Mitache Muscalagiul
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura literară » Dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Personaj-absenta, ca si Ghita Tircadau din „O noapte furtunoasa“, Mitache Muscalagiul nu apare în actiunea efectiva a schitei „Ultima emisiune…“, aceea care se deruleaza în prezentul naratiunii. Figuratia sa epica acopera episodul final al evocarii biografice consacrate Zamfirei Muscalagioaica – sotie legitima, judecând dupa faptul ca femeia îi poarta numele. Prima mentionare nominala a personajului („acesta era celebrul Mitache Muscalagiul“) este precedata, dupa cum se vede, de un epitet usor misterios care va ramâne astfel pâna la sfârsit. Îsi datoreaza Mitache celebritatea doar împrejurarii ca poseda „un piept si o forta erculeane“? Nu stim – autorul este avar cu detaliile privitoare la existenta sa. Cert este ca barbatul intersecteaza la un moment dat viguros traiectoria vietii amoroase intensive si extensive a nabadaioasei Zamfira care „din doi în doi ani, uneori chiar mai des“ îsi schimba partenerii sentimentali, lasându-se „furata“ de câte un nou „complice“. Ceea ce parea a se fi înscris definitiv într-o fara de sfârsit mecanica repetitiva, generatoare de efecte comice, cunoaste un viraj subit în dramatic odata cu aparitia pe firmament a lui Mitache Muscalagiul care întrerupe brutal seria de „complicitati“ mai mult sau mai putin matrimoniale ale nestatornicei june. Din start, el solicita legalizarea legaturii, pretinzând „cununie în regula“, ceea ce se pare ca Zamfira accepta, dar mai mult formal. Ea îsi schimba numele, dar naravul ba, drept pentru care, în curând, Mitache „s-a vazut furat“ – înselat, care va sa zica, la fel ca predecesorii sai într-ale relatiilor sentimentale cu sturlubatica tânara. Ghinion, însa: el „n-a înteles, ca toti ceilalti, ca regulele cele mai elementare ale galanteriei îl obligau sa renunte la orice scandal“ si sa admita, mutual, situatia. Ranit în orgoliul masculin (sau, poate, de ce nu?, în simtamintele sale profunde si sincere), Mitache trece la represalii, procedând ca orice mahalagiu gelos: „a pândit-o, a prins-o la un chef cu ultimul ei complice (...), s-a napustit asupra-i, a lovit-o, a sucit-o, a tavalit-o, a zdrobit-o...“. Din nenorocire, iesirea violenta a barbatului a depasit substantial limita simplei corectii fizice de circumstanta, transformându-se într-o mutilare sângeroasa: „Când a lasat-o Muscalagiul din mâini, juna Zamfira era o masa inerta“, femeia ramânând „beteaga de un ochi, de mâna dreapta si de piciorul drept...“. Dar, neasteptat, ca o teribila ironie a soartei, „curând, dupa aceasta scena atât de dramatica, a murit... Muscalagiul de o afectiune de piept“. Tocmai el, cel înzestrat cu un torace legendar...
Cu povestea vietii Zamfirei ne aflam în plin carnaval (trimi77terea vizeaza cunoscuta comedie a lui Caragiale): încurcaturi sentimentale, amanti multipli, traduceri în amor, gelozii de mitoc etc. Tatal Zamfirei „era cel mai vestit ghitarist fara perdea de pe vremuri“; primul partener, „un tânar viorist plin de talent“; al doilea, „un foarte distins cobzar“; când este surprinsa în flagrant delict „la un chef cu ultimul ei complice“ amorezii se delectau muzical cu „bucati alese din repertoriul parintelui ei“ etc.
Tonul subtil-ironic al naratorului este si el adecvat acestei atmosfere destinse, lejere, irigate de o morala sumara, atunci când nu e cu totul facultativa. Sound-ul se mentine si când în scena descinde Mitache Muscalagiul cu toate ca actiunile în care se implica îl plaseaza în cu totul alt registru. Mitache nu are într-însul nimic comic si asta nu doar pentru ca prestatia sa literara sfârseste în moarte.
El este serios în relatia cu Zamfira, ca si în violenta cu care pedepseste infidelitatea femeii. Sa nu uitam ca pentru firile primitive gelozia, cu pandantul sau violenta, reprezinta un semn si o dovada de dragoste.
Asemenea lui Cracanel (cel din schita din 1879 din „Bobârnacul“, nu Mache Razachescu din „D'ale carnavalului“), Mitache Muscalagiul atesta în Caragiale un prozator în paginile caruia dramatismul vietii si abisurile suferintei umane coabiteaza – oximoronic, dar coabiteaza! – cu ironia si zeflemeaua. La nivel lingvistic, cel putin. Finalul schitei „Ultima emisiune...“, cu amestecul deconcertant de tragism si ridicol, de gravitate si umor involuntar reprezinta înca un argument în acest sens.