Baloane si balonase
articol aparut in Cultura, nr. 210 din 2009-02-12» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Daca înainte de ultimul razboi Camil Petrescu se plângea de supraproductia de eseisti – „toate sunt eseu: administratia, politica“ s.a.m.d. –, astazi avem o inflatie de ceea ce se cheama „oameni politici“ – care, fireste, fac „jocuri politice“, desi, pentru cei ce îsi merita cu adevarat numele, ajung, ba sunt chiar prea multe, degetele de la o mâna. Restul, adica activistii, sunt banali pioni sau clone care repeta ce spun sefii lor, exact ca în „epoca de aur“ si, tot ca atunci, fac imposibilul sa lase impresia ca ar gândi. Având sansa sa traiesc numai „vremuri interesante“, cum spunea un gânditor chinez, am cunoscut o multime de activisti ale caror fapte ma urmaresc nu tocmai din întâmplare. Nu le mai tin minte numele, dar chipurile lor mi-au ramas pentru totdeauna în memorie. Pe unii, i-am pomenit în treacat în vreo carte, altora, daca voi mai avea timp, le va veni rândul. Ma gândesc din ce în ce mai frecvent la cei ce ardeau carti sau la fostii ofiteri cu trei cizme – „doua în picioare si una în fund!“ –, deveniti stâlpi credinciosi ai noii orânduiri. Acestia erau infinit mai putin periculosi decât contemporanii nostri care au reusit sa elimine cartea de pe agenda natiei. Tovarasul B., mare activist raional, stia sa scrie doar cu litere mari, iar stiloul pe care-l avea, Pelikan, o raritate pe vremurile acelea, era folosit exclusiv la formarea numerelor de telefon. În fiecare sat, înainte de a trece cu brutalitatea-i cunoscuta la „problema colectivizarii“, acesta era preocupat de „problema placintelor“, caci mânca niste cantitati greu de imaginat. Din aceasta familie de spirite facea parte si un alt „tovaras“, A., care a terorizat câteva sate, inclusiv satul meu natal, încât oamenii si-au abandonat pamânturile si s-au angajat la minele si fabricile din apropiere. Dar ceea ce nu le-a reusit oamenilor, a facut, pâna la urma, destinul. Într-o buna zi, tovarasul A. a disparut din peisaj ca, dupa un timp, sa fie gasit în propria-i locuinta sapând cu disperare: era convins ca în perimetrul respectiv, la mare adâncime, se afla un filon de aur. Si, pentru ca zacamântul nu era usor de descoperit, când obosea, se aseza sa se odihneasca pe scarile casei, unde se lasa scuipat de zecile de consateni din camioanele care-i transportau la mine si la fabricile de plumb. Îi rasplateau, în felul lor, pentru ca îi fugarise din sat. Ma urmareste deseori si amintirea primului primar comunist din Turda, pe care un regretat prieten mi l-a descris atât de bine încât am certitudinea ca l-am cunoscut si eu. Întâia lui decizie intrata în neuitare a fost legata de un moment greu pentru oras. Apele Ariesului luasera singurul pod de lemn din localitate, iar el, primarul, neobisnuit cu literele, a dat ordin sa se scrie un avertisment: „Daca vezi ca nu vezi podul, nu trece ca te îneci!“ Pe un alt tovaras, R., am toate motivele sa nu-l uit cât voi trai. Un consatean, care a facut niste ani de închisoare din cauza lui (fiindca refuzase sa se înscrie în colectiva), l-a urmarit pretutindeni pâna i-a învatat pas cu pas toate traseele. În ocna în care-si executase pedeapsa, vecinul meu îsi fagaduise ca la eliberare sa-l omoare pe activist. Asa ca, într-o seara, pe când tovarasul R. se îndrepta spre casa pasiunii sale extraconjugale, i-a iesit înainte cu cutitul, pregatit sa-l înjunghie. Dar în clipa în care i-a anuntat sentinta, a auzit un pârâit puternic si a vazut cum condamnatului i se umezesc pantalonii. „Cum poti sa omori un om care face pe el de frica?“, mi-a explicat consateanul. Datorita aceluiasi activist era sa fiu exmatriculat din facultate deoarece i-a scris rectorului ca as fi declarat ca nu ma intereseaza si ca nu recunosc politica partidului si multe altele.
