Sari la conținut

Stânga-dreapta în criza

articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29
» cultura dezbaterii »
Autor: ***
Participa: Ciprian SIULEA, Alex. Cistelecan, Alexandru POLGAR, Dan UNGUREANU, Alex MATEI, Ovidiu TICHINDELEANU
Într-un episod din „Tom si Jerry“, o lovitura nenorocoasa de matura îl transforma pe motan în soarece: motanul continua sa arate ca o pisica, dar capata functiile soarecelui. Pe scurt, îl deposedeaza (alieneaza) pe soarece de conditia lui, si înca de doua ori: îi ocupa locul si îi distruge antiteza. Evident ca nu mira pe nimeni ca Jerry depune toate eforturile pentru a îl reîntoarce pe Tom la conditia lui initiala fireasca. Aparent, criza economica a jucat rolul maturii din povestea de mai sus: a lovit liberalismul economic hardcore (autoreglarea pietei, mâna invizibila, impozite mici) când acestuia îi mergea mai bine, aducându-l peste noapte în pozitia de a învata rapid replicile stângii. Ce spune aceasta teleportare identitara realmente chinuitoare pentru discursul de dreapta aflat mai ieri pe pozitii nenegociabile? Va avea repercusiuni pe termen mediu sau lung în ce priveste dogmele liberale si sahul jucat între stânga si dreapta? Care este stânga pe care o vedem, astazi, din perspectiva crizei sistemice a capitalismului? Constituie ea azi o alternativa mai viabila decât alaltaieri? Si daca da, despre care stânga e vorba, ce anume din stânga efectiva, practica sau formal-teoretica salveaza criza actuala? Pe de alta parte. Stânga este optiunea de criza a liberalismului: aceasta pare sa fie mai mult problema stângii decât a liberalismului, pentru ca liberalismul este, continua sa fie cel care impune termenii discutiei. Ce îi ramâne stângii de facut? Sa declare emfatic „v-am spus noi“, pâna când se trezeste din nou pe dinafara, ca discurs cultural jucând rolul de forta de frecare pentru capitalism? Sa joace rolul de avocat al diavolului (de pisica)? Sa duca lupta decisiva pentru câstigarea pozitiei din care ea, nu liberalismul, sa impuna criteriile? Cum ar putea arata aceasta lupta, pe ce fronturi ar trebui purtata? În fine: care sunt dimensiunile ideologice în care trebuie sa citim criza actuala si care sunt deplasarile ideologice pe care le legitimeaza si produce criza? De ce natura sunt vocabularele dure în care se repliaza stânga si dreapta (economica, sociala, culturala, politica)?
(dosar coordonat de Mihai Iovanel)

Criz&a259; cu statu quo
CIPRIAN &a350;IULEA

Mi se pare ca efectele de (de)legitimare ale crizei nu vor fi atât în termeni de stânga-dreapta, cât în termenii relatiilor dintre tari. Programul lui Obama nu reprezinta mai mult decât balansul normal dintre guvernarile republicane si democrate, nu e mai „de stânga“ decât cel al lui Bill Clinton. Am senzatia ca ea, criza nu a schimbat nimic important în politica americana si în optiunile oamenilor, cum nu a facut-o nici catastrofa din Irak. Cred ca nici nu se va întâmpla, decât daca aceasta criza va lua proportii apocaliptice, asa cum prevad unii analisti care au prevazut si ce s-a întâmplat pâna acum. Altfel, nu m-ar mira ca multe sperante legate de reformele lui Obama sa fie dezamagite, ca si cele legate de Bill Clinton.
Nici nu stiu daca ea, criza ar trebui sa delegitimeze dreapta si teoria pietei libere, în varianta lor moderata. De fapt, criza nu a produs nici o revelatie. Faptul ca Greenspan, Bush etc. au avut nevoie de o criza mondiala ca sa-si dea seama ca piata libera nereglementata nu functioneaza la modul abslout arata doar ca imbecilitatea umana nu are limite si ca, din pacate, ea ajunge de multe ori la guvernare, în diferite locuri în lume. Altfel, eu cred ca orice om cu un intelect normal (dar asta, fireste, îl exonereaza pe Bush) si care are o idee macar vaga despre ce s-a întâmplat pâna acum în lume ar trebui sa-si dea seama ca utopiile ideologice în stare pura nu functioneaza.
O eventuala victorie clara a ideologiei de stânga asupra celei de dreapta cred ca poate veni doar daca se va dovedi ca, într-adevar, economia de piata nu poate functiona decât în conditiile cresterii continue a consumului. Însa va fi nevoie de o verificare practica pentru asta, altfel meciul nu poate fi transat pur teoretic. Iar datorita faptului ca limitele consumului sunt departe de a fi fost atinse, aceasta verificare are toate sansele sa fie una catastrofica. Altfel, crizele mici de parcurs precum cea actuala nu par sa impresioneze pe nimeni, nici politicieni, nici publicul care sustine acest model al consumului disperat (pâna la urma, unul mai mult „cultural“ decât politic si ideologic, exemplul clasic, desigur, fiind China).
Deocamdata, cele mai de succes societati, în termenii a ceea ce ofera atât în interior cât si în exterior, par cele în care stânga si dreapta functioneaza împreuna: Europa Occidentala si, într-o anumita masura, foste colonii ajunse la acelasi nivel de dezvoltare, precum Canada sau Noua Zeelanda. Exemplul clasic sunt tarile scandinave, unde individualismul e orientat mai degraba spre interior, spre o puternica auto-limitare personala, decât spre exterior. Însa acest model nu are nici o putere de iradiere, tarile subdezvoltate, atât cele mici si relativ lipsite de identitate precum România, atât cele mari si cu identitate puternica precum China, preluând rapid modelul consumului (nu doar superficial, ci si la nivelul relatiilor sociale), care ofera implicit un sprijin solid dreptei.
Desigur, în fosta lume subdezvoltata problema se pune diferit, dar eu nu cred ca noile puteri mondiale alternative vor impune si noutati ideologice radicale. În România, problema nu se pune deloc. În afara dezbaterii academice si culturale, stânga si dreapta nu exista aproape deloc. Astept cu interes ca stânga politica si ideologica din România sa descopere ideea de egalitate, iar dreapta politica si ideologica sa descopere ideea de societate. Astept, de asemenea, ca ele sa-si dea seama ca iarna nu-i ca vara (respectiv, ca România e o tara sever subdezvoltata) si sa vina cu idei specifice pentru probleme specifice. Dar, desigur, în lipsa clonarii ma tem ca nu o sa prind momentul.

