta prompta discriminare pozitiva pentru gândirea „speculativa“ au avut, la prima editie, si Al. Calinescu si Mircea Martin, dar Marius a lasat lucrurile cum erau, convins probabil ca filosofii si cei apropiati lor, cei cu intrare la silogism (cu sau fara recomandare de la Noica), merg primii în rai. Se poate, n-avem cum controla, dar la arta nu e dat deloc cum ca ar avea întâietate. Dovada e chiar Valéry si autocercetarea lui empirica, mai activa decât cercetarile scoase strict din gândirea speculativa.
Valéry-ul lui Marius Ghica e unul destul de geometrizat (observatie aproape generala în primele comentarii) si luat aproape exclusiv pe cont propriu. Sunt destul de rare trimiterile la alti exegeti „valéryeni“, macar ca, har Domnului!, constituie un popor prolific. Din aceasta pricina, expertiza lui Marius Ghica e pe jumatate exegeza si pe jumatate vulgarizare, încercând sa propuna un Valéry pe înteles si coerent, într-un fel de conspect. Asta, dupa cum iarasi s-a observat, fara sa treaca sub tacere potentialul contradictoriu al notelor de prin caiete. Cu toate astea, Marius Ghica îl manipuleaza cu tandrete si admiratie pe Valéry, aducându-l unde vrea printr-o metoda, în fond, cinstita, desi nu fara repros. El nu se lasa prins în meandrele notitelor (sa zicem si gândirii) lui Valéry, ci le ordoneaza în functie de marile capitole ale poiesis-ului. Se poate banui în egala masura fie ca aceste „capitole“ si taieturi au fost aplicate din afara poeticii lui Valéry, fie ca au fost extrase din ea. Fireste, numai din cauza ca rezulta un Valéry mai sistematic decât era cazul; si mai banal, as zice, caci „conceptele“ lui Valéry, fara contradictiile lor spontane si constitutive, se arata destul de domestice. Rând pe rând, „atentie“, „asteptare“, „pânda“, „inventie“, „inspiratie“ s.cl. se dovedesc mult mai cuminti decât se dovedisera pe când erau concepte instigatorii ale modernitatii. Chiar si unde noutatea propusa de Valéry e anume subliniata, ea e pe jumatate sedata de reculul traditional în care e asezata. În „problema inspiratiei“, bunaoara, unde „noutatea“ adusa de Valéry e „o radicala schimbare de perspectiva“ – în sensul ca „nu poetul, ci, dimpotriva, cititorul este cel inspirat“ (p. 52), revolutia lui Valéry nu numai ca sta linistita în cadrele conceptului crestin de „inspiratie“, dar sta si în cadrele trasate de Socrate lui Ion. Iar concluzia lui Marius Ghica nu face decât sa confirme excesiv aceasta consonanta: „Inspiratia nu este o stare limitata la clipa ivirii germenului de poem. Ea poate fi resimtita în orice moment al genezei poemului“ (p. 56). E bine spus „poate“, pentru ca mai pot exista derapaje; ba chiar eclipse.
Desi regula e sa functioneze prin tot corpul poemului si prin toata istoria generarii sale. Caci inspiratia e mai întâi exigenta (si în sensul asta se potriveste cu cavalcada dificultatilor invocate de Valéry).
Nu-ncape însa vorba ca Valéry a combatut un concept de inspiratie mai complicat decât cel foarte popular expus aici ca victima de catre Marius Ghica. în general a combatut lucruri mai complicate, mai sofisticate, dar e meritul lui Marius de a le fi contras la simplitatea lor esentiala.
Dupa Ghica
Replica lui Ghica la Valéry (caci numai de o replica poate fi vorba, cu toata comprehensiunea de dinainte) începe tare (si foarte anti-valerian, cum zice Manolescu): „A vorbi despre poezie înseamna a vorbi despre un abis“ (p. 215). Despre abisuri s-a obisnuit a se vorbi doar în jargon heideggeriano-noician. Cam asa vorbeste si Marius Ghica. Dar daca poezia e similara „abisului“ (ori numai vorbirile despre ele sunt similare?), decurge ca trebuie sa vorbim numaidecât metafizica. Nu chiar metafizica vrea sa vorbeasca Marius Ghica, multumindu-se cu ontologie. Poezia e o lucrare ce aduce în fiinta ceva ce nu exista înainte de gestul poietic. Aceasta e propozitia de baza a manifestului si pentru a o sustine Marius Ghica face putina – si utila – arheologie a limbii, cautând conceptele din limba primara. Partea asta e si un pic didactica, tinându-se o vreme dupa Heidegger si apoi dupa Mihai Sora, explicându-ne pozitiv conceptia lor. Drumul înapoi, spre limba zeiasca, ne duce la rezultatul ca trebuie „sa gândim poiesis-ul ca facere, dar nu în sensul de fabricare (mai valerian, n.n.), de confectionare, ci de aducere si punere în prezenta“
(p. 222). Asta face sa cada pe loc teoria mimesis-ului, caci poemul n-are precedenta si nu e urmare a ceva, fie cât de inefabil. El e origine si viitor (rost îngaduit de alti fenomenologi doar componentei atomice a „imaginii“, ceea ce însa nu l-ar exclude pe Valéry din dezbatere). E limpede ca de aici încolo „numai gândirea speculativa atingatoare de fiinta poate da cu adevarat socoteala de rostul poetic“ (p. 227). Iar acest rost magistral „nu este îngânare supusa fapturii din natura“ (p. 242), ci „o alta lume decât aceasta“, „în-fiintata“ specific de poezie (idem). Se-ntelege, cu totii vorbim de „o alta lume“ facuta de poeti (de unii, nu de toti; unii nicidecum nu vor sa faca alta, ci doar s-o denunte sau picteze pe asta), dar niciodata chiar asa de literal sau de metafizic. Oricât de maestra, poezia are si ea dependente; si daca are dependente, înseamna ca are precedente. Macar limba, sa zicem (caci, totusi, poezia nonlingvistica e numai de joaca, de distractie). Iar daca o admitem pe asta, aproape ca le-am admis pe toate cele date afara prin noul rost, strict „în-fiintator“.
Mallarmé nu va fi facut decât o vorba de spirit când i-a spus lui Degas ca „versurile se fac din cuvinte“, nu din alte cele; vorba lui de spirit a devenit apoi o propozitie de dogma, însa asta numai din exces de zel, caci „cuvinte“ singure nu exista. (Ce poate face poezia e doar sa protagonizeze cuvintele, în carnatia si iradianta lor, dar asta numai pentru a le reîncarca de sens si a le reenergiza în registrul semnificant). Si daca nu exista, înseamna ca si Marius Ghica da degeaba afara ceea ce (nu) precede poezia. Caci de vreme ce macar materialul lingvistic o precede, înseamna ca înaintea ei stau destule, de nu chiar prea multe.
Dar asta nu pretinde ca poezia sa nu-si asume rost ontologic. Dar, cum zic, onto-logic, adica sa vorbeasca despre fiinta. Daca se poate chiar cu „jumatatea mai buna a omenescului din noi“, indiferent care o fi ea.