De asemenea, memoria îmi pastreaza cu fidelitate chipurile activistilor care umblau prin munti împreuna cu trupele de securitate în cautarea „dusmanilor poporului“ care-si riscau viata, convinsi ca vor fi ajutati de catre cei ce nu pregetau sa-i îndemne la lupta, desi tot ei facusera marea târguiala de la Yalta. Am vazut cu ochii mei textele cu îndemnuri si promisiuni de sprijin trimise de „imperialistii anglo-americani“ cu ajutorul unor baloane, de altfel, foarte vânate de tarani pentru ca îsi confectionau din ele pantaloni si haine impermeabile. Cât despre activisti, a venit si momentul când partidul i-a obligat sa-si abandoneze hainele de piele, cizmele si sa se barbiereasca mai des. Intrasem într-o „iepoca“ noua. Mai târziu, cum era si firesc, aveau sa prinda si ei gustul tigarilor Kent si al diplomelor obtinute datorita functiei si nu stiintei de carte. I-am pomenit pe câtiva din zecile cu care mi s-au intersectat drumurile deoarece, din motive lesne de înteles, au multe trasaturi comune cu activistii zilelor noastre, cea mai frapanta dintre ele fiind sentimentul vesniciei. În rest, cei vechi aveau fata de oamenii de carte un complicat amestec de teama mistica, respect si ura bine stapânita. Astazi începe sa-mi fie din ce în ce mai frica de activistii cu titluri universitare. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu atât sunt ei mai ignoranti si mai necrutatori cu spiritul. Mai mult, în loc sa se ridice la nivelul studiilor pe care pretind ca le au, coboara, cu o usurinta incredibila, la nivelul prostiei agresive care da culoarea acestor ani. Nu demult, un balonas din acestea postdecembriste, îsi anunta natia ca nu-l mai poate citi pe Eminescu, ca acesta nu mai are valoare etc. În loc sa-l revolte starea Scolii, a Cercetarii, a Sanatatii, a Justitiei sau a minciunii în care ne-au adâncit incompetenta si impostura, îl chinuie faptul ca Eminescu mai este un reper. Deocamdata doar 19 la suta din populatia tarii nu au auzit de Eminescu, desi chipul sau se mai afla pe niste bancnote, dar ignoranta si nerusinarea evolueaza cu pasi rapizi. Pe unii îi deranjeaza Imnul national, pe altii ideea de stat, pe multi Mihai Viteazu sau traditia crestina. Din pacate, nevoia maladiva de sânge si de scandal umbreste adevarul, tragedia ce se ascunde sub dezvaluirile de o clipa, gen Slatina, Ciorogârla, Brasov, Satu Mare etc. E tragic, fara îndoiala, ca datorita nepasarii sau ce va fi fost, a decedat un om, dar faptul ca în timpul frigului au murit, cum scriau ziarele, alti patruzeci, în strada, ca prin canale nimeni nu stie câti copii se adapostesc, nu pare sa preocupe pe cineva. Fireste, este normal sa sari în sus când sunt încalcate drepturile unui puscarias, dar cum stam cu dreptul meu de a trai fara frica nu numai pe strada, ci chiar si în propria-mi locuinta? si cum ramâne cu dreptul acestei tari la viitor, la a-si pastra mintile luminate? Cel mai îngrozitor lucru din noua epoca a „Pactului pentru România“, l-am citit zilele trecute în Jurnalul national: „800 de cercetatori dati afara de la Magurele.“ Asta se pare ca nu revolta pe nimeni. Cei ce se pretind a fi societatea civila, altfel la putere de vreo doua decenii, au sacii în caruta, prin urmare îsi pastreaza adjectivele si verbele pentru la iarna, la alegerile care „conteaza“. Mai ales ca democratia este în mâini sigure. La fel si bugetul patriei. Pessoa spunea prin 1935 ca „...rationamentul are avantajul de a nu locui în Portugalia“. Sigur este ca, pe la noi, n-a trecut nici macar din greseala.
P.S. Se vorbeste mereu de becalizarea natiei si, de o vreme încoace, de vanghelizarea P.S.D-ului. Faptul ca tocmai dl. Marian Vanghelie l-a însotit pe presedintele P.S.D la Cluj cu ocazia lansarii candidaturii domnului Pop Puscas la primaria orasului, este un argument incontestabil. Într-un foarte vechi si cunoscut oras universitar, un oras conservator, de Europa Centrala, în care fiecare strada aminteste de un savant sau de un capitol de istorie, sa te afisezi cu atât de cunoscutul specialist în conjugarea verbului „a fi“, înseamna sa nu-i acorzi nicio sansa noului candidat, altfel, om de incontestabila calitate. Si nici partidului, în Transilvania.