Partiinost învinge întotdeauna stihiinost
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura politică »
Autor: NICOLAE COANDE
Pentru Vladimir Tismaneanu – un expert al culiselor comunismului românesc, cunoscator ca putini altii al istoriei orale a familiilor care au alcatuit burghezia rosie -, Leonte Rautu a fost un „Jdanov al culturii nationale“, un entuziast „avocat al vidului de ideal“. Unii se simt mai bine în vid, asa cum cadavrele pot da acolo impresia ca mai misca putin.
Pe numele sau adevarat, Lev Oigenstein, acest aparatcik ilegalist nascut în 1910 la Balti, Basarabia, în familia unui spiter, a beneficiat de o educatie care nu excludea lecturile din clasicii rusi sau francezi. Se lauda cu lecturi din Tolstoi, Turgheniev, Lermontov (iubea poemul „Demonul“ cu o îndreptatire calculata), dar si din Balzac si Malraux. Mai târziu se delecta cu Buharin si îl antrena intelectual pe Dej. Cu Ceausescu era per tu. Ceva comun îi unea în punctul de pornire: partinitatea (partiinost) trebuia întotdeauna sa învinga spontaneitatea (stihiinost). Dar Ceausescu nu citea Balzac: „Comedia umana“ avea sa fie scrisa de el însusi în România.
Crescut la „tâta“ clasicilor si a Cursului scurt al lui Stalin, nu e de mirare ca mai târziu Leonea se va arata obtuz la experimente avangardiste sau la arta abstracta. Baietii de spiter sunt în general conservatori, ca si cei de ilegalisti. Experimentul, în cazul unora, se lasa cu sânge.
Tismaneanu îl vede în grupul evreilor care si-au „abandonat devreme si fara ezitari evreitatea“, de regasit în tiparul descris de istoricul Isaac Deutscher – acela al evreului ne-evreu („a jewish non-jewish“). De altfel, în cartea scrisa împreuna cu istoricul Cristian Vasile, „Perfectul acrobat“, Tismaneanu crede ca evreii din secta comunista care a preluat puterea dupa 1945 au fost mai numerosi în structurile de conducere fiindca autohtonii nu posedau competentele intelectuale si poliglote ale acelora. Ai carte, ai parte! Mai târziu, Partidul si-a permis sa-i înlature, dar numai dupa ce a produs in vitro cadre de nadejde din pepiniera proprie, dupa o reteta patentata la Moscova. Chiar Rautu avea sa declare, cu ipocrizia la butoniera: „evreii trebuie sa se dezobisnuiasca sa mai comande“. Arta renegarii practicata sofist de acest tip alunecos este pur si simplu spectaculoasa, dar consecintele maximei sale nu-l includ niciodata.
Pentru „supletea“ de care a dat dovada mai mereu, navigând expert în apele tulburi ale comunismului postbelic, Rautu a fost „nemurit“ de poetul Eugen Jebeleanu într-un poem din volumul de poezii „Surâsul Hirosimei“ (1973). Poemul se numea „Perfectul acrobat“ si suna bine: „Perfectul acrobat este acela/ care n-a calcat nicicând în noroi,/ cel care întotdeauna sta deasupra noastra,/ cel care, vinovat fiind, spune „Vinovati sunteti voi“…“
Al. Ivasiuc, un intelectual care a simtit pe pielea lui mâna de fier a Securitatii, l-a descris ca având o figura ce aducea cu a „unei mari pisici somnoroase, bine hranite, care nu vâneaza din foame sau din datorie, ci din vechi deprinderi de lux“. Rautu a fost personificat si de Petru Dumitriu în romanul „Ne întâlnim la judecata de apoi“ (Malvolio, baiatul cu intriga). De altfel, Petru Dumitriu a fost unul dintre favoritii sai, dar a si luat act de duritatea omului din Balti. Ca orice literat „resentimentar“, s-a revansat când a defectat în Occident. Faptul ca Rautu a devenit personaj al mai multor romane sau lucrari memorialistice (Iorgu Iordan, Nina Cassian, Dumitru Popescu, M.R. Paraschivescu, Noël Bernard, Dumitru Popescu) arata puterea concreta a acestui fanatic al cauzei. Omul a condus propaganda culturala a României ca un nemuritor, printr-un zel pe care Nicolae Ceausescu l-a rasplatit cu cele mai înalte ordine si decoratii ale tarii.