Spiritual healing
ALEX CISTELECAN

Viata mea a coincis dintotdeauna cu Istoria Fiintei. Din martie 2008, de când sunt doctorand în teorie politica la Universitatea LUISS „Guido Carli“ din Roma, cu atât mai mult. Caci rareori se întâmpla ca în existenta unui individ afilierea institutionala, ramura de ucenicie si nevoile urgente pe care le resimte patria mama, adica sistemul politico-economic global, pe scurt spiritul obiectiv si idiosincraziile private, sa se întâlneasca într-un mod atât de fericit, neasteptat si tensionat. Ce vreau sa zic? Universitatea LUISS „Guido Carli“ din Roma este universitatea internationala particulara patronata de asociatia patronatului italian (Confindustria). Presedintele universitatii noastre este unul si acelasi cu presedintele Confindustria: Luca di Montezemolo (exact, seful de la Ferrari). Scoala doctorala de teorie politica din care fac parte – Centro di ricerca e studi sui diriti umani –, scoala de orientare puternic liberala (mai exact, în spiritul unui social-liberalism à la John Rawls) si care are oficial rolul de a ne asigura o cât mai buna initiere în aceasta foarte cautata meserie de vidanjorat academic, este – în mod neoficial, desigur – partea responsabila cu interfata ideologica a universitatii si, implicit, a patronatului italian si, tot implicit, a unei parti semnificative din patronatul mondial. Concret, treaba noastra, aici, în pod, la suprastructura, e sa le spunem capitalistilor ce sa zica atunci când vin pe la noi pe la scoala ca sa bata palma între ei. În rest, în perioadele de armistitiu ale luptei de clasa, ne vedem de treaba, citim filosofie si nimeni n-are nici o grija cu noi caci suntem copii cuminti. Campusul universitatii noastre este un parc minunat ce înconjoara fosta vila a surorii lui Mussolini. Ei bine, în acest campus structurat în cel mai bun gust fascist, cu vulturi semeti, coloane de marmura, politisti la intrare si multe multe camere de filmat, scoala noastra doctorala ocupa, în fond, si în ciuda importantei sale decisive pentru buna functionare a întregului angrenaj, exact pozitia pe care o merita: tot ceea ce avem la dispozitie sunt doua suri care strajuiesc asa, mai de la margine, impozantul conac ducal. De-aici, ne desfasuram actiunile si îndeplinim sârguincios sarcina pe care capitalismul global si rectoratul universitatii ne-o rezerva cu generozitate: cea de a instala bannere umaniste în sala consiliului, de a aplauda entuziast semnarea tratatelor si de a conduce apoi în brate oaspetii la hotel. Sau ceea ce, într-o desfasurare mai dialectica a caietului nostru de sarcini, s-ar traduce, pe rând, prin datoria de a legitima de la margine jocul capitalist, de a intra în teren si de a parfuma atmosfera cu îndemnuri moralizante atunci când se-mpute treaba si, în fine, de a împarti, la sfârsit, surprinzator, aceeasi toaleta publica împreuna cu întreg personalul politienesc al planetei  (i).
Acestea fiind datele, nu încape nici o îndoiala ca, dat fiind momentul de criza sistemica în care va gasiti si data fiind pozitia institutionala în care ne gasim, liberalii ca noi sunt cei mai importanti oameni ai zilei. Caci punctul în care ne înscriem astazi pe graficul crizei economice semnaleaza exact etapa constituita de lupta pentru relegitimare a procesului capitalist si, asadar, înfruntarea de natura pur ideologica. Pentru restabilirea urgenta a consensului încalecat (asa se zice: overlapping consensus) si a compromisului de clasa, noi suntem cei care intra în scena. Prin urmare, în vreme ce toata lumea se uita la televizor, noua, liberalilor, ne revine pe ecran misiunea B, cea care le-a revenit, de altfel, tuturor stramosilor nostri surprinsi de acest moment în oricare din ciclurile crizelor anterioare ale capitalismului: e scena în care, dupa un scurt fade-out, intram furtunos în sala coloanelor, la semnalul cuvenit dat de vesela sparta, si facem curatenie.
Ca atare, sa vedem cum sta treaba cu vocatia umanitara a liberalismului si care-i scorul la Judecata de Apoi.
Economia politica a Judecatii de Apoi
„Dieu aurait pu rendre tous les hommes riches, mais il a voulu qu'il y ait des pauvres pour que les riches puissent ainsi racheter leurs péchés“  (ii). Contrar a ceea ce obisnuiesc sa creada schmittienii, conceptele politice nu sunt categorii teologice secularizate (de altfel, nici nu prea tare). Si contrar a ceea ce sustin marxistii, religia nu reprezinta rezolvarea „frauduloasa“, la masa verde a post-istoriei, a nemultumirilor generate de contradictiile economiei politice. Conform sfântului Eloi, lucrurile stau mult mai simplu: economia divina nu este nimic altceva decât aceeasi straveche si ultrapamânteana economie politica. Atâta doar ca Dumnezeu, mai habermasian din fire, aplica în continuare cu rigoare gold-standardul, adica îi place ca moneda lui sa aiba acoperire în realitate, si sa fie astfel pasibila de un oarecare consens, sau cel putin sa fie înzestrata cu o capacitate de auto-legitimare: ma refer la binomul pacat-rascumparare, crima si pedeapsa, credit si derivative. Ei bine, în aceasta economie politica guvernata de legea de fier a transsubstantierii, saracii, neavând pacate, evident, n-au nici actiuni. Ei sunt doar niste bieti stakeholderi, si nimeni din corporatie nu-si bate capul cu ei decât eventual pe la conferintele de presa  (iii). Prin urmare, materia prima, subiectul si substanta procesului guvernat de economia divina sunt ceilalti, marea minoritate a bogatilor.
În acest cadru paradisiac, principiul de functionare al acestei economii pe cât de celeste pe atât de pamântene este urmatorul: cu cât ai mai multe datorii, cu atât esti mai în frunte pe lista celor salvati. Cu cât esti mai ratacit, cu atât te gasim noi mai usor. Prin definitie, transsubstantierea cristica e una si aceeasi cu transsubstantierea neoliberala, iar economia politica are acelasi principiu fie ca-i vorba de varianta ei divina sau capitalista: convertirea spontana a datoriei în profit, a vinei în premiu pentru toata activitatea. Or, problema generata de actuala criza economica de pe pamânt este tocmai blocarea acestui principiu de functionare a economiei politice: într-un fel sau altul, de pe o zi pe alta, aceasta teorema puternic rawlsiana de legitimare „umanista“ a inegalitatilor sociale – inegalitatile sunt ok, atâta vreme cât toata lumea profita de pe urma lor (sic!) – s-a prabusit: celebra placinta cu mere din care toti, teoretic, ne înfruptam tot mai mult, chiar daca dupa viteze si apetituri diferite, s-a evaporat. Daca se poate vorbi, lacanian si de pe marginea nodului borromeean, de o gaura simbolica în real, atunci aici e momentul si locul în care ea ar trebui semnalata: caci buturuga care a declansat prabusirea întregului sistem al economiei capitaliste nu a fost nimic altceva decât un deficit de legitimare. Cea care a fost lovita a fost tocmai pretentia capitalismului de a permite si de a lucra efectiv în favoarea unei ridicari continue a bunastarii tuturor subiectilor sai, chiar daca în ritmuri si la nivele diferite, în functie de clasa. Si, odata ce prezumtia teologica – misterul autolegitimant, mitul fondator – a sistemului globalizat, si anume transsubstantierea continua a datoriilor în profit  (iv), s-a destramat, liberalii, se-ntelege, au devenit din nou cei mai cautati depanatori de pe piata.
Situatia economica impunea ca, în cel mai scurt timp, pierderile care excedau capacitatea capitalistilor de a le spala de pacat si de a le converti în câstig sa fie socializate si distribuite corect si frateste la toti cetatenii. În acest context, nici macar Sarkozy nu-si mai amintea ca abia acum doi ani îsi începuse volumul de învataturi prin marturisirea „Cred în capitalism“. Era beat. Brusc, în noua lumina a faptelor, pâna si refrenul saptamânal al traianungurenilor de pretutindeni – conform caruia „stânga“ nu face decât sa goleasca vistieria de banii pe care i-a depus acolo, cu grija, „dreapta“ – a început sa sune fals: brusc, ne-am uitat cu totii la nota de plata si am vazut ca, dupa ce a gasit vistieria nationala lasata de Clinton cu un considerabil plus (5,6 mii de miliarde), Bush, urmând ca la carte principiile economiei neoliberale pigmentate cu putina retorica neoconservatoare, s-a descurcat atât de bine încât i-a lasat lui Obama un deficit de nu mai putin de 6 mii de miliarde de dolari  (v).
Asa ceva nu mai putea continua. Cineva trebuia sa achite uriasa nota de plata. Ca atare, pentru a fi siguri ca mecanismul economic si oamenii care îl administreaza ramân aceiasi, ceva-ceva tot a trebuit sa fie sacrificat, sau macar recosmetizat. Aceast ceva a fost retorica. Trece mingea, nu trece omul. De sus s-a dat semnalul: We're all in this together! Scoateti fiecare câte 2 000 de dolari daca vreti sa mai stati pe la noi. Si dati drumul la placa social-liberala.
Slagare în revenire: Etica protestanta si spiritul capitalismului
Acum 17-18 ani, organizatorii, sustinatorii, victimele si câstigatorii jocurilor financiare de tip Caritas erau cu totii urecheati parinteste de catre noii purtatori de cuvânt ai noii ordini mondiale. Am învatat cu aceasta ocazie ca nu asta înseamna capitalismul, ca nu-i vorba sa faci bani din nimic si ca fara putina etica protestanta a muncii si a datoriei nu intra nimeni în teren. Astazi, dupa aproape douazeci de ani de dresaj riguros în etica si spiritul capitalismului, aflam cu stupoare ca, în vreme ce noi luam cuminti lectii despre mâna invizibila care guverneaza rezonabil piata libera, toata lumea buna a economiei globale juca de fapt, febril si frenetic, la un altfel de Caritas, doar ca unul ceva mult mai mare.  
Ca urmare, astazi, ca si acum douazeci de ani, din megafoane auzim continuu aceleasi îndemnuri la „eticizarea“ economiei, aceeasi descoperire de ultima ora ca Adam Smith a fost, ca sa vezi, si profesor de etica, de unde rezulta apodictic ca are si capitalismul etica lui, totul e sa o întelegem si sa o aplicam cu bun simt, în doze mici si nu chiar în vazul lumii  (vi). Aceeasi infuzie improvizata, grabita, de etica si echitate abstracta în corpusul capitalist constituit dupa principii absolut neschimbate. Acelasi travaliu de resuscitare a economiei reale prin perfuzii de economie simbolica. Aceeasi cosmetizare înfrigurata, aceeasi deplasare ideologica înspre cai hegeliene si keynesiene cât mai caldute. Si toate, în fond, pentru a împiedica adevarata primejdie si unica schimbare posibila: politizarea economiei si socializarea societatii.


