Travelling circular
articol aparut in Cultura, nr. 208 din 2009-01-29» cultura literară »
Autor: MIHAI IOVANEL
Prima parte („Viata secreta a Adelei Nicolescu“, 170 de pagini) este destul de plicticoasa. Doina Rusti face eroarea de a adopta strategia metaromanului. Adela Nicolescu descopera într-o librarie cartea „Viata secreta a Adelei Nicolescu povestita de Pavel Florian“, în care Adela Nicolescu este chiar ea. Presupusul autor, Pavel Forian, a plagiat un ghost writer misterios care plantase textul pe un blog cu radacina volatila, stafia.ro. Amintirile în priza directa ale Adelei Nicolescu alterneaza, în aceasta prima parte a romanului (Doinei Rusti, nu al lui Pavel Florian), cu viata ei povestita la persoana a treia din romanul lui Pavel Florian. Rama metaromanului, exercitiu textualist atât de fumat încât nici nu mai gasesc resurse de enervare, încarca inutil cartea, fiind lipsita de noima (nu si de sens – fiind în legatura cu ideea de dublu, mai consistenta în partea a doua – doar ca sensul acesta nu are functionalitate).
Doina Rusti, Fantoma din moara, Editura Polirom, 2008, 426 pagini
Oricum, „Viata secreta a Adelei Nicolescu“, desi poate functiona si autonom, serveste de familiarizare cu backgroundul anecdotic al celei de-a doua parti a romanului Doinei Rusti. Are mai multe pagini bune (avatarurile post-facultate ale Adelei Nicolescu ori paginile cu casa parintilor Adelei, din ce în ce mai goala), îi reprosez doar ideea cu metaromanul si lungimea excesiva.
Partea a treia, „Doua zile“ (35 de pagini), care închide romanul, desi foarte bine scrisa, strica într-unfel prin excesul de teza introdusa prin antiteza mult prea evidenta între o zi din anul 1910 si una din 1953. Separat, realizarea fiecarei zile este impecabila – si în special a celei de a doua, oferind pagini dintre cele mai tusante pe care cititorul de proza româneasca a avut prilejul sa le citeasca în ultimii ani; chestionabila este alaturarea lor: nu e vorba ca antiteza n-ar fi „adevarata“, ci de faptul ca ea are un rol reductiv asupra termenilor, reducându-i la mesajul lor polar (trecutul liberal este luminos, trecutul comunist este întunecat).
Miezul romanului este, dintre cele trei parti, partea a doua, „Moara“: numara ceva mai mult de 200 de pagini si este exceptional.
Exista aici, scazând deviatiile spre trecut, o unitate de spatiu (satul Comosteni) si de timp (aprilie-mijlocul lui iunie).
În aceasta secventa comprimata de spatiu-timp ies cel mai bine la iveala marile calitati ale autoarei; ele sunt constructia si capacitatea de a sugera textura unei umanitati. Constructia este o miscare de travelling circular executata de mai multe perechi de ochi, care îsi trec una alteia perspectiva. X face a, fiind observat de Y care face b, acesta fiind observat de Z care face c, privit de Q care face d, notat de X care face e si asa mai departe. Ansamblul este lucrat pe doua miscari, fiecare finalizata prin câte-un climax: primul este petrecerea de la Grigore, al doilea este demolarea Morii Rosii si arestarea Lucicai (care arestare poate fi citita si ca un epilog, anticipat de bancul spus de George Costea la începutul partii a doua). Primul climax, a carui asteptare este perfect preparata, este frânat chiar când îi bate ceasul: în loc sa etaleze în priza directa petrecerea de la Grigore, pe care o prevedem di granda, obscena si murdara de culori, Doina Rusti o reconstituie indirect si foarte partial, când deja a trecut la urmatoarea miscare, aceea care va pregati darâmarea morii. Al doilea climax va fi mai real si mai intens – nu ca gesticulatie, ci ca intensitate.
În aceasta retinere a autoarei de a lega spre final într-un nod mare toate firele, provocând o scena întinsa orizontal care sa puna fata în fata majoritatea personajelor, pot fi citite în acelasi timp un defect si o calitate. Defectul apare daca interpretam retinerea autoare drept ezitare sau teama fata de o scena complexa numeric. Calitatea e aceea ca se evita carnavalescul superficial, de fatada, finalizarea care rezolva atât de bine toate firele încât le dizolva. Romanul opteaza pentru a lasa spre final un nod în gât, o vaga insatisfactie foarte participativa, în locul unei largi excitatii momentane: e o alegere înteleapta.
Un prieten, bun cititor de literatura, observa într-o conversatie pe care am avut-o ca „Fantoma din moara“ îsi face un punct de interes din a bifa mapa anticomunismului: ceea ce e de evitat nu pentru ca anticomunismul (sau demascarea comunismului) nu ar fi „adevarat“, ci pentru ca are pre-text, intentie emisa, dar nerealizata. Sigur, se poate observa ca bildungsromanul din prima parte are datele tipicitatii; sau ca militianul si securistul, ca metonimii ale sistemului, sunt verticalizari ale conceptului de rau. Dar n-as putea spune ca ele ma deranjeaza: mai curând în fantoma lui Maxu vad cutele facute de o intentionalitate de acel tip.
„Fantasticul“ fantomei lui Maxu e mai mult o tehnica literara de stantare a materiei: un leitmotiv. Când fantasticul se reduce la simbol, el înceteaza sa mai fie fantastic. Fantoma e, în roman, un reziduu semnificat diferit: pentru unii în chip afectiv, pentru altii ca amintire a culpei, dar, oricum, reziduu, ca gunoiul într-o apa nepotabila. Reziduul e o prelungire sau o emanatie impura care îsi marcheaza emitentul (lumea pe care o însoteste) tot ca impura. Maxu are în roman o functie de tipul aurei care marcheaza scafârliile sfintilor în picturile religioase: desigur, inversata. Si, tot desigur, facultativa.
„Problema“ fantomei nu este nivelul de realitate insuficient; e ca nu are un nivel de realitate corespunzator realitatii celorlalte personaje. Personajele desenate de Doina Rusti sunt impecabil de adevarate: autoarea are darul mai rar de a privi în acelasi timp sintetic si contingent, încadrând detaliul în portret. Se poate totusi trata cu simpatie preumblarea acestui oaspete fantomatic si inutil printr-un roman atât de bun încât îl primeste fara a suferi de plictiseala vreunei consecinte.