Un edificiu in lucru
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Dupa lansarea in toamna a monumentalei „Istorii critice“, Nicolae Manolescu devine iarasi, spre primavara, „subiectul literar arzator al momentului“ (cf. Dan C. Mihailescu in „Idei in dialog“ 2/2009): cea de-a doua respingere a candidaturii reputatului critic de la statutul de membru corespondent la cel de membru plin al Academiei Romane a iscat un val de mirari, protestari, indignari, intristari si consolarile consecutive. In ochii unora,
N. Manolescu ar fi victima unei conspiratii a nemuritorilor, inividiosi pe gloria criticului ori tematori de consecintele carierei lui academice. Subiect arzator la ordinea zilei, Nicolae Manolescu n-are nevoie – vorba aceluiasi Dan C. Mihailescu – „de nicio academie pentru a ramane in istoria literaturii romane asa cum stim bine ca va ramane“. Intre timp, istoria lui e intoarsa pe toate fetele, citita dinspre cei vechi spre prezent si viceversa, spre a i se observa ori amenda consecventa axiologiei estetice pe care, cel putin in prefata si postfata, monumentala lucrare o anunta si si-o asuma. Iulian Boldea sustine convingator in „Apostrof“ ca „Asertiunile istoricului literar sunt lapidare si plastice totodata. Astfel, in contextul literaturii vechi, Costin este «prozator de idei», portretul lui Dimitrie Cantemir realizat de Neculce e «exceptional», in timp ce autorul «Istoriei hieroglifice» ilustreaza de asemenea «proza de idei»“. E socotit „sintetic si credibil“ portretul unui Eminescu postromantic, cu „Luceafarul“ „diminuat“, zice
I. Boldea, demn de doar cateva randuri, considerandu-se ca poemului, apreciaza N. Manolescu, „i s-a dat mai multa importanta decat merita“, ca si „Odei (in metru antic)“, din speta poeziei de „concepte goale“. La randu-i, si proza eminesciana ar fi fost, in viziunea istoricului literar, „supraapreciata“, iar Caietele, atat de dragi lui Noica si lui Papu, „nu prezinta interes“ din punct de vedere literar. In concluzia lui, Iulian Boldea vede „Istoria critica“ drept „o carte vie, credibila, autentica“. Mai analitica si cu observatii substantiale si subtile este Sanda Cordos care vede aceeasi „Istorie“ ca pe un „edificiu in lucru“, perfectibil si mai functionabil intr-o a doua editie. „Autorul a beneficiat, scrie Sanda Cordos, de suportul unui capital simbolic in care intra si un fond fantasmatic care e posibil sa starneasca si sa intretina pasionalitatea receptarii. Implinirea nu e, desigur, doar in plan simbolic. «Istoria critica» este un atestat solid pentru o literatura nationala ce traieste din destule angoase si spaime identitare.