Criza mondiala si lupta anticapitalista
(însemnari)
ALEXANDRU POLGÁR

Orisicât de importanta, cruciala, cardinala ar parea criza financiara mondiala actuala, exista un lucru care
n-ar trebui poate ignorat daca vrem sa întelegem ceva din desfasurarile social-politice în cadrul carora ea are loc. Si anume ca ea, criza, nu e o stare de exceptie a capitalismului, nici un fel de pre-apocalipsa, careia îi va urma vreo decizie radicala si majora a formelor deja configurate ale felului nostru de a-fi-social. Criza, în general, e starea de normalitate a capitalismului, iar aceasta de acum nu face decât sa confirme acest vechi, prafuit si cu placere banalizat (dar deloc banal) dicton, care trebuie totusi reamintit ori de câte ori articuleaza (si nu întâmplator) adevarul a ce ni se întâmpla. Falimentele, restructurarile, concedierile, pierderea economiilor oamenilor marunti au loc în mod curent, peste tot în lume, si daca am pune cap la cap efectele sociale ale unor asemenea microevenimente, s-ar face cam de-o duzina de crize mondiale. E felul de a fi al capitalismului.

Ceea ce face ca aceasta criza sa fie totusi speciala este ca ea nu mai poate fi maturata sub covor, ca toate microevenimentele amintite, „uitata“, îngropata la vedere în mass-media, ca sa zic asa. Prin urmare, are o oarecare valoare revelatorie, de expunere în vizibil suplimentara. Cu conditia sa n-o ratam. Iar asta înseamna s-o vedem ca normalitate a pseudopoliticii  (i), ceva pe care ceea ce se cheama astazi politica (parlamentele, comisiile, deciziile, voturile etc.) n-o poate capta ori atinge macar, daramite s-o schimbe. Nu e vorba de determinism economic, care ar dicta singur în raiul mercantil, ci de faptul ca politica noastra, a epocii, îsi extrage principiile cardinale din salvgardarea posibilului capitalist (prin mijloacele juridico-politienesti de care dispune): în primul rând folosirea în scop lucrativ a proprietatii private (cumparare de forta de munca, extorcare a profitului si reinvestire a acestuia în vederea unor noi profituri). Dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial s-au dezvoltat, în Occident, doua forme majore ale pseudopoliticii capitaliste (cazul blocului estic, al asa-numitului „comunism“ (ii) , fiind ceva mai special, dar nu radical diferit de acestea). Pe de o parte, „politica“ social-democrata a redistribuirii, iar pe de alta, maturizata în anii 1980-1990, „politica“ autoreglarii pietei, numita eufemistic neoliberalism, dar fiind, de fapt, cea mai pura forma de capitalism laissez-faire propusa pâna acum. Nici una dintre cele doua „politici“ nu se opunea, în fond, principiului capitalist cardinal, ceea ce surprinde mai ales în cazul primeia dintre ele, chiar daca ea macar încerca sa corecteze neajunsurile sociale produse de capitalism, pe când cea de a doua credea ca ele se vor rezolva din mers. Vreme de câteva decenii, asta s-a putut numi „stânga“, respectiv „dreapta“, fara ca aceste forme oarecum „pure“ ale lor sa împiedice versiuni ale stângii care sa fie radical anticapitaliste, precum si altele care sa fie de stânga doar cu numele, fiind în realitate regimuri dictatoriale bazate pe capitalismul de stat (iii)  (exploatare mascata, interzicere a oricarei forme de organizare politica muncitoreasca independenta, precum si reprimarea politieneasca a ceea ce se cheama libertati civile), la fel cum formele pure mentionate nu interziceau nici la dreapta un liberalism autentic, nitel anacronic, coexistând pasnic cu lumea exploatarii, ori forme de extrema dreapta, neonaziste sau neofasciste, care au ramas sa supravietuiasca în enclave mai mari sau mai mici cam peste tot. De aici efectul pestrit al peisajului politic. (iv)  În realitate însa, carevasazica: în termeni de Realpolitik, una dintre formele dominante ale pseudopoliticii capitaliste, parlamentarismul democratic, care vindea, fireste, mai bine iluzia libertatii decât regimurile dictatoriale est-europene sau de aiurea, s-a dovedit totusi mai apta sa serveasca principiile capitaliste, cu pretul, în esenta infim, al unor libertati civile prea putin semnificative pentru dimensiunea în care are loc politica reala (desigur, în Est, sub anumite aspecte, vietile noastre individuale au avut ceva de câstigat din aceasta „victorie“, sub altele însa nu – fara ca asta sa permita vreo dorinta de-a repune în scena trecutul asa-zis „comunist“). Evident, ravagiul simbolic pe care l-a facut caderea „socialismului real“ în rândurile stângii occidentale a fost imens, estimabil doar în comparatie cu câstigul pe care l-a adus astfel cauzei comuniste, eliberata în sfârsit de pretentia ca regimurile „comuniste“ din Est sau de altundeva ar fi fost, într-adevar, comunism. Acest ravagiu simbolic a dus în cele din urma la rezilierea tuturor sperantelor stângii social-democrate, care a terminat prin a arunca prosopul în fata capitalismului pur („neoconservator“, „neoliberal“), ceea ce s-a putut formula în termeni de schimbare a idealului de redistributie a bogatiei sociale cu acela al recunoasterii (minoritatilor, marginalizatilor etc.). Si chiar daca urmele politicilor redistributive nu se pot sterge complet din programele social-democratiilor actuale (care numai fiindca teoria parea sa fi identificat în ele o schimbare de macaz înspre lupta pentru recunostere, nu înseamna ca asta se si întâmpla masiv altundeva decât în capul teoriei, existând destule exemple ca, o data cu abandonarea sau tinerea la foc mic a idealului redistributiv, partidele social-democrate nu se omoara prea tare nici cu recunoasterea), „stânga“ a ajuns sa însemne, câteodata cu totul idiot tocmai din partea celor care se declara de stânga, un moralism miop (political correctness) din care lipseste orice urma de chestionare autentica a valorilor capitaliste, mai acru si mai înspaimântator decât represiunea fatisa, iar în planul politicii reale un capitalism nu mai putin acerb decât acela al aparentului adversar de „dreapta“.
Aceasta amalgamare a pozitiilor e chiar mai evidenta în România, unde lipsa de principialitate este mai fatisa si mai cinica decât în alte parti. Si nu trebuie mers mai departe decât deznodamântul recentelor alegeri. Ce lectie amara pentru furia anticomunista din ultimii ani, mai ales a aceleia naive, de buna-credinta! (v). Cealalta, cea ipocrita, interesata (vi) , care este si majoritara în publicatiile noastre, de fapt nu conteaza (pe ea o putem lasa sa fiarba în sucul propriu al nemultumirii sale). Si totusi, nimic surprinzator în acest deznodamânt pentru cineva care gândeste de pe pozitii anticapitaliste, chiar daca acestea aproape ca nu-si mai gasesc nici un loc în galeata conventionala a „stângii“. Diferenta dintre anticapitalism si anticomunismul oportunist, procapitalist este însa ca acesta din urma, desi stie prea bine ce se petrece în politica, nu vrea sa schimbe nici cât negru sub unghie conditia sociala mizerabila în care ne zbatem. De facto însa, asta face si „stânga“ parlamentara (în Est, pe deasupra si ex-“comunista“), si majoritatea „stângii“ extraparlamentare (în pofida revendicarilor pe care le face). Cu rezultatul ca orice anticapitalism radical, socialist, emancipat, progresist, de buna-credinta, nedemagogic, nefanfaron, nespectacular, modest, sobru, popular (nu populist, ci pur si simplu plebeu) si care se ia în serios e dispretuit nu doar de la „dreapta“, ci si de la „stânga“ (care cunosc mai bine „lumea“ si „nevoile“ ei). E scuipat. În obraz, ca taranul de odinioara, pe care primul domnitor al Principatelor Unite, Cuza, îl putea saruta înca pentru a-i spala demnitatea întinata. E o poveste, desigur, dar una cu tâlc, în care merita sa credem când e sa judecam poporul, propria conditie de popor – în opozitie cu ceea ce ne asupreste pe toti, si care nu mai e un cine, ci un ce: capitalismul, de la care nu putem pur si simplu dezerta în icarii ori utopii, fiind mai noi decât noi însine, fiind lumea noastra.
Nu e de mirare atunci ca, în sânul acestei confuzii, s-a putut subscrie, timid, la un fel de critica, în realitate foarte imprecisa si, ca atare, inutilizabila, a „neoliberalismului“ în genere, spunând ca în interventia statala pentru redresarea crizei s-ar recunoaste urmele unor politici de „stânga“. De fapt, lucrurile nu stau asa. Nu exista în interventiile statale recente pentru redresarea crizei nimic din idealul redistributiei, ca sa nu mai vorbim de anticapitalism, e vorba doar de tinerea pe linia de plutire a pietei, o masura capitalista pâna în maduva oaselor.  
*
În aceste conditii fronturile luptei anticapitaliste trebuie, desigur, readuse pe fagasul lor de drept, ceea ce înseamna: modificate în raport cu fronturile dominante ale „stângii“ actuale, fara a abandona totusi ceea ce a ramas progresist în privinta lor. Lupta pentru recunoastere trebuie regândita pentru fiecare categorie marginalizata în parte (cam asa cum a facut, în privinta homosexualitatii, un Pasolini (vii) , de pilda). Lupta anticapitalista, putin ridicola, ca orice lucru serios (viii) , trebuie sa aiba loc altundeva, într-un altundeva care trebuie inventat si populat nu ca pe un ceva care se afla în afara acestei lumi, ci ca pe o posibilitate latenta, nedesfasurata a lumii asteia, de aici, în care traim. Despre acest altundeva se poate spune, pe moment, ca nucleul ei critic trebuie sa se situeze, obligatoriu, în afara parlamentelor noastre, printre oameni, în strada, în aer chiar, caci stim deja ca nu exista vreun loc real, numaidecât asignabil al luptei. Si nici vreun loc privilegiat, cum mai putea fi odinioara Proletariatul ori, astazi, Femeia, Homosexualul, Imigrantul, Animalul, Natura – toate efecte de miraj ale sperantei ca indivizi reali sa se mobilizeze „în mod firesc“  (ix) de partea acestor cauze. În schimb avem femeile reale si barbatii reali, vecinii nostri, prietenii nostri, cunoscutii nostri, mamele si tatii nostri, cititorii nostri, criticii nostri, precum si cei care doar ne înjura, oricare dintre ei e un loc real în care lupta poate sa înceapa, dar nu unul privilegiat. Iar asta nu înseamna deloc ca n-ar mai exista proletariat, sexism, homofobie, exploatare, rasism, cruzime si catastrofa ecologica. Ceea ce a devenit de nesustinut e doar ipoteza unei constiinte de clasa proletare ideale, care sa fie data de-a pururi ca identica cu ea însasi si care sa arate ca o busola de mare precizie Nordul anticapitalist. (x)  Fiecare lupta cum poate, învatând sa-si canalizeze angoasa politica înspre solutiile pe care le poate gândi împreuna cu altii. Frontul e deci peste tot si nicaieri, depinde de fiecare dintre noi ca el sa fie totusi undeva.