Acelasi Nicolae Ceausescu, un oltean care nu renuntase la oltenitate, îl trece pe linie moarta în 1981 si-l pune în locul lui, în turnul de fildes de la „Fane Gheorghiu“, pe „romancierul“ apreciat de N. Manolescu, Dumitru Popescu. În „Memoriile“ sale pretioase si pretentioase, cel supranumit „Dumnezeu“ pentru merite ce tin probabil de ciocanele Vechiului Testament (comunist) îl altoieste discret pe Leonea, acordându-i, totusi, respectul pe care dihorii îl ritualizeaza în cadrul speciei: „Fusese cineva la viata lui Leonte Rautu: pe de o parte, prestigios activist al Kominternului, responsabil al postului de radio „Vorbeste Moscova“ în limba româna în timpul razboiului, iar dupa 23 august, sub Dej, atotputernicul sef al propagandei României comuniste, pâna târziu, dupa preluarea frâielor de catre Ceausescu; pe de alta parte, intelectualul dedublat la sânge între dogmatismul stalinist, vehement si intolerabil, si o mladiere de suprafata, o fluiditate înselatoare a vorbirii, un gust intrinsec pentru artele subtile, pentru ideile întortocheate, dat în vileag în clipe de neatentie sau de mare efuziune s…t Dar si aici (la „Academie“, n.m. N. C), ba chiar din departare, despovarat de orice obligatii, a tresarit de orgoliul datoriei si a tinut sa faca „act de prezenta“, reamintind ca sta mai departe de buza transeii, cu vechea lui flinta de bolsevic devotat în mâinile îmbatrânite“. Encomionul si critica „partinica“ stau pe acelasi raft al admiratiei.
Era printre ultimii ilegalisti, iar Ceausescu nu mai dorea sa vada fantome ale trecutului prin preajma, mai ales dintre cele care-i cunosteau trecutul complicat. Ironia sortii – sau a Istoriei – face ca Rautu sa fi apucat ziua în care Ceausescu a fost lichidat la Târgoviste. A murit „ideal“, în 1993. Batrânii stalinisti, printre care Brucan si Bârladeanu, puteau jubila: revolutia româna era „opera“ lor, chiar daca pentru asta trebuiau sa-i dea ascultare unui lider comunist din linia a doua, suspectat ca vrea puterea, ajuns sef al statului.
Unul dintre subordonatii sai, în calitate de sef al Uniunii Scriitorilor, a fost poetul Mihai Beniuc, imbrohorul lui Blaga. Lupii tineri de la Uniune, între care si Bogza, îi cereau acestuia scalpul, dar poetul cu studii de zoopsihologie rezista eroic. La un kief dat de partid în cinstea celei de-a XX-a aniversari a actului de la 23 August 1944 s-a îmbatat si s-a trezit vorbind sincer. Când bei din sampania victoriei, zoopsihologia nu mai face doi bani: vorbeste bestia din tine. În acel an facuse vâlva Declaratia din aprilie prin care România îsi prezenta mai apasat intentia de iesire de sub tutela sovietica. Ion Gheorghe Maurer tocmai vizitase Franta si sufla un vânticel „calomnios“ de liberalizare. „Eu înteleg sa ne schimbam linia si înteleg sa îmi folosesc buzele pentru a pupa posteriorul cuiva, a recitat poetul, dar o fac numai cu o mare putere. Mergem cu Uniunea Sovietica, o fac cu rusii, mergem cu SUA, o fac cu americanii, dar sa o fac pentru francezi?“. Ei bine, de la indecizia asta i s-a tras omului care „astepta rasaritul“ înca din 1946: peste câteva luni, la conferinta pe tara a USR a fost debarcat de la sefia USR de o „haita“ unde a stralucit pamfletar „poemul invectiva“.
Nu vi se pare ca acest caz prezinta similitudini remarcabile cu unul recent? Cine este cel care a declarat în acesti ani postdecembristi ca daca tot trebuie sa faca un gest de „adoratie“ fata de o mare putere, încalte o face pentru Marele Licurici, nu pentru mai multi licurici prizariti?
Asta-i viata: întotdeauna partiinost se arata mai tare decât stihiinost.