N. Manolescu are meritul incontestabil de a fi reinnoit, intr-o constructie redutabila, garantia de existenta a literaturii romane“. Acestea fiind spuse, sa vedem si „disfunctionalitatile“ de care sufera acest „edificiu in lucru“. Deficitara este, observa Sanda Cordos, departajarea generatiilor literare operata de
N. Manolescu, potrivit careia multi contemporani ar fi „vestigii din epoca unei literaturi normale“, mergand pana la I. Gheorghe si N. Labis, fara antecedente creatoare in generatia '40 in care-i vara imprudent sau neatent criticul. Sunt apoi cateva erori lesne de corectat intr-o a doua editie: „R. G. Teposu a murit un an mai tarziu, Doina Betea e, de fapt, Lavinia, romanul lui M. Sebastian, scris in doua feluri, e «De doua mii de ani», titlul cartii Ioanei Em. Petrescu despre Eminescu e diferit cu cateva litere, cam tot atatea cate trebuie indreptate pentru a ajunge la numele real al lui Antonio Patras, dupa cum editia urmatoare se cuvine sa puna titlurile (toate) lipsa din bibliografia unui autor analizat: Cornel Ungureanu“. Daca acestea sunt omisiuni pasagere semnalate cu acribie nemteasca, exista insa, scrie Sanda Cordos, „si probleme mai serioase in care am rezerve sau opinii diferite“. Dezacordurile, formulate cu o transparenta critica exemplara, il privesc intai pe Lucian Blaga. Asa, ecourile pe care lui N. Manolescu i se pare ca le aude in poezia lui (bacoviene, argheziene, barbiene, „ba chiar din Toparceanu“!) s-ar prea putea sa indice oarecari defectiuni la urechea muzicala a criticului. In al doilea rand, este contestata net opinia istoricului literar potrivit careia „Spatiul mioritic“ ar fi „capatul dintai al altui drum in filozofia culturii si anume al celui care are in centru costumul national.“ Alte dezacorduri punctuale se refera la Gib Mihaiescu si la nuvela lui „La „Glandiflora“„ socotita de Sanda Cordos (si nu numai de ea) „o capodopera a nuvelisticii romanesti“. In fuga, sunt enuntate franc si alte dezacorduri: cu privire la evaluarea activitatii critice a lui Tudor Vianu, cu judecatile de valoare facute asupra romanelor lui D. Tepeneag si a nuvelelor Gabrielei Adamesteanu, precum si plasarea lui Paul Goma si Norman Manea in capitolul „Memorialisti“ (o „sicana“, precizeaza in treacat autoarea cronicii din „Apostrof“…) De o gravitate aparte i se par Sandei Cordos consecintele ce decurg din indeplinirea defectuoasa, fara spirit responsabil am putea pentru ca sa zicem, a meseriei pe care si-o asuma autorul acestei istorii, anume meseria de cartograf: „nu ma consider, in ce ma priveste, decat unul dintre zecile de cartografi, silitor si modest benedictin al ideii ca fiecare se cuvine a fi judecat dupa ce a realizat.“ Adevarat, e un cartograf, dar „unul care, din cand in cand, paraseste disciplina meseriei si se amuza lasand locuri goale, pentru ca in alte parti sa schimbe scara hartii. Daca, in general, perspectiva e de sus, in cateva locuri aceasta se stramuta la firul ierbii, incurcand formele de relief. Doua mi se par capitolele importante atinse de acest viciu. Primul este cel despre Eminescu (…) criticul face cateva judecati de gust, care nu sunt si judecati de valoare, precum certificatul de capodopera atribuit poemei «Mai am un singur dor» si retras nemotivat «Luceafarului» ori «Odei (in metru antic)»“. Pornind de la un atare certificat de capodopera, un comentator al „Istoriei“ arunca intr-o ancheta de cotidian impresia ca istoricul literar „nu are organ pentru Eminescu“. Desigur, e o enormitate…
„Al doilea scriitor asupra caruia istoricului ii lipseste perspectiva justa – scrie Sanda Cordos – este Marin Preda. Daca a dat, intradevar, «o opera impunatoare si inegala», Preda nu este (cum revine Manolescu in «Epilog», atunci cand contabilizeaza «cea mai drastica penalizare» din «Istoria critica») «un scriitor cu o gandire realist-socialista, cu tot imensul lui talent» (…) De mirare mi se pare ca, in acest capitol,