Postscriptum despre Gaza. Aparent fara raport cu lucrurile abordate aici, ca parte a luptei de care pomeneam, trebuie denuntata raspicat si în mod public operatiunea desfasurata de statul Israel în Fâsia Gaza, un stat prin care Occidentul si-a linistit constiinta încarcata de exterminarea nazista, paneuropeana a evreilor, stramutându-si vina pe alte meleaguri, pe spinarea unui alt popor. E una dintre contradictiile pseudopoliticii (parlamentarismului democratic) cu care s-a îmbracat capitalismul (nu în sensul ca interese economice meschine ar comanda orice razboi de oriunde, desi nici asta nu e întotdeauna si în toate sensurile fals, ci în acela ca Democratia – în principiul ei – poate reprezenta un minimum necesar de omenie în reglarea afacerilor mai ales interne ale unui stat, dar n-a reusit niciodata sa devina un mijloc eficace de reglare a conflictelor internationale). Conflictul din Gaza e o consecinta directa a abandonarii luptei politice democratice, în sensul popularului-plebeu descris mai sus, în favoarea pseudopoliticii capitaliste, al tabacirii sufletelor noastre crestine (daca nu putem fi altruisti altfel, desi din pacate nici cu religia nu prea suntem (xi), care sa vrea o Caritate activa, iar asta peste tot. Sa le multumim tuturor israelienilor care nu înceteaza sa critice interventia militara a statului lor înca din primele zile ale conflictului. Ei ne scapa de acuzatia de antisemitism. Nu stim care va fi soarta lor, speram ca democratia israeliana e suficient de puternica pentru a nu-i reprima cu brutalitate, chiar daca, tocmai prin vocile lor disperate se verifica o evidenta pentru toata lumea clara, ca tot ce ar tinde spre caritate, spre iertare, spre moderatie poate fi sufocat la fel de bine în statele noastre democratice ca sub orice regim represiv. Nu suntem cu totii palestinieni, sloganul de lupta al manifestatiilor împotriva razboiului, care n-au încetat sa apara peste tot unde exista un minim curaj civic, trebuie reformulat: suntem cu totii palestinieni si israelieni, victime si calai.
Mai ales calai.     
Bruxelles, 15 ianuarie 2009


Toti putem fi cowboyul Marlboro, numai sa vrem
DAN UNGUREANU
Motto : „Nice haircut, emo boy! Now slash your wrist.“

Stânga permanenta si stânga conjuncturala

Stânga intrinseca e un nucleu ideologic compact, un software care se gaseste scris în „Das Kapital“, în Gramsci si  Lenin. Stânga conjuncturala e un ansamblu de însusiri psihice – sentimentalism, mila pentru orfani, vaduve, someri, pentru copiii vagabonzi, si pentru negrii-mici-subnutriti-din-pozele-din-ziar, idealism siropos – care se activeaza când economia da rateuri.
Exista o stânga perena, ideologica, si o stânga conjuncturala. Stânga perena e o ideologie: un ansamblu de idei privind structura societatii, pârghiile puterii, si distributia economica, o lista cu neajunsurile si cusururile societatii, si un set de solutii pentru rezolvarea lor. Stânga conjuncturala e reactiva: poluarea, încalzirea globala, organismele modificate genetic, GATT, FMI, dreptul la avort, separarea între religie si stat, toate cauzele sunt bune pentru o luare de cuvânt. Uneori, situatia economica se deterioreaza în asa hal, încât guvernele, pâna si cele liberale, îl scot pe Keynes din sertar, si încep sa buchiseasca din „General Theory of Employment, Interest, and Money“, din care nu pricep mare lucru.
Stânga permanenta e o analiza a societatii, o enumerare a defectelor ei si setul de solutii corespunzator. Ideea fundamentala a stângii e ca structura sociala determina modul în care se fac banii într-o societate anume, si ca structura societatii nu e naturala, ci artificiala, nu e imanenta, ci e modificabila constient, pentru ca distributia veniturilor sa nu se distorsioneze excesiv. Pentru dreapta, structura societatii este imanenta, naturala, si mersul economiei e separat, autonom si independent de structura societatii, de centrele de putere si asa mai departe.
Stânga intrinseca este independenta de fenomenele care dau uneori nastere, în societate, unor manifestari ce par de stânga: tribul, în societatile sarace, e o structura sociala care asigura securitatea oricarui membru al tribului, oricât de obijduit ; kibbutz-urile, asezari ai caror membri au totul în comun si n-au proprietate privata ; privatizarea veniturilor si nationalizarea pierderilor, ca de exemplu în SUA, în 2008, si în toate tarile occidentale; sindicatele; ONG-urile care dau de mâncare oamenilor sarmani; altermondialistii; comunitatile flower-power din America si Scandinavia; si asa mai departe. 
Când economia merge, conducatorii politici de Dâmbovita se felicita tâmp pentru masurile inteligente si îndraznete pe care le-au luat, exact ca si directorii bancilor din New York ori directorii generali de la Ford, General Motors si Chrysler. Când economia nu merge, dau vina pe conjunctura generala. De aceea sustin, cum am sustinut totdeauna, ca individualismul american nu e o mentalitate, ci o retorica ; marii directori de pe Wall Street cred ca au un merit personal, si sunt platiti pe masura, când firmele lor, din tot soiul de motive, prospera. Când economia se deterioreaza, dau vina pe conjunctura, pe clienti, pe oricine, numai pe ei însisi nu. Individualismul american e o retorica lamentabila.

Dolorismul liberal ca sentimentalism kitsch

Dolorismul e numele unui curent emotional aparut în catolicism, conform caruia autoflagelarea, plânsul programat, contemplarea suferintelor martirilor sunt bune pentru mântuirea sufletului. Dolorismul apare sporadic de-a lungul întregii istorii a crestinismului, în diferite doze.
S-ar parea ca hedonismul societatii de consum e antiteza diametrala a dolorismului. Paradoxal, liberalismul exalta durerea – metafora „terapiei de soc“, a „sacrificiilor dureroase dar necesare“ sunt doar câteva exemple. Liberalismul nu exalta durerea doar atunci când privatizeaza si închide întreprinderi, ci si când vrea sa elimine relele societatii: „O parte din burghezie urmareste sa remedieze anomaliile sociale pentru a consolida societatea burgheza: în aceasta categorie intra filantropii, lucratorii din domeniul umanitar, societatile de binefacere, societatile pentru protejarea animalelor, societatile contra betiei, pe scurt, o-en-gistii de tot soiul“. („Manifestul partidului comunist“, III, 2, Socialismul conservator). ONG-urile, de toate culorile, sunt emotionale si kitsch, si în domeniul de interventie, si în gestul interventiei, si în modul de a procura fonduri. Teletonurile educa sentimental populatia sa dea bani pentru cauze telegenice. Neo-liberalismul roz siropos caldut se adreseaza telespectatorilor, inerti politic, care vor trimite bani la Telethon, stergându-si lacrimile emotionate.
Si liberalismul constata, ca si stânga, deficientele societatii, dar nu analizeaza cauzele lor profunde, ci acopera totul cu un plânset cleios paralizant, cu un slin lacrimogen anestezic. Publicul trebuie tinut în permanenta înlacrimat, cu mâna în portofel.

Psihologia stângii, în viziunea dreptei

Cum vad oare stânga ideologii dreptei ? Cea mai buna arma e analiza psihologica. Atunci când spui despre cineva ca „intentiile lui sunt psihanalizabile“ l-ai darâmat.
De ce oare voteaza unii cu stânga? Stânga e axata pe ideea de progres si revolutie. Oamenii de stânga vor fi deci psihanalizati ca „tineri“, subînteles utopisti, idealisti, romantici, lipsiti de experienta si pragmatismul adult. Cei care mai sunt comunisti la vârsta adulta sunt frustrati sexual. Stângistii ar fi niste sarantoci care n-au dupa ce bea apa, gata sa-si împarta generos întreaga avere cu oricine; emotionali si mamosi. Stângistii sunt prudenti si speriosi, preferând slujbusoara prost platita, dar permanenta, cu pensioara asigurata. Sunt paralizati, nici îndrazneti, nici întreprinzatori, colectivisti, fara individualitate, supusi.
Pentru politologii dreptei, problemele sociale cele mai grave au solutii emotionale, si atunci, pentru a doborâ doua ciori cu aceeasi piatra, ei explica ideile stângii prin aceeasi grila psihologizanta: comunistii ar fi un fel de adolescenti emo, cu nervii surescitati, emotivi si simtitori, pe care-i umfla plânsul din nimic.
Emotiile sunt bune din doua puncte de vedere. Pe plan practic, ele sunt eficace: la Telethon, prostimea înduiosata scoate banii pentru ONG-urile dragute care îngrijesc bolnavi, batrâni, someri, orfani, handicapati si câini vagabonzi. Pe plan teoretic, ele elucideaza euristic: oamenii de stânga sunt niste înduiosati emotivi, frustrati sexual.

Personal, începutul crizei economice nu-mi spune nimic. Stiu, marii economisti ai momentului sunt Paul Krugman si Joseph Stiglitz, keynesieni. Marginalistii si libertarienii trâmbitati de Patapievici, Jevons, Menger, Mises, Hayek si Rotbart, sunt dati la topit. În conditii de constrângere, orice guvern de orice culoare ia masuri keynesiene. E tot aia. L'hypocrisie est un hommage que le vice rend à la vertu.
Poate ca masurile practice adoptate de guvern sunt bazate pe fituici copiate din Keynes; poate ca electoratul va opta pentru partide social-democrate. Ceea ce e important pentru stânga, paradoxal, e nu implementarea masurilor de stânga în vreme de restriste. Nu solutiile propuse de guvern, nici reorientarea electoratului nu sunt decisive sau macar semnificative. Stânga se impune atunci când oamenii, mass-media sau partidele politice interpreteaza fenomenele economice si sociale printr-o grila de stânga, când ideile stângii servesc la întelegerea distorsiunilor de putere din societate, care duc la distorsiuni de distributie a resurselor economice, care duc la inegalitate, care nasc o democratie de tip american, având pe scena bâlciuri electorale, iar în culise, vânzarea posturilor de senator, ca în statul Illinois al guvernatorului Rod Blagoievici, si influenta lobby-urilor de tot felul.

Rolul statului, în viziunea liberala

„Title insurance“ nu exista decât în Statele Unite si n-are traducere în vreo limba a unui popor civilizat. Este asigurarea platita de cel care cumpara un bun imobiliar, pentru ca sa se asigure ca bunul apartine vânzatorului, nu e gajat, vândut sau ipotecat altuia. Aceasta asigurare e impusa de bancile care dau credit pentru achizitii imobiliare.
Nicaieri în restul lumii civilizate asemenea asigurare nu exista. Peste tot, registrele funciare tinute de stat (în afara de Moldova si Muntenia) înregistreaza transferurile de proprietate ale bunurilor imobiliare. Nici o vânzare nu e valabila fara înregistrarea în registrul funciar. Asigurarile acestea sunt rezultatul abdicarii statului – tara ai carei sateliti fotografiaza oricare palma de pamânt de pe planeta n-a fost în stare sa realizeze un registru funciar de rând! Ca rezultat, s-a nascut o industrie a asigurarilor, care încaseaza an de an 15 miliarde de dolari si plateste despagubiri de 600 de milioane – un profit de 95%. Indolenta criminala a statului a creat o industrie inutila; piata a rezolvat economic ceea ce ar fi trebuit sa fie o problema a statului.
Prima diferenta dintre stânga si dreapta e cea privitoare la legitimitatea veniturilor si a preturilor. A doua, la fel de importanta, e cea privind atributiile statului si cele ale economiei de piata. Pentru dreapta, el trebuie sa fie un simplu paznic de far, cu cât mai putine atributii.

Faptul divers

Într-un orasel amarât din Canada, un sot si o sotie au hotarât sa-si puna capat zilelor de Anul Nou, omorând si cei trei copii, o fata de doisprezece, si doi baieti de sapte si patru ani. Motivul invocat au fost datoriile si somajul.
Canada are un sistem de asigurari sociale bine pus la punct. Nu ajunge nimeni în strada. Pentru cei care scapa printre firele institutiilor, exista organizatii ne-guvernamentale. Nimeni n-ajunge într-o situatie disperata. Exista, însa, în fundal, o retorica în sens invers: un adevarat barbat e independent, întreprinzator, cu initiativa. Orice barbat care nu e întreprinzator, razbatator, nonconformist e un esec. El nu e un model pentru copiii lui. E absolut irelevant faptul ca statul are un sistem al solidaritatii sociale eficace atunci când politicienii si mass-media promoveaza un model uman individualist; când mass-media prezinta recursul la solidaritate este un stigmat. Americanii sunt învatati sa interiorizeze aceasta retorica a individualismului; sa-si puna succesele sau prosperitatea pe seama combativitatii, si sa culpabilizeze în ascuns atunci când rateaza. Liberalismul triumfa atunci când iese din domeniul politicii si trece în domeniul mai cuprinzator al simbolurilor societatii, în sistemul ei de valori.
Valorizarea individualismului (cowboy-ul Marlboro) atomizeaza societatea. Cel fara munca e de doua ori exclus: el e exclus simbolic, fiindca e un loser, care nu e tough, care nu e un luptator, care n-are ce sa caute în societate. Liberalismul poarta lupta nu doar în planul politic, ci, mai ales, în mass-media, încercând sa modifice valorile, si prin ele, mentalitatea societatii: atunci când cel lipsit stie ca el e singurul responsabil de soarta sa, ca a pierdut fiindca n-a fost întreprinzator, dur, razbatator, el se condamna singur la tacere si singuratate, se auto-ostracizeaza. Odata ce a interiorizat valorile societatii neo-liberale, orice esec înseamna o auto-condamnare.