N. Manolescu renunta la perspectiva estetica si stilistica pentru o detectivistica ideologica inversunata. Acesta este motivul pentru care autorul examenului critic nu mai deceleaza varfurile de platouri si face afirmatii mult discutabile.“ Mirarea cade in stupefactie cand constati ca un intreg capitol precum acesta despre Marin Preda este debitor unei brosuri de „detectivistica ideologica“ unde intreprinzatorul fermier Tudor Balosu, dispretuit de lenesul filozof de podisca Ilie Moromete, este totusi recuperabil ca „erou pozitiv“ sub valorile capitaliste pe care le intruchipeaza, care valori sunt insa denigrate de „gandirea realist-socialista“ a lui Marin Preda! Oricat ar parea de neverosimil, in acest capitol dar si in cateva altele, criticul isi pierde brusc luciditatea si sangele rece care l-au insotit necontenit la postul sau de veghe aproape trei decenii, aducandu-i meritatul si incontestabilul capital simbolic ce se revarsa asupra receptarii monumentalei lucrari de azi sau, cu vorbele nimerite ale Sandei Cordos, asupra acestui „edificiu in lucru“. S-ar zice ca sub presiunea acestui capital simbolic, lui N. Manolescu i se pot trece cu vederea astfel de sincope ale luciditatii si spiritului critic. Cu atat mai usor de trecut cu vederea cu cat excelenta indiscutabila a unor capitole, precum acela despre Rebreanu bunaoara, exercita asupra cititorului o fascinatie coplesitoare si rascumparatoare. Sanda Cordos, critic de o ireprosabila franchete si onestitate, nu se numara printre acesti cititori „orbiti“ de frumusetea si inaltimea estetica a multor analize din „Istoria critica“. De aceea poate vedea, cu un admirabil si rar curaj al sinceritatii, si defectele monumentului, ba chiar si locurile in care imparatul e gol. Fara sa ezite a-si arata dezacordurile, ea ii acorda istoricului literar prezumtia onestitatii: astfel, vorbind despre generatia 2000 asupra careia criticul avanseaza o judecata negativa, ipoteza ei este ca „in momentul in care va ajunge la un contact nemijlocit cu aceste carti, istoricul isi va nuanta perspectiva si va marca acele individualitati estetice care nu lipsesc defel acestei generatii“. Nu se pune deci problema unei noi lecturi, ci a lecturii pur si simplu. In cazul criticilor literari congeneri, Sanda Cordos vede „a doua problema majora, de principiu“: „O mentalitate de competitor ii da, presupun, graba si inadecvare in a-si evalua confratii. Desi sunt mai multe absente care devin goluri in «Istoria critica» («mai bine definita in absente decat in prezente», spune autorul insusi, probabil nu fara un anume rasfat), am sa le semnalez doar pe cele ale criticilor si doar in contextul evaluarii deja realizate. Astfel, o istorie care-l retine pe Alex Stefanescu nu cred ca-l poate exclude pe Mircea Iorgulescu, una care ii analizeaza pe E. Negrici si M. Zamfir ma tem ca n-o poate ignora pe Ioana Em. Petrescu, dupa cum alaturi de Al. Calinescu poate fi, fara concesii, plasat Liviu Petrescu. Nu cred ca s-ar putea spune despre I. Negoitescu ca ar fi «cel mai snob critic al momentului» (…), dupa cum a spune ca «cronicile lui Lucian Raicu pot fi corecte si profunde, dar n-au eficacitate» e o observatie gratuita (…) Dar observatia e emblematica pentru dezinteresul pe care
N. Manolescu il are pentru profunzimea sau rafinamentul ideii, precum si, – in general – pentru constructia teoretica.“ Pe langa pretentia „eficacitatii“, fara noima, sunt si alte judecati „pripite“, inconsecvente sau „plictiseala“ si „prea mare graba“ (nume decent pentru superficialitate) observate cu maxima pertinenta intr-o lucrare unde, dincolo de „adorabila superficialitate“, in cele mai multe capitole Nicolae Manolescu „scrie si el lucruri definitive“, ca Nicolae Balota despre Arghezi. Formulandu-si cu mare franchete si onestitate critica aceste dezacorduri, Sanda Cordos conteaza pe „spiritul dialogic“ al criticului, incat inclina, cu mare optimism, a crede ca „in editia urmatoare, pe care autorul pare s-o fi avut constant in vedere si sa o fi pregatit chiar prin lansarea de acum, va remedia din disfunctionalitati. Tocmai de aceea sunt tentata sa consider «Istoria critica a literaturii romane» un edificiu in lucru“.