De ce nu putem fi anticapitalisti 
Dincoace de dreapta si stânga
ALEX MATEI

Putem vorbi despre criza în termeni de moralitate. Într-una dintre emisiunile lui – de curând, dupa vânatoarea tiriaciana de la Balc – Mircea Badea a facut o teorie antropologica exemplara pentru gândirea superficiala pe care o emite, astazi, orice om care nu crede fara sa vada. Vulgara, desigur, dar exemplara. Omul, zice acest Thomas Hobbes redivivus, este în mod natural înclinat catre violenta. Copiii sunt, într-adevar, un exemplu bun. Copiii sunt niste fiinte abominabile, mai ales când se aduna – bine macar ca-s copii si nu cunosc foarte multe tehnici de a face rau. Dorinta – pulsiunea – de a vâna, tema monologului lui Mircea Badea, ar fi o astfel de manifestare atavica a unui animal recent – pe scara erelor geologice – înnobilat ontologic cu constiinta. Vânezi pentru ca trebuie sa-ti consumi energia negativa. În sfârsit. Nu e vorba acum neaparat de vânatoare, showmanul extrapola. Nu cred, de altfel, ca atavismul animalic este motivul pentru care Tiriac organizeaza deja traditionala vânatoare de iarna. Dar ramâne ideea: omul e rau.
Acum, eu n-as insista prea mult în acest registru. Mi se pare pagubos. Omul e, mai degraba, cum spunea Nietzsche cu o ocazie, posesiv. El vrea sa aiba – pentru ca a avea este un verb care denumeste un fel de a fi imediat. A avea înseamna si a fi într-un anumit fel: a te simti bine, a fi satisfacut, a vrea sa mai ai. A avea este, la rândul lui, un fel de fiind.
Exista regimuri ale lui a fi diferite de a avea. Unul dintre ele este nebunia. Misticismul e altul, de la un anumit prag încolo. Dar ele nu pot fi dobândite în absenta unui efort supraomenesc sau a unui dat. Altminteri, omul stie ca a avea este ce-i ramâne, compensatia cea mai facila pentru un deficit sau un defect al lui a fi. De pilda: nu poti fi scriitor, te faci copyrighter. Nu poti scrie romane bune, scrii romane populare si câstigi bani. Banii despagubesc. A câstiga bani este astazi un fel de datorie a celui care nu-si mai permite sa fie diferit – are familie de întretinut, etc. – si se multumeste sa aiba, macar pentru a le asigura celor dragi posibilitatea de a alege altceva. Dimpotriva, cel care nu pune botul la a avea si ramâne fidel lui a fi triumfa simbolic asupra celorlalti.
În ultimele decenii – sau, de ce nu, în ultimele doua secole – problema omului modern este ca a fi într-un fel/ fiindurile  pot fi tot mai greu reprezentate si, mai mult, în primul rând, întelese. Altfel spus, imaginea a luat locul, în succesiunea teoriilor reprezentarii, hermeneuticii. Îti poti imagina cam ce-ai face cu un milion de euro – iar imaginatia pusa în joc aici este una de-a dreptul pornografica. Dar ti-e greu sa întelegi ce înseamna, de pilda, sa crezi. Sa fii crezând, ca sa ma exprim pretios. Sau sa fii iubind, etc. Cioran scrie, în „Silogismele amaraciunii“, un aforism la care ar trebui sa reflectam: „Dezmatul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din rusinea de a-si etala „sufletul“ si, mai ales, de a-l numi: e, în orice limba, cuvântul cel mai indecent.“ Într-o lume în care what you see is what you get, fiindurile devin tot mai mult versiuni ale lui a avea. Nu bani, dar pozitie. Sau si una, si alta. Într-adevar, pare ridicol sa te-apuci sa vorbesti despre suflet, despre iubire, despre eternitate, cer, îngeri si alte evanescente care nu costa bani si care nu sunt, cel putin în prima instanta, produse, care nici nu întind numaidecât celui care le vizeaza covorul rosu al prestigiului (cu aura de gratuitate).
Cu toate ca fiindurile (sa precizam: nu în sens heideggerian – sa le spun destinele) înca mai au reprezentare practicabila, si ma gândesc aici la scriitorii deveniti calugari în ultimul deceniu, de la Stefan Bastovoi la Adrian Urmanov, e clar ca, în calitate de fiinte rationale, operam în teritoriul vast al lui a avea. Din aceasta perspectiva, putem vorbi, de pilda – noi cu noi, ei cu ei! – despre deposedarea stângii de o-pozitia ei. Dar, sa ne gândim putin: un regim traditional de stânga, as spune chiar un regim mental de stânga, cum este cel francez, a permis statului sa nu trebuiasca sa arunce în economie decât vreo 21 de miliarde de euro, pagubele consecvente crizei nefiind la fel de însemnate ca, de pilda, în Spania – sau ca la noi, o sa vedem în curând. Si totusi, conditiile de trai în Franta ultimelor decenii se degradeaza, lent. Precarizarea vietii este o tema recurenta în dezbaterile sociologice. Occidentul n-o duce bine, si asta probabil de mult, de dupa acei ani numiti în Franta „Les Trente glorieuses“. Mai nou, la fel se întâmpla si în tari din fostul lagar socialist care au avut cresteri spectaculoase în anii 1990, de pilda în Ungaria. Spania, lovita din plin de criza, a cunoscut, în schimb, în anii 1990, o dezvoltare rapida a infrastructurii, fara precedent. Alegerea, vorbind ingenuu, este urmatoarea: fie extinzi rolul statului în economie – dar sa nu uitam ca statul înseamna si persoane, nu numai pozitii reglementate – fie lasi initiativa privata de capul ei. Exagerarea în oricare dintre directii e fatala. Pentru ca, pe masura ce statul îsi impune monopolul, vor exista persoane care se vor identifica tot mai clar cu puterea contrângatoare si vor determina, prin ricoseu, descarcari populare neprevazute – afara doar de cazul particular al natiunilor psihotice, cum e cea nord-coreeana, dar exceptia întareste regula. Pe de alta parte, libertatea de a licita la bursa a ceea ce Houellebecq ar numi „concurenta vitala“ duce la exces si violenta latenta (vezi, aici, regimul sportiv de viata de pe insula W din romanul canonic al lui Georges Perec, „W ou le souvenir d'enfance“, 1975).
Omul e nascut sportiv – mai ales barbatul, trebuie sa convenim. El nu vrea atât sa participe, cât sa câstige. Back-up-ul lui este, uneori, „ultimul fraier“, cel din teoria sarjata de un foarte cunoscut jurnalist român care, desi bate culmile mistificarii, aici a avut dreptate: nu pierzi daca joci la Caritas decât daca ramâi ultimul. Este vorba despre Traian Ungureanu. În capitalism – ca-n viata – exista perioade de recul. Dar, pentru cei care profita, pierderea trebuie raportata la câstigul acumulat în urma unor escaladari speculative rodnice. Dupa ce ai dat niste tunuri prin care ai câstigat 1 milion de dolari, dupa ce, apoi, în cinci ani de crestere a pietii, ai crescut 10 milioane, în clipa în care pierzi cinci, tot ramâi cu un câstig mediu de 500.000 pe an. Dupa ce, în urma unei lovituri fericite de soarta, te-ai afisat în lume cu zece manechine de top pe an, daca ramâi doar cu cinci playmate-uri lunare e de rau, dar, se stie, principiul de conservare domina instinctul bazic.
Revin în final la stânga si la argumentul meu: explicarea crizei si a consecintelor ei ideologice din perspectiva morala. Nu sunt neoliberal – decât la hipermarket. Sunt pentru stânga bibliografica, am mai spus-o. Fascinatia constanta pe care o exercita ideile de stânga tin de tendinta lor de a se caza printre fiinduri, nu în teritoriile lui a avea. Dreptatea, de pilda, este un fiind. Sau egalitatea. Sau respectul pentru alteritate. Problema e ca un regim al lui a fi, altul decât cel pe care ni-l cunoastem de când ne stim, pe noi si pe stramosii nostri, unul mai bun – sau, cu un efort, unul bun – esueaza în clipa în care încerci aplicarea lui la masa. La fel s-a întâmplat cu crestinismul. Esential, cred, capitalismul este croit pe natura umana comuna. A fi presupune o initiere, a avea presupune metode rationale usor de achizitionat – care, sigur, nu garanteaza nimic definitiv. Trecutul, prezentul si viitorul stângii este de a fi în opozitie. De a provoca gândirea. De a pune în chestiune stari si de a face apel, mereu, la tema dinamicii existentei. Dar, daca cineva sufera o dezamagire în acelasi loc în care obtine, de obicei, satisfactii, teama nu-l va face sa dea înapoi decât temporar. Se va întoarce acolo – pentru ca acolo stie ca, economic vorbind, satisfactia se obtine cel mai usor. Omul e îndaratnic. Nu-si ia bicicleta pentru a circula ecologic decât dupa ce câstiga suficient de mult pentru a-si putea cumpara o supermasina. Daca n-are bani decât de bicicleta, va sta la pânda mereu dupa o masina.


Tranzitia, dincolo de capitalism
OVIDIU &a354;ICHINDELEANU

Doua decenii au trecut de la destramarea regimurilor comuniste est-europene, si daca primul (1989-1999) a stat sub semnul victoriei indiscutabile a capitalismului (pe fondul falimentarii unor economii din lumea în dezvoltare), a stabilirii la stânga si la dreapta spectrului politic si cultural a unui nou universal nord-atlantic (fundamentalismul neoliberal al pietei), deceniul 1999-2009 este cel în care aceasta ordine a fost contestata de miscarile stângii independente si de Sudul „nealiniat“ consensului de la Washington, si a intrat în criza chiar în centrele de putere ale sistemului mondial.
În iarna lui 2007, „expertii“ si analistii de dreapta au trecut în general sub tacere declaratiile unui important om de dreapta, Pascal Lamy, directorul general al Organizatiei Mondiale a Comertului, cum ca analiza capitalismului global facuta de Marx ramâne cât se poate de actuala si pertinenta, si ca sistemul capitalist trebuie reformat din esenta, si de urgenta. Mult-hulita teza a tendintei de scadere a ratei profitului prinsese din nou viata, din cel mai neasteptat ungher.
Desigur, Lamy, ca si multi alti „grei“ ai organizatiilor economice internationale, gasise oportun sa reabiliteze memoria lui Marx fiindca semnele declansarii unui cutremur în sistemul economic global se puteau citi în constelatiile vizibile deja prin crapatura din tavan – sa nu uitam ca în toamna lui 2007, Northern Rock, a cincea banca din Anglia, fusese aproape de colaps, fiind salvata în ultimul moment de Banca Angliei cu o infuzie generoasa de capital. Precum, un an mai târziu, interventiile similare ale trezoreriei nord-americane, donatia Bancii Angliei nu fusese un act de caritate, ci un gest disperat, fortat de constatarea ca întregul sistem financiar britanic fusese aproape de prabusire. Si într-adevar: un an mai târziu, existenta întregului sistem financiar al celei mai puternice puteri globale, si prin el a întregii lumi, e pusa sub îndoiala.
Declaratiile lui Lamy au parut senzationale doar în industria culturala liberala, care a eliminat din anii 1990 aproape orice referinta la analizele marxiste sau post-marxiste ale sistemului economic international, odata cu „falimentul comunismului“. Un alt faliment e acum pe buzele tuturor, însa nici un liberal nu îndrazneste înca sa îl numeasca. S-ar parea, asadar, ca acum ar fi momentul ca „legiunile“ de economisti de stânga, ale caror avertismente nu s-au bucurat de
vizibilitatea cuvintelor lui Lamy, sa intre în discutie, si sa explice tuturor – adica sferei publice, cât de limitata ar fi ea – ce înseamna acel „v-am spus eu!“ si ce e de facut. Desigur, aceasta nu se întâmpla în industria culturala globala, limitata în posibilitatile sale de expresie de presiunile puterilor economice si politice – si cu atât mai putin la periferia sistemului mondial al capitalismului, în România de pilda, unde, nu în ultimul rând multumita anticomunismului radical, ideologiile neoliberale de dreapta au fost adoptate si de cei mai „de stânga“ din esichierul politic al statului, si unde eurocentrismul furnizeaza un izvor neostoit de naratiuni normative ce domesticesc sfera publica si calmeaza din nascare gândirea critica.
Astfel, în mijlocul celor mai sumbre pronosticuri si apeluri la reflectie serioasa, ceea ce s-a impus deocamdata în sfera publica româneasca e un nou discurs al normalizarii – „daca Europa intra în recesiune, intram si noi, ca suntem europeni. E doar un fenomen normal al economiei mondiale sdin asemenea naratiuni lipseste sistematic cuvântul „capitalism“t – dupa crestere urmeaza scaderea.“ Chiar în conditiile succesului international al stângii independente, al succesului unor modele economice si sociale alternative, posibilitatea de a le lua în considerare e obturata de astfel de naratiuni normative ce reglementeaza regimul de vizibilitate al sferei publice.
Problema e ca ceea ce se întâmpla poate fi caracterizat într-o sumedenie de feluri – însa normalitatea nu e printre ele. Sistemul mondial al capitalismului e în criza, si odata cu el ideologia fundamentalismului pietei, consensul de la Washington, neoliberalismul si neoconservatorismul care au constituit ideologiile dominante la nivel global din ultimele doua decenii – si care au fost colonizate în Estul Europei ca litere de aur ale cunoasterii universale. Daca razboaiele recente nu ar fi fost suficiente, interventiile trezoreriei nord-americane si a Bancii Angliei în propria economie au adus la vizibilitate ceea ce fusese demult stiut si analizat de gânditori precum Braudel si Wallerstein, ca sa nu spun de Roza Luxemburg si Marx: „piata libera“ e pentru maruntisuri, iar la nivel înalt, acolo unde conteaza, economia capitalista nu se bazeaza pe autogestionarea pietei, ci pe bratul armat si interventia statului, pe forta, nu echilibru natural, pe injustitie si violenta, nu inventivitate si pluralism.
Conditiile de criza sunt si o oportunitate de a revedea ceea ce stiam deja, dar uitasem datorita unor ideologeme dominante. Anume, gândirea metonimica a anticomunismului dominant a efectuat în ultimele doua decenii o munca asidua de delegitimare a orice tine de „stânga“, prin derivatie esentialista din „comunism“. Derivatia functioneaza la toate nivelurile – am vazut recent ca pâna si Obama a fost caracterizat – ignoranta, rea-credinta sau stultificare? – drept „socialist“, iar alegerea lui o „întoarcere a stângii“. Astfel de aberatii devin enunturi obisnuite fiindca terenul pe care se pune problema „socialismului“ si a „stângii“ a fost ocupat. Teme si concepte ce fusesera în mod traditional elaborate de miscari sociale si gânditori de stânga – precum imperialismul, violenta coloniala, inegalitatea dintre bogati si saraci, proprietatea colectiva – au disparut pur si simplu din sfera publica locala, fiind si astazi delegitimate a priori într-o locatie a periferiei mondiale precum valea Dâmbovitei. Din pacate, în istoria culturala a postcomunismului, anticomunismul nu a fost sinonim cu gândirea critica si emanciparea promise în 1989, ci mai degraba cu întoarcerea catre puterea imperiala ramasa în picioare la sfârsitul Razboiului Rece, cu imperativele memoriei, bigotism, tribalism si monocultura de dreapta, cu fudula ignorare si cenzura informala a gândirii critice de stânga. Partea neoconservatoare a sferei publice românesti a pus dealtfel în mod deschis, si repetat, întrebarea logica: ce e de facut pentru a elimina cu totul stânga? În aceste conditii, cresterea extraordinara si progresul international din ultimii zece ani al stângii independente, nonpartinice, antiglobaliste, începând cu manifestatiile din 1999 din Seattle si pâna la ultimul encuentros zapatist, a fost sistematic trecuta sub tacere în industria culturala locala – ori referite alternativ, la fel de delegitimant, ca „moda“ ori „huliganism“. Bigotismul administreaza astazi cultura, iar intoleranta si rasismul intelectualilor neoconservatori sunt abia adapostite si deghizate în ura fata de stânga, în resentimente ce rabufnesc în momente de criza, precum rebeliunile din Franta. Tocmai patriotii anticomunisti locali, altfel foarte vocali când e vorba de trecutele militie si securitate comuniste, sunt cei care au cerut „mai mult baston“ de la politia ce a reprimat manifestatia independenta contra summit-ului NATO de la Bucuresti.
Eliminarea unor idei si termeni fundamentali din câmpul discursiv al sferei publice, precum si eliminarea anumitor parteneri de dialog, sunt astfel de elemente care determina confuzia si lipsa de orientare a celor care încep sa fie tot mai nesatisfacuti de discursurile normative dominante, si care încearca sa se dumireasca asupra posibilitatilor concrete, dincolo de micile diferente din interiorul scenei de dreapta. „Capitalismul“ fie nu figureaza, fie e pomenit marginal, în mod aberant, ca „mediu natural al democratiei“. Doar fiindca fusese un cuvânt cheie ce figura în „Scânteia“, „imperialismul“ e de o buna bucata de vreme reabilitat în industria culturala locala – am avut astfel ocazia sa aflam de la noi istorici ca Imperiul Britanic le-a facut bine indienilor, i-a „civilizat“! În general, asa cum le e tipic enclavelor colonizate, „civilizatia“ si „modernitatea“ au dobândit un sens exclusiv occidental în România, ai carei intelectuali vizibili au o privire foarte selectiva, dovedind ignoranta desavârsita în ceea ce priveste tot ceea ce e „oriental“ ori non-european (ori rusesc), dar si o dorinta constanta de auto-orientalizare a omului simplu local, „balcanic“. Mai mult, dupa 1989, omul simplu si mai ales „muncitorul“ au fost de altfel întru totul delegitimati si eliminati ca posibili participanti în sfera politica si cea culturala. În discursul normativ dominant, tranzitia de la comunism la capitalism era o chestiune complexa ce trebuia delegata expertilor, consultantilor si în cele din urma tehnocratilor. La rândul sau, cultura era o chestiune complexa ce trebuia delegata celor în stare sa reprezinte adevaratele valori.
Ei bine, criza economica actuala, care e atât de profunda încât afecteaza sisteme de valori aparent încetatenite, are darul de a zdruncina si aceasta naratiune a delegarii pe care s-a bazat discursul liberal, si care a constituit de fapt baza neocolonizarii recente a spatiului local. Liberalismul a promovat în teorie pluralismul, dând însa prioritate practica si delegând mereu dreptul la cuvânt elitelor si technocratilor. Care mai sunt motivele pentru a continua sa asculti judecatile economice ale acelorasi experti si tehnocrati care au produs dezastrul actual? Care sunt motivele pentru a continua sa asculti judecatile acelorasi functionari intelectuali care au permis raspândirea intolerantei, a rasismului si bigotismului – ca sa nu vorbesc de provincialism? Care e functia „adevarurilor“ promovate de atâtia jurnalisti, intelectuali, politicieni de stat, „societati academice“, think-tankuri si experti care au sustinut imperios pâna mai ieri necesitatea privatizarii CEC-ului, ori necesitatea privatizarii fondurilor de pensii, si în general „fluidizarea“ si „flexibilizarea“ tuturor sectoarelor, deschiderea lor totala pentru a primi îmbratisarea calda a capitalului, de la piata agricola la educatie si sanatate?
În lumina crepusculara a crizei financiare actuale, se profileaza cu claritate eficienta triplei borne ideologice ce a refasonat sfera publica si industria culturala centrala dupa revolutia din 1989, si care limiteaza în continuare gândirea critica: falsele identificari dintre piata libera si capitalism, dintre capitalism si democratie, si dintre civilizatia în sine (modernitate) si occident. Capitalocentrismul, anticomunismul si eurocentrismul au fost si înca au ramas bornele de control care decid daca un anumit discurs ori anumiti autori intra sau nu în noua sfera publica, în industria culturala centrala postcomunista, sunt baierele principale ale gândirii critice. Munca multor intelectuali si publicisti, în special a celor care au facut cariera din anticomunism, a constat de altfel în domesticirea noii sfere publice, aplatizarea gândirii critice, în mod constient sau nu, astfel încât aceasta sa devina un recipient primitor al noilor universalii nord-atlantice, dominante dupa caderea blocului comunist.
În fine, în astfel de momente iese la iveala în toata hidosenia sa – blasfemie! – „Dumnezeul“ care „si-a întors fata catre români“ pe 22 Decembrie 1989, la ora 11:50. Nu ma refer doar la noua epoca de aur a superstitiilor din perioada tranzitiei, ori la bigotismul ce a scos recent teoria evolutiei din manualul de Biologie si a umplut centrele civice ale mai tuturor oraselor cu ruine ori monumente de prost-gust, ci la ceea ce s-a dovedit a fi fost într-adevar, la acea ora exacta iminenta, un daemon meridianus: catre „români“ si-au întors fata capitalul mondial si imperiul care a ramas în picioare dupa caderea blocului est-european, imaginea iluzorie a bogatiei si imaginea virila si înarmata a Marelui Om Alb, cel care a adus apoi într-adevar celor vii noutatile atât de interesante despre moarte. Caci cum se poate cuprinde altfel în gând necrofilia postcomunista generalizata? – de la fascinatia cu cadavrul lui Ceausescu la cultul cadaverizant al „maestrilor“, dar si mortificarea voluntara prin terapia de soc, ori penuria nu mai putin voluntara la care se supun muncitorii imigranti (adevarata „generatie sacrificata“ a tranzitiei), de dragul celor de acasa.
Invocându-l pe Marx, Pascal Lamy ajunsese si el în 2007 sa vada capitalismul ca pe un sistem disfunctional, bazat pe o teorie a profitului ce decurge din alienare: bogatii devin mai bogati, si saracii devin mai saraci. Recunoastem imaginea vampirica a capitalismului. Or, nu e aceasta una dintre învatamintele tranzitiei, stiuta de fiecare non-expert?
Ce am stiut, asadar, de la bun început, despre „demonii“ ce au inspirat tranzitia? Am stiut ca exista o parte întunecata a prosperitatii, inventivitatii si consumului. În lumina crizei, istoria vazuta de jos capata din nou valoare: în întreaga sa istorie de jumatate de mileniu, capitalismul nu a fost asociat cu democratia si libertatea, ci mai degraba cu violenta coloniala, militarismul imperialist, guvernarea prin forta militara, tendinta plutocratica, monopolistica si tehnocentrista. De fapt, ultimul sfert de veac, ori mai precis din 1974, e unica perioada în care capitalismul a devenit, în industria culturala globalizanta, „mediu natural al democratiei“. În rest, modernitatea occidentala, istoria clubului confidential al Marelui Om Alb, e indisociabila de colonialism, razboi si sclavagism, de crima si violenta – iar a cunoaste aceasta nu înseamna a respinge traditii culturale europene! Desigur, tragediile create de ideologiile globale devin comedie în repetitia locala: asa cum fundamentalismul neoliberal al pietei nu poate fi separat de partenerul sau militarist, neoconservatorismul, la un nivel adecvat de meschin, la periferia capitalismului, gestionarea locala a crizei e facuta în primul rând prin adoptarea de masuri anti-sociale împotriva pensionarilor si a mamelor, care e însotita de promulgarea legii nr. 298/2008, prin care supravegherea generalizata devine realitate.
Dreapta radicala contemporana recurge în prezent la imagini idilice de care stânga independenta s-a dezbarat demult. Spre exemplu, imaginea abstractizata a omului simplu si a capitalismului ca tarâm al succesului prin munca cinstita. Astfel, o tendinta strategica actuala este cea de a demoniza sistemul financiar, imaginat ca un mutant scapat de sub control, o gasca de indivizi lacomi din cauza carora sufera restul lumii, „a few bad apples“. (Desigur, deja negutatorii din Genova si Venetia secolului al XV-lea nu ar fi dobândit puterea lor fara speculatii financiare). În scopul domesticirii acestui mutant prin interventia statului, dreapta nu cere, ca de obicei, decât delegarea temporara a libertatilor, restrângerea liberala – temporara – a libertatilor în numele Libertatii, si sustinerea aceluiasi sistem prin sume de bani inimaginabile: un nou consens capitalist. Nu mai departe de acum câtiva ani, fractiuni infime din aceste sume le-au fost refuzate muncitorilor, sistemului de educatie ori sanatate, din motive de „economie“. „Economia“ – a se citi sistemul mondial al capitalismului – e postulata astfel ca fundament al societatii, caruia îi sunt subordonate toate celelalte valori si prioritati. Sa fie asta ceea ce ne dorim, perpetuarea aceluiasi sistem? Si chiar daca ne-am dori-o, e asta posibil fara distrugerea totala a lumii?
Supraordonarea economiei în dauna vietii, a sanatatii si cunoasterii, sacrificarea bunurilor colective, materiale si culturale – aceasta este ideologema respinsa de stânga independenta contemporana, al carei principal avantaj este cel a fi acumulat deja o bogata traditie de gândire si mobilizare anticapitalista si internationalista, adica anti-imperialista. E aproape de la sine înteles ca social-democratia partinica, parte integranta a sistemului de organizare statala a puterii, nu va lua în considerare aceasta directie, cu atât mai mult cu cât modelele de succes pentru periferii nu vor fi gasite în curtea Marelui Om Alb.
E o anecdota veche – nici un marxist nu îsi doreste cu adevarat sa spuna „v-am spus eu!“ Dar când criza survine ziua în amiaza mare, nu strica atentia acordata viselor diminetii, si nu doar în sensul criticii ideologiei dominante, dar si în cel al ascultarii viselor, a luarii lor în serios. Oportunitatea oferita de criza este contemplarea unei schimbari sistemice, reintroducerea dorintelor in politica, economie si nu in ultimul rand in cultura. Daca e adevarat ca sistemul mondial al capitalismului se apropie de sfarsitul unei lungi epoci, la capatul crizei de supraacumulare a productiei si scadere a profitului in care intrase din 1974, si care a fost temporar usurata in anii 1990 de aparitia unor noi piete – internetul si fostul bloc socialist, atunci cu atat mai importanta e munca de reabilitare a idealismului si a viziunii emancipatoare, necesara imaginarii a ceea ce s-ar putea afla dincolo de schimbarea sistemica, pentru a parcurge calea unei tranzitii fara “terapii de soc” - munca dublata de cea a rezistentei impotriva procedurilor liberale de delegare (instrainare) a cuvantului unor noi experti si elite, inclusiv in domeniul cultural.